Bătrânii și marea … vâltoare

Bătrânețea nu este agreată nici de către cei care o trăiesc, deși nu toți recunosc asta. Tinerii, de regulă, sunt politicoși, dar, cei mai mulți, nu se dau în vânt după compania seniorilor. Sentimentul nerostit al celor activi și viguroși este, câteodată, unul de lehamite față de pretențiile de înțelepciune, de sfătoșenie, de intruziune ale celor trecuți de prima tinerețe. Când apar situații-limită legate de supraviețuire, când se insinuează la orizont spectrul morții, crește și nesiguranța, iar lupta pentru existență trece pe prim plan.
Sunt multe comunități care, de-a lungul timpului, și-au blamat ori îndepărtat bătrânii și nu întotdeauna cu intenții rele. Perpetuarea speciei – cum ar fi spus Darwin – nu este o intenție rea, ci un scop nobil. De fapt, nici nu contează intențiile, ci rezultatul. Din păcate, nu există „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Societățile post-industriale se îndreaptă spre nașteri tot mai puține. În paralel, se produce creșterea duratei medii și a speranței de viață a oamenilor. Astfel, tot mai mulți oameni vor fi în putere la vârste mai înaintate și, prin urmare, vor fi activi la asemenea vârste. Omenirea îmbătrânește, dar acest fapt nu este neapărat o tragedie, din moment ce ne extindem viața activă spre vârste care odinioară erau destinate odihnei. Se schimbă încet și abordarea ideii de bătrânețe. Unii nici nu mai vorbesc direct de bătrâni – termen cu nuanță depreciativă în românește –, ci se referă la seniori, la vârstnici, la persoane de o anumită vârstă, la persoane de vârsta a treia sau a patra etc.
Izolarea bătrânilor în momente de criză sau chiar îndepărtarea lor din colectivitate atunci când condițiile o impuneau nu reprezintă noutăți. Revin, în acest cadru, la măsurile recente de izolare a bătrânilor într-un mod diferit de cele de izolare a celorlalte categorii de cetățeni. Trec peste faptul că nu toți oamenii sunt bătrâni la 65 de ani, așa cum se întâmpla în urmă cu secole sau chiar cu decenii. Izolarea specială a bătrânilor, după cum suntem asigurați, se face din rațiuni de protejare a lor. Totuși, în conștiința publică, ideea că bătrânii ar fi vulnerabili s-a pervertit pe nesimțite în alta, învecinată, dar cu semnificație nouă: bătrânii ar fi mai mari purtători ai păcătosului decât alte categorii de vârstă. Se știe că acest lucru nu este adevărat. Tocmai de aceea, ideea de a-i înghesui pe toți în spațiul public (mai ales în magazine, adică în locuri închise) preț de două ore, în condițiile în care celelalte categorii sunt libere să iasă și ele în același interval, mi se pare nefericită. Dacă între orele 11 și 13 pot fi pe stradă și bătrânii (grupați cu toții atunci) și pot fi și ceilalți, este clar că sporește riscul de îmbolnăvire, mai ales că, în acest moment, în cele mai multe locuri din țară, masca și mănușile sunt doar recomandate, nu obligatorii. Ele vor deveni – ni se spune – obligatorii după 15 mai. Oare dacă bătrânii s-ar putea distribui pe toată durata zilei, nu ar fi mai avantajos pentru limitarea contagiunii, nu s-ar rări posibilii răspânditori ai bolii?
Pentru a vedea exact care este starea bătrânilor, cât de vulnerabili sunt ei, ne-ar fi fost util să știm câți oameni mureau în medie pe zi în România înainte de a veni această pacoste peste noi. Am putea aprecia, astfel, cât de distrugătoare este pandemia pentru cei slabi. Nu cred că Institutului Național de Statistică i-ar fi fost greu să ne spună acest lucru, fiindcă nu era vorba de calcule prea complicate. În plan mondial, am văzut recent că s-au relevat asemenea date și că molima a făcut să crească numărul decedaților, în medie, de aproape trei ori față de perioada de dinaintea flagelului. Este foarte grav, dureros și trist. Pentru milioanele de familii care au morți este tragic, iremediabil, catastrofal. Acestor familii statistica nu le ajută la nimic. Revin, totuși, la statistică și constat, din date accesibile publicului larg, următoarele: în 2018, au murit în România 263 463 de oameni, ceea ce înseamnă 721,8 oameni, în medie, pe zi. Proporțional, sunt ceva mai mulți decât în Germania (de patru ori mai populată decât România), unde mor, în vremuri obișnuite, cam 2200 de oameni pe zi. E firesc să fie așa, deoarece în Germania speranța de viață e mai mare decât în România. Am urmărit – după datele Anuarului Statistic al României și după alte câteva surse coroborate – care este repartiția decedaților pe grupe de vârstă. Astfel, din cei 263 463 morți din 2018, erau 147 094 de persoane de peste 75 de ani, adică 55,8% din total. Morții de peste 60 de ani erau 223 740 și însemnau 84,9% din total. Acestea sunt, să zicem, două extreme. La mijlocul acestor extreme se situează morții de peste 65 de ani, care au fost în 2018 în număr de 201 399, adică 76,4% din total.
