Bucureștiul postcomunist, o non-urbanitate totală cu toate ingredientele urbanității

| Intervenție în dezbaterea „Casă sau Acasă? Evoluții ale spațiului domestic”, un interviu cu Ștefan Ghenciulescu realizat de Aurelian Giugăl |

Visul acesta individual înmulțit de sute de mii de ori a dat un coșmar colectiv.

Suntem la 30 de ani de la momentul 1989 și de 30 de ani suntem prinși în spirala liberalizării domeniului construcțiilor de locuințe. Cum vezi tu ca specialist dezvoltarea orașului, mai ales în zonele lui limitrofe? Cum se modelează el, cum se scurge în suburbii? Câtă gândire arhitecturală, câtă coerență există în tot ceea se face? Sau doar vorbim de un amatorism și diletantism în acest domeniu sensibil al imobiliarelor?

Ștefan Ghenciulescu: Nu e amatorism, e piața aproape pură, una care reglează tot, ca și în celelalte domenii de fapt. Această piață, fiind atât de sălbatică, își arată limitele. Eu cred, și nu cred că e o mare descoperire, că noi suntem la un celălalt capăt al pendulului. Dacă-ți imaginezi un pendul în care starea de repaus ar fi un fel de echilibru ideal, deși așa ceva nu există, ce avem noi acum este tras la unul din capetele pendulului. Am avut pendulul foarte tare tras într-o direcție, în zona în care totul era venit de sus, statul însemnând totul, urbanist, constructor, client principal, lumea trebuind să se plieze pe acest sistem dat, unul extrem de coercitiv, în care inițiativa individuală era absolut minimală. Or, acum sistemul acela s-a prăbușit dintr-o dată și a fost înlocuit de această piață ultra-liberă și de o dezvoltare extrem de individual-individualistă, una în care fiecare face cât poate mai mult pentru interesele lui. Orice fel de planificare sau reglementare devine foarte neputincioasă în a regla toate aceste noi direcții. Și acest aspect este valabil atât în centrul orașului, dar și la periferie. Ce mai avem la periferie? Este și o evoluție interesantă în opinia mea, pentru că preferința pentru periferie, după un model din acesta de periferie americană sau nemțească pervertită, vine, evident, ca peste tot în est, și din frustrarea de a trăi în spații mici, de a trăi împreună cu alții. Iată de ce visul casei individuale, care există peste tot în lume, dar care în țări ca a noastră a fost și mai puternic după ce a fost sugrumat timp de 40 de ani, setează lumea înspre acest model de căsuță cu grădină. Problema este că visul acesta individual înmulțit de sute de mii de ori a dat un coșmar colectiv. Pentru că suburbia aceasta de tip american, care oricum are problemele ei foarte mari (sociale, ecologice), se bazează, totuși, pe un tip de dezvoltare cât de cât gândit, cu infrastructură și lucruri care se leagă… La noi totul a fost invers. Oamenii și-au făcut întâi case după care au început să vină, dacă au venit, străzi și astfel de dotări edilitare. Toată această dezvoltare este pur pe linia pieței. Ce mi se pare mie interesant este că în ultimii 10-15 ani, pe de o parte, terenurile au devenit mai scumpe și la periferie, pe de altă parte, oamenii și-au dat seama că le lipsesc o mulțime de lucruri: nu au școli acolo, nu au de unde să-și cumpere o pâine etc. Și atunci tot piața este cea care vine în ajutorul lor, fără niciun fel de planificare. Și dacă în anii ‛90 suburbia asta era compusă din case și vile, acum au început să apară mall-urile, bisericile, au început să apară școli, în zonele suburbane mai scumpe au început să apară și blocuri și dezvoltări de birouri. Cumva, spre deosebirea de suburbiile occidentale, unele mai degrabă rezidențiale, aici ai de toate, ai toate ingredientele unui oraș, dar fără să ai niciun fel de regulă, fără niciun fel de spirit urban/spațiu public, fără să existe până la urmă lucrurile care fac ca un oraș să fie un oraș.
Cum portretizezi tu acum pare un mic Leviatan alimentat de un hiper-individualism necontrolat total.
Ștefan Ghenciulescu: Da, dar unul în care, la un moment dat, apar treptat noi dotări, așa cum au apărut școlile, sigur, în cea mai mare parte școli private. Dacă te plimbi prin zonele din Pipera, Voluntari etc., o să vezi tot, absolut tot, de la saloanele de coafură, reparații de mașini și cam tot ce ai într-un oraș, cu excepția instituțiilor de cultură, evident, și totul produs practic de către piață. Este o nevoie? Imediat piața răspunde acestei nevoi. Dar nu există o planificare, pur și simplu aceste lucruri se întâmplă. Și apare această situație foarte ciudată mai ales pentru Europa. Peste tot în Europa ai orașele mari, de tipul metropolelor, și ai toată revărsarea asta de orașe mici din jurul lor. Numai că la noi ai și birouri și școli și alte lucruri necesare ce apar în această suburbie, ceea ce face ca, pe de o parte, să ai exact ca în vest această pendulare între căsuța de la periferie și orașul unde lucrezi, dar în același timp ai și pendulare inversă, pentru că multă lume stă în oraș și lucrează la periferie. Sau stă în oraș și-și duce copiii în suburbii, la școala de limbă engleză super scumpă și super titrată. Este vorba de o non-urbanitate aproape totală, dar cu toate ingredientele urbanității. Deocamdată, tot ce se întâmplă este foarte negativ pentru că toată dezvoltarea asta mănâncă pământ, mănâncă păduri, mănâncă ape, ne mănâncă aerul din cauza traficului intens și, deocamdată, se pare că nu poate fi reglementată în nici un fel.

