Anorexia nervoasă ca luare în posesie a corpului în romanele lui Amélie Nothomb

| Un material de Ana-Carmen Rebedea |

Corpul se află la intersecția dintre experiența individuală, intimă a individului și spațiul său cultural. Experiența corporală este cea mai materială, poate cea mai intensă dintre experiențele culturale, așa cum sunt ele trăite la nivel individual. Prin intermediul trupului ia naștere întregul construct mental spațio-temporal, reprezentarea noastră despre lume. Contururile acestei lumi sunt într-o măsură covârșitoare influențată de interacțiunea fizică cu obiectele. Așadar, între norma colectivă, impusă cultural, și auto-referențialitate se află corpul.

Pentru secolul al XX-lea, corpul reprezintă un spațiu de manifestare privilegiat al evenimentelor cutremurătoare care l-au marcat. Corpul secolului al XX-lea este corpul însemnat al evreului, corpul deținutului din lagărele de concentrare, cel al soldatului, care și-a pierdut însemnele exterioare ale demnității, calul și poziția predominant ortostatică, și acum se găsește chircit în tranșee, și nu în ultimul rând cel al corpului femeilor și copiilor deprivați de hrană.
Pe de altă parte, la începutul secolului al XX-lea, Freud și Proust conferă corpului un nou statut. Odată cu valorizarea senzațiilor corporale ca imagini încărcate psihologic, corpul devine parte integrantă a sinelui, un sine care nu se mai poate gândi în afara corpului, care își transformă trupul atât în sursă a reprezentărilor despre sine, cât și în loc de manifestare (1). Atenția acordată sensibilului, senzațiilor, transformarea mizei corporale, transformă percepția până la a face din corp un loc profund încărcat moral, în care ajung să se dispute binele și răul, căci acum corpul se află în continuitate intimă cu posesorul său.
În cadrul acestei noi paradigme, maladia, ca sursă a răului, ajunge să fie un element profund destabilizator al întregului eu. Boala încetează a fi un eveniment extern, independent de bolnav, ci devine mai degrabă parte constitutivă a sinelui, element care vorbește despre, prin și pentru individ. Se naște psihosomatica, care va deveni mai târziu un concept cheie în înțelegerea medicală a corpului bolnav și al corpului sănătos.
Dintre maladiile care au marcat secolul al XX-lea, am ales să scriu despre anorexia nervoasă, care deși ajunge să fie un adevărat flagel peste încă un secol, își are originile, în felul în care o înțelegem astăzi, în secolul al XX-lea, căci atât corpul, cât și alimentația au fost atunci supuse unui proces de reconceptualizare. Anorexia nervoasă a fost considerată boala anilor 1970, întrecută ca vizibilitate doar de SIDA (2). Cauzele presupuse ale anorexiei nervoase se întind pe o plajă foarte largă, de la explicații neuro-biologice, genetice, până la tensiuni psihice neconștientizate, izvorâte din conflicte intra-familiale, până la factori culturali. Astfel, anorexia nervoasă ridică întrebări fundamentale despre determinanții psihici ai maladiei, despre cum ne gândim corpul și mai ales despre cum îl pedepsim, încercând să îl modelăm astfel încât să ne oglindească tulburările interioare.
Au fost identificate inclusiv legături între anorexia nervoasă și efectele celui de-al doilea Război Mondial. În jurul anului 1960, amintirea foametei, a raționalizărilor și a lagărelor de concentrare începe să își piardă forța. În mediul prosper care a urmat războiului, multe dintre aspectele comportamentului individual s-au schimbat, inclusiv raportarea la hrană. Așa-numita epidemie este restrânsă din punctul de vedere al sexului și vârstei, afectând în general femei tinere, însă este accelerată de creșterea puterii de cumpărare. Din punct de vedere geografic, patologia se regăsește în țările din Occident și în Japonia, care suferă transformări asemănătoare (3). Totuși, datorită creșterii economice, până la sfârșitul secolului al XX-lea, epidemia de tulburări de comportament alimentar ajunge să afecteze toate păturile sociale și toate etniile. Acest fapt poate fi explicat prin diseminarea standardului de frumusețe occidental mai departe de granițele continentului, dar și a importanței acordate corpului, greutății și formei sale în cadrul acestei culturi. De asemenea, după al Doilea Război Mondial, obezitatea infantilă a fost pentru prima oară pusă în discuție ca problemă de sănătate publică. Un alt factor favorizant adus în discuție este dorința marilor companii de a-și extinde publicul țintă pentru produsele cosmetice, inclusiv de slăbit, la o audiență mai tânără (4).