Ce constatăm în cazul îmbolnăvirilor și deceselor cauzate de acest virus? Las deoparte faptul că, între cei infectați din România, 70-80% aparțin grupei de vârstă cuprinse între 30-69 de ani și că grupa de vârstă cea mai afectată se referă la persoanele între 40-49 de ani. Prin urmare, cele mai multe cazuri de îmbolnăvire se înregistrează în rândul maturilor și nu în rândul bătrânilor. Dar nici statisticile morților nu-i culpabilizează pe bătrâni. Conform unor calcule mai vechi, de când aveam doar 150 de morți, 68% dintre ei erau persoane de peste 60 de ani. Să admitem că astăzi (când avem, din păcate, de aproape patru ori mai mulți decedați) procentajul bătrânilor morți ar fi crescut, ajungând la 75% dintre toți cei care ne-au părăsit. Să admitem – deși nu avem date – și că media mondială i se potrivește și României și că acum, în vreme de pandemie, mor și la noi de trei ori mai mulți oameni decât în timpuri normale.
Ce dovedesc toate aceste date? În primul rând ele arată un lucru elementar, care poate să-i surprindă pe unii, dar care nu este surprinzător: bătrânii mor în acest timp al pandemiei cam în aceeași proporție în care mureau în vreme de liniște. Nu reiese de nicăieri că mor acum – proporțional vorbind – mai mulți bătrâni decât odinioară. Dimpotrivă, dacă ar fi să ne luăm după datele parțiale invocate mai sus, procentajul bătrânilor care mor în vremuri normale este mai mare decât al celor răpuși de Coronavirus. În consecință, trebuie să constatăm un fapt natural, vechi de când e lumea: bătrânii oricum mor pe capete și este absolut normal să fie așa, până când nu se va găsi secretul vieții veșnice. Bătrânii sunt bolnavi de diferite boli și vulnerabili în orice perioadă istorică. Virusul acesta – după cum se vede – nu i-a făcut mai vulnerabili decât erau. Dacă am fi avut, înainte de Covid-19, doar 50 de bătrâni din 100 de decedați, iar acum am fi ajuns, din pricina molimei, la 80 de bătrâni din 100, atunci ne-am putea mobiliza – din dragoste pentru ființa umană de orice vârstă, de oriunde și de oricând – să-i protejăm pe bătrâni prin măsuri speciale restrictive. Dar lucrurile nu stau așa, după cum e lesne de observat.
Ce soluție se impune? Una singură, anume să-i lăsăm pe bătrâni în plata Domnului și să nu-i „protejăm” acum mai mult decât i-am „protejat” înainte. Bătrânii nu au nevoie de discriminare pozitivă. Ei sunt gata să stea în izolare, în carantină, să poarte măști și mănuși, să respecte și orele de libertate impuse conform ordonanțelor militare din timpul stării de urgență etc. Dar nu împingeți „bunăvoința” aceasta față de bătrâni și după 15 mai, pentru că ar fi dureros și grav! Chiar dacă ar veni o criză economică distrugătoare – cum spun unele voci de Casandră – nu bătrânii vor sărăci țara și nu bătrânii îi vor priva pe tineri de bunuri. Ei au muncit în timpuri mai grele ca să-și asigure bătrânețea și nu au nevoie de milă și de pomană. Nu este nevoie să fie umiliți cu grija excesivă, ci vor să fie lăsați în rând cu lumea, să nu fie individualizați mereu, ca și cum ei ar fi purtătorii răului. Izolarea discriminatorie a bătrânilor – în condițiile în care nu se dovedește necesară – îi va îndreptăți pe cei care-i învinuiesc pe bătrâni că mor acum mai mult decât altădată. De ce? Simplu! Ținuți în izolare și arătați mereu cu degetul, vor muri într-adevăr mai mulți, dar nu de boala aceasta teribilă, ci de inimă rea, de supărare, de lehamite de viață.
Evident, ne putem „certa” pe tema bătrâneții, numai că bătrânii nu-și mai permit nici să se certe prea mult. Se spune că un mare scriitor, cunoscut pentru supărările lui pe confrați, pentru disputele nu întotdeauna principiale, venerabil fiind ca vârstă, aflat spre apusul vieții, a fost întrebat de ce nu se mai ceartă. Răspunsul ar fi fost memorabil: „Nu mă mai cert, fiindcă nu cred să mai am când să mă împac!” Aș vrea ca cineva să mă contrazică. În acest caz, voi reveni asupra judecăților de mai sus. Firește, aștept argumente raționale, logice, statistice și nu invective, jigniri, răstălmăciri sau apostrofări. Cel mai ușor lucru pe lumea asta este, dincolo de sfaturile date altora, să facem ironii gratuite. Ne-am cucerit dreptul de a nu fi de acord întotdeauna unii cu alții, dar se cuvine ca dezacordurile să se producă în condiții civilizate, de respect. Altminteri nu au rost. Pe de altă parte, chiar dacă nu aș avea dreptate și chiar dacă bătrânii ar muri mult mai mulți acum decât înainte de molimă, nu ar trebui discriminați prin izolare excesivă. Izolarea îndelungată ucide ființa umană la orice vârstă. Dacă va trebui să trăim mai mult timp cu acest virus printre noi, atunci o vom face în distanțare, cu mască, cu mănuși, fără adunări, fără petreceri, fără călătorii îndepărtate etc., dar nu în singurătate. Singurătatea distruge omul, indiferent de vârstă, și nu are nevoie de implicarea teribilului virus.

Materialul este parte a dezbaterii Vârste și generații. Între responsabilitate și conflict.

Vârste și generații. Între responsabilitate și conflict

Lasă un răspuns