Ai menționat cuvântul magic trafic, devine o chestiune esențială în acest oraș mega extins în suburbii. Cum este posibil sau cum vezi tu o dezvoltare într-un oraș ce are șosele ce te scot spre periferii din vremea interbelicului. Aceste șosele trebuie să aducă acum zeci de mii de oameni ce vin zilnic cu mașinile în oraș. Cum facem să reglăm aceste chestiuni de infrastructură?

Ștefan Ghenciulescu: Niciodată nu există doar o soluție. Trebuie să fie mai multe, unele fiind chiar total nepopulare. Evident că trebuie să gândești și din punct de vedere al mașinii și atunci trebuie să ai cu adevărat o centură ocolitoare – dacă vrei să mergi dintr-o margine și vrei să ajungi în altă margine sau dacă vii din țară și ajungi la București, nu poți să străbați orașul, nu trebuie să mai intri în oraș. Prin urmare, faptul că nu se termină centura este o crimă. Evident că sunt soluții unele din interiorul problemei, ca să spun așa, e cazul mașinilor… Dar sunt și alte soluții cumva din afară. În primul rând, transportul comun. Ne-am anihilat transportul în comun periurban, ratele etc. Acestea au fost desființate sau funcționează la avarie. Și atunci neavând decât acest transport public de tip microbuze, ai în continuare o problemă. Ar trebui să existe trenuri, trenuri ce merg în suburbii, așa cum există în toată Europa. Iar omul, chiar dacă stă la 10 km de oraș, va trebui să aibă soluții pentru a putea merge într-un mod sigur și confortabil cu un mijloc de transport în comun. Soluțiile privesc nu doar mașinile și cum își fac ele loc prin oraș, ci și găsind mijloacele alternative de circulație, care sunt absolut firești și care există în toată lumea, uneori de mai mult de 100 de ani.

Mijloace alternative, e foarte frumos. Nu cumva asta e imaginea unui stat, unui oraș funcțional, unui oraș normal, de secol XXI?