Pentru cultura occidentală, corpul este plin de semnificații. Spațiul japonez este identificat inclusiv de Amélie Nothomb ca fiind unul privilegiat, atât în multe dintre romanele sale, cel mai cunoscut dintre ele fiind Uimire și cutremur, dar și în Biografia foamei, text fundamental pentru înțelegerea relației ei cu anorexia nervoasă, cât și în textele sale cu caracter autobiografic. Autoarea mărturisește că unul dintre motivele pentru care frumusețea este atât de importantă pentru ea, și atât de prezentă din punct de vedere tematic în cărțile sale, este timpul petrecut în Japonia, căci Japonia este țara care a dezvoltat simțul estetic în cel mai înalt grad. Nothomb este născută în mijlocul acestui spațiu. În jurul ei, totul era receptat ca fiind frumos (5). Câteva dintre romanele sale, incluzând aici chiar Uimire și cutremur, pun în scenă căutarea identității japoneze, cea atât de strâns legată de frumos, pe care protagoniștii, în mare parte autobiografici, ajung să o rateze.
Pentru a înțelege felul în care individul atins de anorexie nervoasă își vede trupul relaționând cu mediul extern, felul îl care îl poziționează într-un atmosferă socio-culturală precisă, este necesar să integrăm anorexia nervoasă în sfera mult mai largă a bolilor care ating trupul.
În parte datorită progreselor științifice semnificative din domeniul medicinei, în parte datorită unei noi teoretizări ale corpului, în secolul al XX-lea are loc o medicalizare fără precedent a trupului individual (6). Medicina se infiltrează în aspecte ale vieții care până atunci nu făceau, câtuși de puțin, obiectul ei. Viața omului sănătos nu se mai desfășoară separat de acest domeniu, ci din contră, cele două ajung să se intersecteze la fiecare pas, fie că este vorba despre naștere, căsătorie sau educație. Certificatele medicale însoțesc individul în viața lui școlară, în viața profesională, dar ceea ce este resimțit ca fiind mult mai invaziv, medicina invadează viața intimă și dictează alegeri ce erau cândva libere. În esență, domeniul se transformă dintr-unul cu viză principal curativă într-unul care va ajunge să dicteze conduite, concurând cu instanțele valorizante tradiționale. Prin urmare, recomandările medicale vor atinge cele mai intime aspecte umane, infiltrându-se în cotidian până când individul va resimți invazia ca făcând parte din normalitate. Istoria corpului în secolul al XX-lea este deci cea a unei invazii medicale fără precedent în viața cotidiană.
Chiar și în legătură cu corpul bolnav, medicina își schimbă în mod fundamental practicile. Atât avântul tehnologic, care a condus la intrarea în uz a unor dispozitive medicale greu de înțeles sau de utilizat pentru un profan, cât și progresele în domeniul înțelegerii fiziopatologiei, dar mai ales multiplicarea neîncetată a diagnosticelor și a vocabularului medical, au transformat domeniul într-unul relativ opac pentru un neinițiat.
Încă din Grecia Antică, Platon distinge între două tipuri de medici: pentru oamenii liberi și pentru sclavi. Diferența este că primii fac mai mult decât a prescrie leacuri, ei discută cu bolnavul, îl educă, îl însoțesc, inclusiv psihologic, pe drumul său către sănătate (7). Așadar, atunci când medicina este practicată de către oameni liberi pentru oameni liberi, ea nu doar dirijează comportamente, ci devine persuasivă, explică și astfel convinge în ceea ce privește comportamentele dezirabile. Totuși, pe măsură ce medicina avansează din punct de vedere științific, pare că bolnavului nu îi mai rămân decât medicii potriviți pentru sclavi. Ceea ce era până atunci un domeniu fundamental contemplativ se preface într-o știință în înțelesul cel mai restrâns al cuvântului, în „medicina bazată pe dovezi”.
