Arte vizuale. Pandemic chic

Art Safari a atins și la cea de a șaptea ediție, aflată iarăși sub patronajul Primăriei Municipiului București și UNESCO, realizată în parteneriat cu Muzeul Municipiului București, promovată și anul acesta pe autobuzele STB, o cotă apreciabilă de popularitate – peste 32 000 de vizitatori, în pofida restricțiilor și a prețului biletelor, peste cele ale muzeelor –, cu prețul unei reputații sulfuroase în rândul artiștilor și galeriștilor, și mai nemulțumiți decât până acum.
Decizia în sine a organizatorilor de la Galeriile Artmark de a include o expoziție dedicată lui Sabin Bălașa, în pofida reputației sale de „pictor de curte” al lui Ceaușescu, ar fi asigurat negreșit o controversă considerabilă, având în vedere legitimarea pavilionului de către autoritățile locale. Însă, așa cum reliefează Caterina Preda în articolul „Albastrul infinit al artistului socialist de stat Sabin Bălașa sau cum se rescrie istoria” din revista 22, nici măcar nu au fost puse lucrările (printre care a fost strecurat și un „Cinematograf în uzină”, de pildă) în contextul lor problematic.
Mai gravă este însă situația expoziției „Școala de la București” (un construct curatorial înjghebat de Silvia Rogozea pentru a aduna laolaltă mai toată scena bucureșteană actuală, dar și pe Corneliu Baba, Geta Brătescu sau Ion Grigorescu), unde, așa cum a sesizat mai întâi Ștefan Sava de la Salonul de proiecte, o serie întreagă de artiști în viață și de galeriști pe care aceștia îi reprezintă au fost voit ignorați, nu au fost notificați, au fost expuse lucrări din colecții private și alte surse fără a se cere acordul deținătorilor de drepturi. În cazul regretatului Mircea Nicolae, acesta a fost inclus cu o lucrare modificată de către (probabil) colecționar; iar în ceea ce-l privește pe Dan Perjovschi, organizatorii nu au răspuns solicitării acestuia de a fi exclus din expoziție. Modalitatea de protest aleasă de Dan Prjovschi a fost aceea de a transforma lucrarea „WOR(L)D” (prezentă în expoziție) într-o ediție multiplă și nelimitată pentru a reduce valoarea exemplarului „original”, ceea ce s-a și întâmplat într-un performance pe data de 2 oc­tombrie, la deschiderea expoziției sale de desene „Fidelio ești tu” de la Institutul Goethe.
Maniera aceasta neprofesionistă nu este decât o ilustrare elocventă a cinismului de care au fost capabili cei din spatele Art Safari. Mai putem enumera biletele destul de costisitoare pentru întregul public larg, căruia pavilionul pretinde că i se adresează (de fapt, așa cum sugera un spot de promovare, „trofeele” sunt menite să fie „instagramabile”, nu să țină locul unui act de educație artistică), alegerea discutabilă a spațiului (fostul sediu Bancorex; probabil singura alternativă ar fi fost un mall, așa cum „Satelitul Art Safari” este găzduit de AFI), compartimentarea voit anevoioasă, obligându-i pe vizitatori să navigheze prin încăperi cu plasare de produse ce nu pot fi ocolite…
Nu în ultimul rând, trebuie notat umorul involuntar al juxtapunerii următoare: expoziția dedicată grupului feminist radical Guerrilla Girls (care protestează din 1985 încoace contra sexismului instituțiilor artistice și reprezentării inegale a femeilor; dintre statement-urile reproduse, cel cu „Avantajele de a deține propriul tău muzeu de artă” sună cel mai ironic în acest context) se află pe același etaj cu „Școala de la București”, la care abia o treime din artiștii selectați sunt femei, după două etaje dedicate aproape în întregime unor bărbați, Bălașa și Petrașcu… Altminteri, care ar fi impresiile mele?