Ștefan Ghenciulescu: Alternativ e cumva greșit folosit. E ca și cum asta-i normalitatea și noi găsim alte mijloace. Normalitatea asta implică: trenuri ce merg în suburbii regionale, metrou, autobuze care să meargă în cartierele de la margine. Aceste forme există în cele mai mari capitale ale lumii. Faptul că la New York sau la Tokyo practic nu poți să mergi cu mașina privată, nu pentru că a interzis cineva anume mașinile, ci pur și simplu nu mai ai cum, devine absolut normal să vezi oameni ce sunt de stare medie-superioară sau chiar oameni destul de înstăriți să meargă cu trenul la birou, e un lucru normal, nu este o alternativă, nu e ceva SF. Este exact ceea ce ar trebui să se întâmple prin dezvoltarea unei infrastructuri care există deja. Iată de ce aceasta este normalitatea. Acum că noi nu o acceptăm și pentru noi trenul este ceva umilitor, doar pentru săraci, toată lumea vrea mașină, să meargă cu mașina, asta ține și de mentalitate, deopotrivă a cetățenilor și a oamenilor din administrație. Cred că problema noastră este aceea că un primar din București sau din jurul Bucureștiului pur și simplu nu-și poate imagina nici în cele mai negre coșmaruri ale lui că nu poate merge cu mașina la birou. Și atunci el va acționa gândindu-se la el însuși, înainte de alegători, va privilegia soluția pe bază de mașină pentru că pe celelalte nici nu le poate percepe. Noi suntem într-o modernitate de anii ‛50-‛60 ai secolului trecut. În Occident, în acele vremuri, toată lumea visa la mașini, desființând în multe orașe tramvaiele – tramvaiul nu mai era bun, toată lumea trebuia să meargă cu mașina. Au trecut niște zeci de ani, și-au dat seama de toată catastrofa cauzată, și au început să reintroducă tramvaiul. La noi tramvaiul este iarăși un fel de Cenușăreasă, pe când acesta ar trebui să fie mijlocul de transport cel mai privilegiat. Și cel mai comun, cel mai normal. Este vorba de o schimbare completă de mentalitate. Nu trebuie să urâm mașinile, trebuie să construim autostrăzi și centuri ocolitoare, dar în același timp trebuie să facem un transport în comun prietenos. Este de fapt singura soluție pentru ca lucrurile să poată fi funcționale din toate punctele de vedere, al eficienței, al economiei, al dezvoltării urbane și al ecologiei. Nu este vorba de un vis ecologist împotriva dezvoltării, ci de ceva ce este absolut normal, ce nu ține de politică, ești de dreapta sau de stânga, ci de lucrurile simple, pe care le faci așa cum faci canalizarea. Dacă repari canalizarea, asta nu trebuie să fie politică de dreapta sau de stânga. Cam așa ar trebui să fie și partea asta cu transportul.

Ceea ce ne spui tu este, în esență, foarte simplu. Trebuie să devenim niște oameni raționali, să gândim logic. Să ajungem din punctul A în punctul B folosind calea cea mai eficientă pentru noi, să fim oameni inteligenți.

Ștefan Ghenciulescu: Pe mai multe căi, nu negând unele lucruri, nu într-un mod autoritar, ci doar uitându-ne la ce înseamnă modernitatea de azi. Noi nu ne articulăm acum ca societate la modernitatea și planificarea urbană de azi. Noi ne articulăm la un Occident și la o modernitate de acum 60-70 de ani. Practic, atunci când privilegiezi mașina și autostrăzile prin oraș și îți bați joc de transportul public nu înseamnă că ești modern, ești retrograd, uzat moral. Eu cred în modernitate, dar modernitatea de azi arată cu totul altfel decât ceea ce bântuie capetele decidenților și a majorității populației.

Sunt de acord total cu tine. Ca să aduc un argument ce întărește ceea ce spui e chiar filmul lui Fellini, „Opt și jumătate”, film în care există niște scene pe care le re-vedem în Bucureștiul de azi, cu lume blocată în trafic, oameni ce o iau razna, delirează…

Ștefan Ghenciulescu: Da, mai sunt și cadrele demente din „Playtime” al lui Tati, cu mașinile care nu mai ies din giratoriu. Profetic. Pur și simplu trebuie să ne resetăm din punct de vedere al infrastructurii și, ca să fiu din nou nepopular, și din punct de vedere al locuirii. La noi, locuirea colectivă este un fel de bau-bau pentru majoritatea oamenilor. Iar asta se întâmplă pentru că a fost impusă într-un regim totalitar și într-o societate ce nu era obișnuită cu așa ceva. Pentru noi, locuirea colectivă este ceva mârșav, iar asta o spun și unii intelectuali de prestigiu, un fel de a locui anti-uman, anti-civilizațional. Or, blocurile nu sunt o creație a regimurilor comuniste, au fost inventate de romani și reprezintă un mod de a gestiona densitatea, de a avea mai mulți oameni într-un loc, într-un mod care să fie totuși posibil. Parisul, Barcelona sau Viena sunt orașe de blocuri, nu ca cele din Pantelimon, dar blocuri. Sigur că oamenii au dreptul să aleagă „dreptul la căsuță”, dar modul de locuire care ar trebui să fie promovat ar trebui să fie totuși cel colectiv, inclusiv din punct de vedere ecologic. Pentru că ocupă mai puțin loc, nu lasă orașul să crească atât de tare, să se întindă, locuirea e mai compactă, asta înseamnă mai puțină presiune pe infrastructură, canalizare etc. Blocul poate fi foarte bun ca mod de locuire, evident, blocurile bine gândite, nu cele strict speculative. Și eu cred într-o politică ce generează o densitate mai mare în anumite zone, și, prin compensare, să lase alte zone intacte. Între a distruge peste tot, păduri, spații verzi, în jurul Bucureștiului în câțiva ani și a lăsa mai degrabă să crească anumite zone, care să devină mai intens-urbane și a păstra spații largi de teritoriu verde, cred că ultima variantă ar fi politica cea mai bună.