Mai mult chiar, interesul prim al medicinei nu mai se află în oblojirea bolnavului ca individ, în parte datorită creșterii amețitoare a costurilor implicate într-un tratament „ideal”. Acest deziderat a fost înlocuit treptat cu cel al tratamentului „optim”, cel care, cu cele mai puține resurse, poate salva cele mai multe vieți. Medicina avea pretenția unei arte în momentul în care atribuțiile medicului cuprindeau, într-o măsură mai mică sau mai mare, dar mereu prezentă, a-și ghida psihologic și emoțional pacientul, chiar dacă sarcina lui era în mod fundamental științifică, aceea de a se raporta impersonal la maladie. În societățile occidentale, primatul relației medic-bolnav a fost înlocuit de o abordare globală a indivizilor suferinzi. Intră în joc sănătatea publică, calculele de tip cost-eficiență, dar mai ales controlul populației, inclusiv prin metode profilactice de tipul controalelor periodice obligatorii, administrare de vaccinuri. Ele nu reprezintă metode de supraveghere atentă a corpului individual, ci provin mai degrabă din calcularea unor probabilități dependente și de frecvența comportamentelor deviante privind sănătatea. Deși, în mod evident, vaccinurile și controalele medicale periodice reprezintă metode eficiente de minimizare a riscurilor și de îmbunătățire a sănătății în populație, în momentul în care indivizul nu mai reușește, emoțional sau cognitiv, să își alinieze mijloacele de păstrare a sănătății cu cele propuse de medicina modernă, se naște un conflict între cei doi poli, căci semnificația corpului este diferită pentru fiecare dintre ei.
În ceea ce privește individul bolnav, medicina secolului al XX-lea impune noi orientări. Pentru medicina tradițională, boala reprezintă un element străin bolnavului, de care acesta trebuie eliberat. Surprinzător, aceeași atitudine caracterizează și medicina modernă, care refuză, cu excepția unor orientări de tipul psihanalizei sau al psihosomaticii, să accepte existența unei continuități organice de tipul bolnav-boală. Atunci când se limitează la înțelegerea mecanicistă a funcționării corpului uman, persoana bolnavului devine insignifiantă în raport cu înțelegerea bolii ca proces distinct, cu sediul în interiorul corpului individual. În consecință, pentru a obține vindecarea, colaborarea bolnavului este redusă la necesitatea de a înghiți medicamentele prescrise sau de a se supune intervențiilor invazive. Așa cum am remarcat mai sus, potrivit concepției platoniciene, medicii secolului al XX-lea își tratează pacienții precum sclavii. Totuși, de multe ori, această raportare este preferată de ambele părți. Pentru pacient, unui proces dificil sau chiar imposibil de înțeles ar trebui să îi corespundă un tratament cu aceleași caracteristici. Deseori, în practica clinică, momentul în care medicul decide să instaureze o relație personală cu pacientul este cel care marchează atingerea limitelor medicale în ceea ce privește opțiunile terapeutice disponibile.
Pentru individ, corpul este purtător de semnificații, este un semn al sinelui, dar în același timp devine, mai ales începând cu secolul al XX-lea, inclusiv cel în jurul căruia individul își construiește imaginea despre sine. Dinspre corp, individul primește o serie de mesaje obscure, de senzații corporale, simptome care vorbesc despre starea lui de bine sau de rău psihic sau emoțional. Aceste semnale se multiplică pentru a construi o adevărată imagine despre sine, fondată pe multitudinea de senzații și de mesaje provenind din corp. Sensul posibil al tuturor acestor mișcări, senzații intime, tensiuni, stări de disconfort se dezvăluie în cadrul unui soi de psihanaliză sensibilă la cele mai intime manifestări ale trupului, funcționând ca un limbaj separat de cogniția voluntară. Mai mult, toate aceste senzații nu mai sunt resimțite pasiv, ca fiind externe conștiinței individuale. Mai degrabă, între cele două se naște o anumită relație de interdependență, în care voința poate modula percepția. Corpul nu mai este, deci, depozitar al senzațiilor, ci „instanță imaginară, loc de reconceptualizare continuă, obiect supus credințelor profunde, al metamorfozelor interioare, al presupunerilor” (8).