Ni s-au oferit la intrare măști de sezon cu imprimeu semnat de Obie Platon – nu știu cât de eficiente în vederea covidului, dar trendy, ilustrative pentru „pandemic chic”… În afara expozițiilor, văd, printre altele, și un lup dacic tricolor în chip de Ouroboros, o rizibilă sculptură ce ar trebui să servească drept avertisment asupra cinisimului celor ce urmează. Mai întâi, o expoziție amplă Gh. Petrașcu, ce a urmărit chiar și reconstituirea unei părți din atelierul maestrului. Singura problemă a discursului curatorial (Ovidiu Cîrstina și Ruxandra Dumitru): îl situează pe artist într-un foarte discutabil raport de originalitate față de contemporanii săi români, subestimând influența lui Grigorescu…
Trecând de țigările electronice… la etaj, Bălașa (curator: Ioana Spiridon). Cele mai multe dintre picturi îmi erau familiare deja din reproduceri, nu m-a șocat decât acea marină minimalistă, „Valul”, însă ce nu cunoșteam erau filmele sale de animație din anii 1960-70 (cu muzică atonală, bănuiesc, furnizată de compozitori congeneri, neprecizați însă). Coșmarești, psihedelice, violent de arhetipale… Aici e Bălașa întreg, înainte de a se reduce la un „brand”-uibil pseudo-suprarealism polizat, cu erotismul său abia eufemizat, în forme de un copios ridicol involuntar, pe drept cuvânt acuzat de kitsch.
La același etaj este amplasată într-o singură sală expoziția Sweet Internet, organizată de Centrul Cultural Expo Arte și prezentând o serie de artiști de la Centrul Artelor Vizuale Multimedia, a căror tematică se află oarecum în siajul tendinței internaționale „post-internet art”. Antologică este pictura lui Radu Pandele, care pare la prima vedere abstract-expresionistă, dar ascunde imaginea unei tinere pe un pat, în fața unui laptop – teza evidentă a unei angoase digitale (așa cum ar sugera și poezia ce ține loc de statement curatorial), însă redată convingător. În rest, un anumit estetism postuman și o anumită ironie (exemplificată la maxim de Sebastian Oara, cu o mașină de spălat fetuși bidimensionali în carouri ce sugerează o identitate negăsită).
Aceiași organizatori i-au invitat pe Irina M. Damaskin și curatorul Cristian Cojanu să-i aducă în prim-plan pe Alexandra Grigore, Aurel Vlad, Otto Constantin, Tara von Neudorf, Theodor Grigoraș (a cărui expoziție recentă, „Delectatio Morosa II”, am ratat-o! Lui îi aparțin cele mai remarcabile lucrări de-aici) și Vali Chincișan la Bestiar 2020, o expoziție colectivă înțesată de umor negru și nerv teratologic… (Pentru NAG, a fost reeditată la 1001 ARTE, cu Dragoș Preutesei și Laurențiu Zbîrcea în locul Alexandrei Grigore.)
Revenind la „Școala de la București”, ce aș mai putea spune despre acest talmeș-balmeș nefericit de aglomerat (susținut, cum spuneam, de un discurs curatorial îndoielnic, care, de exemplu, adună o serie oarecare de pictori figurativi sub titulatura ad-hoc „La Nouvelle Vague”)? Alături de lucrări iconice (Gorzo cu „Mr. President is a Sexual Object” și stencil-ul „Vin în 5 minute”, dar și controversata serie „Eroi și sfinți”, realizată anul acesta de Wanda Hutira pentru o agenție de publicitate și retrasă din spațiul public în urma presiunii BOR), precum și de lucrări mai puțin cunoscute ale unor nume majore (Suzana Dan), sunt prezente și nume obscure mai mult sau mai puțin interesante (mi-a atras atenția Ovidiu Feneș cu un desen minimalist aplicat pe o pictură cu apă: „Plută milimetrică”). Totuși, cu excepția unei săli ocupate în întregime de desene pe pereți vizibile numai în lumina neoanelor UV, exponatele sunt destul de înghesuite.
Ca și până acum, Art Safari este o „șaormă cu de toate” în centrul orașului, mai la îndemână pentru „neinițiați” (care s-au bucurat oricum de tot ce i-ar putea bucura), fără a livra o „inițiere” adecvată în lumea artei românești.