O ultimă întrebare. Cum vezi conservarea a ceea ce în București este deja vechi și cât de mult se implică politicul și politicile în acest punct sensibil?

Ștefan Ghenciulescu: Politicul merge pe o plajă largă; de la non-implicare până la promovarea politicilor împotriva patrimoniului și spun asta cu toată responsabilitatea. Când ai inițiative legale care transformă acțiunea ilegală asupra unui monument, prin trecerea din penal în contravențional, asta înseamnă o politică împotriva patrimoniului. Nu avem așa ceva, este evident și asta în ciuda faptului că suntem un neam care se declară foarte conservator, unul care-și iubește trecutul, dar își iubește un fel de trecut mitizat. Nu iubește urmele trecutului, pe acestea le rade fără probleme, iar cred că asta ascunde anumite probleme societale și culturale mai vechi. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că este foarte greu, mai ales în București, unde ai cutremure, să reabilitezi, să restaurezi cum trebuie o casă veche. Te costă mai mult decât să o dai jos și să faci una nouă. Acesta este un fapt obiectiv. Sunt conștient că măsurile ar trebui să fie mai dure împotriva celora care distrug, dar în același timp nu avem nicio șansă dacă nu avem politici proactive, incluzive care să favorizeze reparația unei case vechi, spre exemplu scutiri de taxe, un ajutor instituțional și administrativ în acest sens. Niciodată nu vei reuși doar interzicând. Eu cred că ar trebui integrate politicile sociale cu cele de patrimoniu. Să reabilitezi o casă veche și să o lași pentru locuire și nu neapărat pentru birouri, asta este o politică incluzivă, inclusiv din punct de vedere social. Cum este la noi în România? Există oameni care vor să apere patrimoniul, există oameni care sunt pasionați de ecologie și există și grupulețele foarte mici de oameni care au o viziune socială, de reformă și incluziune socială. De cele mai multe ori, toate aceste preocupări nu au nicio treabă unele cu altele. De cele mai multe ori oamenii s-au obișnuit să gândească cu bătaie ideologică. Dacă ești prea conservator și îți place patrimoniul, ți-e greu să suporți și politicile sociale. Sau dacă ești din zona stângii radicale ți se pare că orice discuție despre patrimoniu este reacționară. Or, astea, trebuie să o spun, sunt prostii, lucrurile astea pot să meargă foarte bine împreună, sunt de la sine înțelese, niște valori comune ce nu se exclud reciproc. Cred că asta nu am învățat absolut deloc să facem. Adică trebuie să găsim acel set de principii pe care ar trebui să ni le asumăm cu toții. Părțile de ecologie, partea de solidaritate socială, inclusiv în locuire, și partea de recuperare a patrimoniului cred că ar trebui să fie niște lucruri stabile și pentru toată lumea. Niciunul dintre ele nu se opune dezvoltării per se, din fiecare ai de câștigat. Iată de ce, politicile sociale în zona locuirii sunt practic inexistente în ultimii 30 de ani. Locuirea nu poate fi asigurată doar de piață, iar cei care cred doar în virtuțile pieței preferă mici cadouri populiste în locul unor intervenții propriu-zise, care să rezolve lucrurile. Bineînțeles, mi se pare halucinantă o societate precum cea comunistă, în care statul construiește tot, însă o societate în care statul și administrația nu mai construiesc nimic e, iarăși, o societate cu foarte mari probleme. Pentru mine tragedia nu este doar că România în sine este în această situație de 30 de ani, e că, din păcate, evoluțiile internaționale ne ajung pe noi din urmă. În toate țările, inclusiv în Europa, echilibrul acesta social postbelic, economia socială de piață, social-democrația etc., sunt în prăbușire și exact acest gen de programe ce s-au construit în Occident timp de 50 de ani acum se reduc foarte tare și la ei, și asta pentru că societatea s-a schimbat, pentru că este mai ultraliberală, pentru că astfel de lucruri nu mai sunt socotite importante. Din păcate, începem să fim sincroni nu pentru că am evoluat noi într-un sens bun, ci pentru că se schimbă contextul internațional într-un sens rău, ceea ce trebuie să ne facă să luptăm pentru aceste lucruri. Evident, acestea nu sunt pe nicio agendă politică, iar în România gentrificarea este pentru majoritatea oamenilor un termen pozitiv, nu negativ. Nu există nicio gândire. Urbanismul este în cea mai mare parte în interes privat, iar dezvoltarea se întâmplă acolo unde piața o cere. Nu există un mare plan de evacuare a săracilor sau ceva de genul acesta, nu există niciun fel de politică. Există o dezvoltare absolut sălbatică, cu oameni ce au interese în anumite zone. Atâta tot. Și restul, noi ceilalți, fiecare cu individualismul lui, căutând fiecare să-și facă câte ceva pentru el.