Pentru medicină, în schimb, corpurile indivizilor ajung să fie simple purtătoare de probabilități, cărora indivizii trebuie să li se supună adoptând comportamentele adecvate. Printre aceste comportamente, cel alimentar joacă un rol foarte important, devenind, în consecință, ținta a numeroase recomandări, de multe ori confuze și aflate în dezacord reciproc. Ceea ce este relevant pentru conceptualizarea anorexiei nervoase este că, mai ales în secolul al XX-lea, atât sexualitatea, cât și diferențele de gen ajung să facă parte din definiția unor entități patologice distincte, așa cum este și anorexia nervoasă.
În acest spațiu al anulării corpului ca parte integrantă a sinelui, medicina își atinge limita. Ajungând să controleze aspecte fundamentale ale vieții umane, incluzând chiar nașterea sau moartea, într-un mod adesea resimțit ca fiind deosebit de invaziv, istoria corpului în secolul al XX-lea este cea a unei deposedări și, consecutiv, luări în posesie a propriului trup. În cadrul acestei mișcări de pendulare, modificarea corpului prin alimentație, ignorarea normelor impuse cultural de către medicină, reprezintă un instrument important în lupta pentru reposedarea propriului corp.
Odată construit în jurul corpului un spațiu interior, senzațiile trupului nu mai reprezintă doar o modalitate de cunoaștere sau de recunoaștere a propriului corp, ci ajung să devină proiect, câmp de explorare psihologică, un teritoriu nou descoperit pentru ca individul să își reconstruiască imaginea despre sine. În acest sens, cultura secolului al XX-lea oferă o multitudine de modalități de a accede, prin intermediul trupului, la metamorfoză, ajungând chiar în punctul în care conștiința corporală să se impună în fața aprofundării și a cuceririi sinelui profund (9).
Dintre toate modalitățile de control ale corpului, modificarea aportului alimentar și, consecutiv, controlul greutății au jucat un rol deosebit de important în secolul al XX-lea, căci acum trupul, într-o măsură mult mai mare decât chipul, ajunge să reprezinte un punct de convergență al discursului estetic, și indirect, al celui moral (10). Maladia are o valoare expresivă, ocupă un loc important în biografia bolnavului, pe care el se vede obligat astfel să o reinterpreteze. Atunci când este vorba despre patologii care pun în joc inclusiv voința bolnavului, așa cum sunt tulburările de comportament alimentar, nu este suficient ca studiul să se aplece exclusiv asupra proceselor fizio sau psihopatologice, ci să privească subiectul care se exprimă prin intermediul corpului său.
Controlul apetitului, alimentația și aspectul corporal au fost folosite ca limbaj simbolic cu mult înainte de secolul al XX-lea. Conceptualizarea grăsimii, a supraponderabilității în termeni negativi este un loc comun, prezent în cadrul a numeroase discursuri, fie ele medicale, estetice, culturale, religioase. Faptul că supraponderabilitatea este încărcată cu conotații negative atât de frecvent nu numai că întărește această poziție, dar permite și ca acest fapt să se transforme într-o banalitate. Istoria tulburărilor de comportament alimentar care au ca scop scăderea în greutate și menținerea unei greutăți suboptimale începe în epoca helenistă și continuă până în contemporaneitate, primul deces cauzat de anorexie fiind al unei femei romane, membră a unui grup religios condus de Sfântul Ieronim, în 383 î. Hr (11).
Metafora alimentară joacă un rol cheie inclusiv în creștinism, ca imagine constantă a lui Cristos ca trup menit să servească drept hrană, reafirmând, de fiecare dată când era loc taina Împărtășaniei, apartenența creștinului la trupul Bisericii. Astfel se instaurează o relație de reciprocitate: credinciosul devine parte a trupului lui Iisus, iar același trup îl hrănește pe el. Așadar, împărtășania frecventă devine obligație primordială a creștinului (12).