Trei nopți albe cu NAG București

Muzeul de Artă Recentă și-a făcut deja o tradiție din a fi o instituție „contrarian” de eficientă; ultima dovadă în acest sens este campania lor de achiziții de artă contemporană românească, „E albastră!”, demarată dinaintea campaniei similare ce abia acum (!?) se derulează la Ministerul Culturii și MNAC. În două luni, MARe a primit oferte de la 600 de artiști cu aproape 7300 de lucrări – o dovadă a interesului și încrederii unei părți semnificative din breaslă – din care au fost selectate numai circa 80 (semnate de 50 de artiști) – pictură, grafică, fotografii, sculpturi, dar și artă video și audio sau performance-uri. Acest proces a însemnat pentru instituție și o cercetare socio-antropologică, ce urmează să fie prezentată exhaustiv, ca bază de date, într-un catalog bilingv ce va apărea „în curând”.
Până atunci, expoziția cu lucrările selectate, „Din senin”/„Out of the blue”, relevă poate nu tocmai „o veritabilă fișă de observație a direcțiilor și posibilităților artei și artiștilor locali”, din moment ce, pe lângă faptul că include nu puțini artiști prezenți deja în colecția permanentă a muzeului sau în expozițiile temporare de până acum, nu se abate de la stilul curatorial al lui Erwin Kessler, pendulând îndeosebi între aceleași registre predilecte – ludic și derizoriu, abstracționism și misticism (cu o excepție: folclorismul deșănțat al lucrării lui Cosmin Moldovan) – și etalând aceleași grad, destul de ridicat, de ocupare a spațiului și a pereților din subsol și de la ultimul etaj…
Printre alegerile care mi s-au părut mai interesante se numără pânza Florinei Drăguș, „Field I” (o mocirlă a cărei textură extrage pictura din platitudinea fotorealismului), construcția geometrică a Alinei Crasovschi Feneș (ce sugerează un copil jucându-se cu un fel de lego, figurat însă cu aceleași mijloace), o instalație de perete cu blană realizată de Naiana Vătavu și intitulată „Mecanism românesc de îmbrățișare”, ori chiar lucrarea reprodusă pe afișul expoziției, „Orizont” de Codruța Cernea, de o austeritate apolinică în contrast cu picturile monocrome ale tinerilor Norbert Filep sau Lucian Hrisav (cu un vanitas neinspirat). Kero Zen este și el prezent cu un „autoportret” de o complexitate similară lucrărilor sale de mari dimensiuni, iar în categoria „importanță istorică deja recunoscută” putem menționa Doru Covrig cu o sculptură din ciclul „Dictateur”, Vlad Nancă cu „Backgammon chair” și o serie de portrete neo-expresioniste timpurii ale lui Gorzo.
„Noaptea la MARe”, programul muzeului pe durata celor trei nopți NAG, a inclus și un performance („Scurta viață a unui tablou vechi”, cu Sibi-Bogdan Teodorescu și Sergiu Diță), muzică (Marin Grigore) și filme de scurtmetraj românești, precum și o dublă expoziție, „Ritualuri”, cu arta video a lui Hermann Nitsch din epoca participării sale la transgresiva mișcare acționistă vieneză, pe de o parte, dar și cu picturi abstract-expresioniste recente ale acestuia, în care fascinația pentru violență din tinerețe a fost sublimată în forme eye-candy. În cadrul expoziției permanente au fost incluse temporar „Sarcofagul roz” al lui Horia Damian și un portret tardo-cubist din 1965 al lui Doru Bucur.
Muzeul Național de Artă Contemporană, prin comparație, a avut parte de un program considerabil mai sărăcăcios: mai exact, singurul motiv pentru care am bătut drumul până la Casa Poporului a fost proaspăta expoziție de grup Young Artists Connections 2020. Singurele surprize notabile pe care le-am avut au fost din partea Alexandrei Boaru (cu grupajul „I Want to Become a Plant”) și a pictoriței Mirela Cerbu (cu o serie de peisaje cvasi-abstracte prin care se perindă, ca protagonist, o muscă); în rest, destul de mult conformism față de reperele istoriei și pieței de artă contemporană, fie și ironic (Tudor Ciurescu, „Donald Judd x Monster Energy”).