Cum găsim calea de mijloc? Cum pedalăm prin acest hățiș?

Ștefan Ghenciulescu: Acum lucrurile au luat-o foarte tare într-o direcție, iar acea direcție ar trebui măcar puțin domolită și echilibrată, dacă nu mai mult. Dacă lași toate lucrurile libere, până la urmă asta e în dezinteresul tuturor și asta e ceea ce nu înțelegem noi, majoritatea. Dacă lași loc liber la dezvoltare haotică, nici investitori nu poți spera să ai, pentru că lor le place o anumită stabilitate. Mai multă lume își dorește echilibru decât ne dăm noi seama. Oamenii nu sunt, totuși, niște monștri ce se gândesc să-și facă rău lor și semenilor lor. Doar că majoritatea dintre noi nu ne dăm seama că urmărind interesul acesta strict privat, ajungem de fapt să ne facem rău unii altora. Cred că sunt foarte puțini cei care cred că piața rezolvă totul.

Ar trebui, prin urmare, să devenim oameni raționali, să gândim pe termen lung și nu pe termen scurt…

Ștefan Ghenciulescu: Da, ne trebuie o viziune care a existat în București, una care să nu fie unidirecțională, una chiar mai modestă inițial. Nu știu dacă ai remarcat, dar primarii și în general toată lumea visează la autostrăzi suspendate, orașe plutitoare, canale… Eu mi-aș dori o viziune mai simplă, una care să-mi dea trotuare libere pentru a putea merge prin oraș fără a ocoli mașinile, să nu mă sufoc când merg pe stradă, case consolidate, lucruri de genul acesta, simple. Nu-mi trebuie neapărat niște viziuni SF. Genul acesta de orașe sunt atractive. Totul se leagă. Dihotomia asta cu prezervare, patrimoniu, ecologie, pe de o parte, și dezvoltare economică, de cealaltă parte, este o dihotomie complet falsă. Lucrurile pot fi (și trebuie) aduse împreună. De exemplu, acceptarea densificării în anumite zone, în contrapartidă cu prezervarea altora, de care vorbeam mai devreme, e o politică bună nu doar pentru peisajul natural și agricol, ci și pentru cartierele vechi valoroase.
Modelul Elveției sau al țărilor nordice, dar și al unor orașe din America de Sud care au aplicat astfel de politici indică că pur și simplu așa stau lucrurile. Dacă în două metropole ultra-capitaliste, precum New York și Tokyo, politicile urbane sunt exact de tipul transport în comun, recuperare de spații verzi, pe scurt, politici incluzive, asta indică că noi, mergând în direcția total opusă, suntem de fapt într-o direcție complet aiurea. Totdeauna trebuie să primeze interesul nostru pe termen lung. Trebuie să învățăm să fim oameni ai timpului nostru. Timpul nostru nefiind altceva decât o succesiune a timpurilor trecute și ale unor lecții bune și proaste ce trebuie învățate din toate acele epoci prea repede uitate. Tabula rasa este cel mai rău lucru ce ni se poate întâmpla acum.

Mulțumesc! Să sperăm în vremuri mai bune pentru acest gigantic București ce se supra-dimensionează și se dezvoltă într-un mod absolut demoralizant pentru ceea ce înseamnă locuire și urbanitate comunitară.

Ștefan Ghenciulescu este arhitect practicant,
cercetător și critic de arhitectură,
curator de expoziții, autor și co-autor de proiecte culturale.
Este redactor-șef al revistei „Zeppelin” (e-zeppelin.ro)
și conferențiar universitar în cadrul
Universității de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” București (UAUIM).

 

Fotografie de Andrei Mărgulescu pentru proiectul Actopolis/București-Sud (organizatori: Goethe-Institut, Zeppelin, tranzit.ro/București).

Lasă un răspuns