Anorexica secolului al XX-lea face parte dintr-un lung șir de indivizi, în special femei, care au folosit greutatea corporală ca mijloc de expresie al sinelui. Existența acestor comportamente asemănătoare implică o importantă continuitate în experiența feminină legată de trup, independent de timp și spațiu. Totuși, controlul greutății corporale nu are același caracteristici și mai ales aceleași motivații de-a lungul întregii lui istorii. Anorexia nervoasă, așa cum o înțelegem astăzi, apare de-abia în secolul al XX-lea, căci înainte de acest moment mizele erau preponderent religioase, de unde nomenclatura diferită cu care, în literatura de specialitate, este denumită: anorexia mirabilis. Printr-un lung parcurs istoric, anorexicele trec de la a aspira către statutul de sfinte la cel de paciente, la care ajung de-abia în secolul al XX-lea, datorită procesului de medicalizare rapidă a societății. Există, bineînțeles, asemănări între descrierile medicale ale celor două tipuri de anorexie, mai ales în ceea ce privește efectele fizice ale înfometării, însă ele se opresc aici. În acest moment al istoriei, limbajul și ideologia medicală (înțeleasă ca știință în sensul tare al cuvântului) ajung să domine explicarea comportamentului uman. Lunga poveste a anorexiei, în continuă schimbare pe măsură ce peisajul cultural se schimbă și el, este o dovadă puternică în sprijinul tezei conform căreia această patologie este puternic influențată cultural, și deci, cu valoare ilustrativă în ceea ce privește transformările de mentalitate.
Anorexia nervoasă, așa cum apare astăzi în literatura medicală de specialitate, și mai ales în mentalul colectiv, este o entitate patologică foarte precis delimitată care apare de-abia la sfârșitul secolului al XIX-lea, înainte să existe o preocupare excesiv de intensă în ceea ce privește aspectul corporal și dieta (13). Așadar, se poate afirma că anorexia nervoasă nu este pur și simplu o patologie individuală, ci face parte dintr-un context cultural mai larg, putând fi interpretată ca simptom al numeroaselor probleme moderne care privesc corpul, controlul individual, consumul (în particular consumul alimentar). În esență, simpla existență a acestei entități clinice spune ceva despre ce înseamnă a avea un corp în secolul al XX-lea, și mai ales despre ce înseamnă a avea un corp de femeie. Tulburările în corpul societății conduc la tulburări în corpul fiecărui individ.
Este important să analizăm textul în jurul căruia s-a format discursul modern despre anorexia nervoasă, căci un asemenea text nu este doar o reflexie a unei realități pre-existente, ci este mai ales un construct în jurul căruia se fundamentează o anumită atitudine despre indivizii afectați de această maladie. Această patologie nu poate exista independent de discursul medical, așteptând să fie definită și explicată de către știință. Din contră, anorexia nervoasă este o entitate în primul rând definită cultural, construită prin intermediul discursului. În amalgamul de simptome comportamentale privind alimentația, trăsături de caracter recurente ale indivizilor afectați, comportamente deviante care nu privesc în mod direct comportamentul alimentar, comorbidități psihiatrice frecvent, situații de viață asemănătoare, discursul psihiatric trebuie să delimiteze o entitate patologică distinctă, să o denumească și eventual să o trateze. Lucrarea în care este confirmată existența fricii de creștere în greutate și a denaturării imaginii corporale este The Golden Cage: the Enigma of Anorexia Nervosa (14), a medicului Hilde Brunch (15).
Ceea ce este în primul rând important de remarcat este că textul lui Hilde Brunch nu face trimiteri excesive la o literatură medicală stufoasă, opacă neinițiatului. Mai târziu, în secolul al XXI-lea, medicina va oferi o întreagă listă de posibile explicații genetice sau neurobiologice ale comportamentului alimentar deviant: anomalii cerebrale, hiperactivitate serotoninergică, deficiență de zinc, nivele crescute ale vasopresinei, cortizolului, neuropeptidului Y sau al peptidului YY, chiar și scăderea percepției stimulilor gustativi (16). În schimb, în The Golden Cage: the Enigma of Anorexia Nervosa, autoarea își concentrează atenția asupra factorilor sociali și culturali care au condus la diagnosticarea acestei patologii. Totuși, în secolul al XX-lea, din cauza procesului de medicalizare a societății, între anii 1920 și 1930 erau preferate explicațiile și modelele de tratament endocrinologice în fața explicațiilor psihologice (în acel moment, ne referim de fapt la psihanaliză). De-abia în anii 1940, anorexia nervoasă a fost recunoscută ca fiind în mare parte o boală cu cauze, explicații și remedii psihologice (17).