În barul teatrului Apollo 111, Mobius Gallery au prezentat un concept năstrușnic: peste tablourile lui Andrei Gamarț, „The River” și „The Great Escape”, sunt proiectate imaginile camerelor de supraveghere după care a pictat autorul, rezultând figuri care însuflețesc peisajul pictat. Rezultatul, de un sentimentalism neîndoielnic kitsch, în pofida jargonului din statement, este tot atât de categoric magnetizant – și relaxant după un tur epuizant între galerii…
Una dintre cele mai bune expoziții, când vine vorba de pictură, a fost cea solo de la Arbor.art.room: „Woman Unchained” de Irina Greciuhina din Chișinău, care prelucrează, în dulcele stil postmodern, „arhetipurile feminine” și o gamă largă de referințe culturale într-o serie de compoziții excelente și cu o coloristică remarcabilă; traiectoria artistei merită urmărită în continuare.
La Atelier 35, expoziția colectivă „My Life Coach Insisted on 90 Days of Self-Love” („Instructorul meu de viață mi-a cerut 90 de zile de iubire de sine”), cu grafică, animații și instalații relaționale, ironizează cu succes industria contemporană de „self-help”, Diana Badea și Daria Nedelcu folosindu-se de spațiu mai bine decât curatorii precedenți din galeria de pe Șelari.
Un punct pe care l-am ratat în mod rușinos pe hartă: Carol 35, unde expoziția „CALCAN” pare să fi reunit crema mișcării de artă murală din România, de la Pisica Pătrată și Irlo până la cei din spatele „Celulei de Artă”.
La Centrul Artelor Vizuale Multimedia, Antonia Corduneanu speculează clișee postumaniste în expoziția ironic intitulată „If your species disappears, clap your hands”. Vanitas internautic și suprafețe polizate: nicio surpriză, doar că estetica este ireproșabil valorificată. (Tematică similară, dar mijloace opuse, s-a putut observa la Galeria Nicodim: „Specii pe cale de dispariție”, cu Jorge Peris și Michiel Ceulers.)
Pe strada Ceremușului 3-5, la sediul tipografiei Fabrik, am asistat la lansarea unei cărți de artist, „Four Projects”, semnată de arhitectul Raphael Zuber, și am ratat expoziția „WE’RE HERE”, unde au expus artiști queer din România (Aris Tureac, Liviu Bulea, Lea Rasoszky, Adrian Florin Pop, Paul Mureșan, Tiberiu Căpudean) și din alte câteva țări; lucrările pot fi însă vizualizate pe un canal de pe platforma Vimeo.
Festivalul DIPLOMA, ajuns la ediția a șaptea, prezintă în jur de 90 de lucrări ale unor tineri absolvenți ai facultăților vocațional-creative din țară (arte vizuale, arte decorative, arhitectură și design), precum și mai multe lucrări câștigătoare ale edițiilor trecute (la IQOS Living Room). De data aceasta, lucrările au fost prezentate deopotrivă offline, la Combinatul Fondului Plastic, și online. Cele mai remarcabile mi s-au părut următoarele: seria „Manipulare” de Alina Tudor (cu ambalaje de dulciuri celebre metamorfozate în insecte!), „Morphé” de Ana Ionescu, seria de ceramică „Arlechinada” a Cătălinei Gavriliță, „Heads of my Heads” de Ema Cristescu, albumul de fotografii „Florari” al Denisei Lobonț (care arată în ipostaze inedite vânzătorii din fosta Piață cu Flori din sectorul 5), animația stop-motion „O călătorie pe tărâmul interior”, realizată de Robert Antonov, grupajul video „Internet, Explore” al Andradei Tudorache, pseudo-atlasul botanic ilustrat, „Varius Atlas”, al Andreei Csizek, splendida instalație interactivă a lui Bogdan Matei, „Arta și Inteligența artificială. Cum am decis să mă joc cu arta, lumea și nimicul”), ciclul de desene „Immigration Land” al lui Ovidiu Batista, ciclul de picturi geometrice „Menhir” al lui Andrei Dinică-Nicolescu, ciclul de picturi „You know, you don’t know and you don’t remember” (Tania-Georgiana Șimonca) și ciclul „Rat(AT)At” al tânărului sculptor Alexandru Ranga…
La Eforie 8, expoziția colectivă „Almost free” (curatoare: Raluca Nestor Oancea) a utilizat la maxim spațiul claustrofobic (și întunericit!) al unui fost magazin, cu instalații și proiecții (pe filiera intermedia, „kinema ikon”, fiind inclus și Călin Man) care ocupă aproape fiecare colț al camerei, putându-te împiedica și o carte de artist (Maria Borțoi, „Aerul”). Rezultatul a fost cacofonic, distractiv în modul său frustrant… dar cam atât.