Încă din introducere, anorexia nervoasă este circumscrisă unei condiționări socio-culturale stricte: „o boală care atinge, selectiv, pe cei tineri, bogați și frumoși” (18). Nu este prima oară în istorie când cei bogați vor să se deosebească de ceilalți prin intermediul controlului greutății. Această distincție este prezentă încă din Evul Mediu, când în textele de tip fablieux, unde personajul negativ este adesea „mare și prost” sau chiar „un lacom fără pereche”. Aceste texte stabilesc un criteriu de demarcație între două lumi – pătura de jos a societății este asociată cu supraponderabilitatea, cei de deasupra cu subțirimea (19).
Manifestările bolii sunt enumerate succint: preocupare excesivă în legătură cu corpul și greutatea lui, control rigid asupra alimentației. Portretul bolnavului este conturat din câteva tușe – tânăr angajat într-o luptă disperată împotriva sentimentului de a fi exploatat și înrobit, de a nu fi destul de competent pentru a-și conduce singur viața (20). Pe fondul acestei neputințe în ceea ce privește controlul propriei vieți apare urmărirea neobosită a subțirimii excesive, supravegherea atentă a corpului și a nevoilor sale biologice.
Însă pentru Hilde Brunch, esența acestei patologii rezidă în proprietatea de a transforma pacientul într-un individ special. De-a lungul istoriei, femeile au fost motivate să se angajeze în comportamente de tipul restricției calorice severe motivate de nevoia de a se diferenția de ceilalți, fie pentru a fi recunoscute în comunitate ca fiind sfinte, fie, pur și simplu, pentru a demonstra capacitatea lor de autocontrol. Corpul subnutrit este produsul final al exercitării voinței pe plan alimentar, o formă de autocontrol. A mânca mai puțin decât este nevoie, a resimți încontinuu foamea înseamnă a-ți exercita propria voință. Una dintre pacientele incluse în studiu rostește cuvinte care ar putea provoca perplexitate: ”Mă bucur că am această boală și o doresc” (21). Individul diagnosticat cu anorexie nervoasă așteaptă mereu, pentru meritele sale, o recompensă extraordinară. În consecință, ceea ce este particular acestei patologii este că, chiar prin definiție, ea nu poate fi conceptualizată ca fiind ceva ce „i se întâmplă cuiva”, ci este de fiecare dată un efect al unui comportament voluntar, auto-impus, motivat de sine.
Momentul predilect pentru apariția simptomelor este adolescența, sau chiar copilăria târzie, chiar înaintea manifestării caracterelor sexuale secundare. Însă cel mai frecvent moment în care apar este chiar pubertatea, momentul în care copilul se preschimbă în adult (22).
În același timp, autoarea nu face abstracție de efectele și determinările biologice implicate în patogeneza anorexiei nervoase, subliniind faptul că malnutriția cronică este însoțită de schimbări biologice, care la rândul lor influențează gândirea, percepția emoțiilor și comportamentul într-un grad semnificativ (23). Ceea ce este mai relevant pentru acest eseu este descrierea unui „comportament anorexic”, care include preocuparea obsesivă pentru mâncare, egocentrism, narcisism, regresie infantilă.
Romanele lui Amélie Nothomb, în ansamblul lor, reprezintă o foarte bună ilustrare a problemelor specifice secolului al XX-lea, care au condus la emergența anorexiei nervoase în acest moment al istoriei.
Atunci când alăturăm viața biografică a unui autor, și odată cu ea, presupunerile despre viața psihologică și opera sa, este simplificator să presupunem că între ele se stabilește o relație de simplă reflectare, ci mai degrabă, conform lui Starobinski, o „invenție instauratoare, dorință creatoare, metamorfoză reușită.” (24). Conform spusele autoarei, ea însăși nu face diferența între scriere autobiografică și non-autobiografică. Pentru ea, tema este mereu aceeași – umanul, mai exact ce înseamnă a fi uman (25), prelucrând continu experiența pentru a se exprima și re-exprima pe sine –„Orice autobiografie este o autointerpretare.” (26). Autoarea ne lasă chiar să înțelegem că această invenție continuă prin scriitură reprezintă chiar nucleul personalității sale. Într-unul din interviurile sale, ea mărturisește dificultatea de a crede că ea însăși există (27), dilemă readusă în actualitate în momentul publicarea romanului Igiena Asasinului, când autoarea este acuzată de impostură. Oricum, deja autoarea trăia ea însăși această teamă ascunsă. Valorificându-și biografia în romane, ajungând chiar până la inserarea propriului nume în unele texte, până chiar la crearea unui adevărat personaj prin intermediul aparițiilor sale mediatice, Amélie Nothomb își amestecă continuu opera și biografia. În cadrul acestui ansamblu nu există coincidențe, elemente se interconectează și se regăsesc în fiecare dintre textele sale, căci scriitura sa are ca centru chiar propria personalitate. Arareori Nothomb se ascunde în spatele textelor sale, și chiar și atunci când o face, atenția cititorului este mereu atrasă către decriptarea apariției sale recurente.