Mai multe nume din portofoliul galeriei Estopia – Marina Aristotel, Andrada Feșnic, Juhos Sándor, Sergiu Laslo, Madár Réka, Andrea Tivadar și, nu în ultimul rând, Edith Torony – s-au reunit pentru expoziția de grup „Foreseeing the Present”, pe care o puteți vizita până la mijlocul lunii octombrie; merită, fiind vorba de pictori/țe despre care veți mai auzi de acum încolo…
La galeria H’art, Aurel Gheorghiu Cogealac (din localitatea dobrogeană Cogealac), autorul ilustrației de pe coperta legendarei antologii îngrijite de Marin Mincu, „Generația 2000”, revine, după ani de dificultăți în organizarea vreunei expoziții la Constanța, cu „Lucrări vechi și noi”. Marca artistului o constituie suprapunerea unor realități cotidiene și simbolice, figurate prin picturi minuțioase și asamblaje ce amintesc de cele ale lui Joseph Cornell, cabinete cu obiecte găsite și organizate în jurul câte unei compoziții.
Laborna este un spațiu independent remarcabil de mai mult timp, și nu face excepție expoziția „Posibil, sigur”, cu un amestec eclectic de prezențe notabile precum Cristina Garabețanu, Nicu Ilfoveanu, Ciprian Paleologu sau Mihail Coșulețu (autorul ilustrației de pe coperta princeps a romanului cărtărescian „Solenoid”, un pictor al geometriilor tot mai interesant).
Înainte de frig

În galeria Spike din Berlin, Lia Perjovschi a avut o amplă expoziție personală, „2020 key words”, cu lucrări conceptuale noi ce nu se limitează la reprezentativele diagrame ale artistei, ci cuprind și instalații (post)minimaliste și relaționale în care dimensiunea afectivă și cea politică sunt complementare.
În Slănic Moldova, cei de la incontext.art l-au invitat pe Dan Perjovschi să ocupe „laboratorul de supraviețuire prin artă” constituit de spațiul unei foste centrale termice. Veteranul scenei de artă, entuziast ca în fața oricărui proiect localizat în „zone unde arta contemporană de calitate lipsește”, a declarat pentru Adevărul: „La Slănic am desenat despre natură, comunitate, artă contemporană, viitor, lucruri care-i pot interesa pe tinerii voluntari dinăuntrul spaţiului dar şi pe turiştii care trec întâmplător prin staţiune”.
Revenind în București, un autentic eveniment a fost „BIOS – An Interactive Art Exhibition About the Anthropocene”, la Galateca. Cei de la UNATC-CINETIc – Alina Rizescu, Dorin Cucicov, Maria Năstase, Adrian Tăbăcaru, Octavian Albu, Emil Drăgan, Dan Adrian Ionescu, Răzvan Pascu, Sebastian Comănescu, Matei Băcanu și Bogdan Ștefănescu – au realizat 11 instalații de artă digitală și interactivă, poate printre cele mai bune din România până în prezent.
Într-o cheie similară merită menționată „Ride the Snake to the Lake” de Thea Lazăr, instalată într-un garaj care constituie spațiul unei galerii artist-run, Cazul 101. Plantele nu au lipsit dintre preocupările artiștilor contemporani de la noi (a dovedit-o, anul trecut, „Viața secretă a plantelor” de la defuncta tranzit.ro/București), însă Thea Lazăr le leagă ludic de postumanism și de arta post-internet deopotrivă, într-o formulă reușită.
La Switch Lab, o expoziție notabilă de fotografie, „Drum Bun!”, realizată de Jan Michalko, care surprinde, în maniera unui Garry Winogrand sau a altor maeștri ai fotografiei de stradă, scene cotidiene, derizorii și fantastice, din România zilelor noastre, cu o realizare compozițională excelentă.

Foto: Irina Greciuhina, Unity in Diversity, la Arbor.art.room

Lasă un răspuns