Cuplajul viață-operă aparține unui moment istoric și cultural precis, sugestiv, mai ales în acest caz, pentru o problematică mai largă, aceea a relației individului cu corpul său și al celorlalți. Putem afirma că pentru această autoare corpul este adevăratul personajul principal al tuturor romanelor, este cel care motivează parcursul ficțional al marii majorități a personajelor imaginate, elementul care declanșează numeroase fire narative. Pentru personajele lui Amélie Nothomb, corpul inspiră în același timp fascinație și, nu de puține ori, dezgust, dar niciodată nu le rămâne indiferent.
Pentru autoare, problematica alimentației în general, dar mai ales a slăbiciunii fizice, este primordială: „orice narațiune este o ecuație ce se articulează în jurul foamei.” (28). Anorexica se gândește mereu la mâncare. Precum orice alt om deprivat de hrană, pacienții diagnosticați cu anorexie sunt veșnic preocupați de mâncare, vorbesc încontinuu despre acest lucru, devin excesiv de interesați de alimentație și toate activitățile conexe ei (29). La fel ca mintea unei adevărate anorexice, opera lui Amélie Nothomb este străbătută, în ansamblul ei, de numeroase trimiteri la alimentație, la foame mai ales, la corpul slăbit, la corpul de copil, la corpul frumos în opoziție cu corpul diform.
Romanele autoarei belgiene sunt străbătute de o voce narativă cu caracteristici relativ stabile de-a lungul prolificei sale opere. A trece de la un roman la altul înseamnă, în cazul lui Amélie Nothomb, a rămâne în același univers mental. Regăsim printre trăsăturile acestei personalități construite cu măiestrie de către Nothomb, îmbogățite cu fiecare roman, cele ale bolnavului anorexic tipic, așa cum este el descris în literatura medicală: comportamente și gânduri obsesiv-compulsive, perfecționism patologic, abilități înalte de control al impulsurilor, intruzivitate, gânduri anxioase, o nevoie compulsivă de a desfășura ritualuri cu scopul de a reduce nivelul de anxietate și obsesii în a menține aceste ritualuri, alexitimie (30).
În ceea ce privește problematica anorexiei, unul dintre romanele-cheie ale autoarei belgiene este Biografia foamei, povestea propriei lupte cu această patologie. Ceea ce individualizează acest roman în fața altor romane scrise de aceeași autoare este exprimarea la persoana întâi singular. Acest text este, încă de la început și în modul cât mai explicit cu putință, o mărturisire. Această preferință pentru persoana întâi sugerează prezența unui eu care se percepe pe sine însuși pe parcursul unui drum sinuos, pe alocuri traumatizant, cel de la copilărie la maturitate. Încă din incipit, naratorul este atent, prin intermediul unei lungi digresiuni, să se poziționeze ferm în relație cu alimentația. Foamea este valorificată ca fiind o senzație pozitivă, cea care, în comparație cu abundența, este producătoare de progres: „Absența foamei este o dramă asupra căreia nimeni nu s-a aplecat” (31), declară naratoarea. În fond, ceea ce o deosebește pe anorexică de omul obișnuit este capacitatea sa de a tolera peste limitele normalului senzația de foame (32). Foamea este asociată unei căutări în sensul cel mai larg, este identificată ca fiind motorul universal al tuturor acțiunilor umane, iar autoarea se identifică ca fiind „supraflămândă” (34). Cuvântul apare cu o frecvență uimitor de mare în acest text – asociat pe rând dorinței de cunoaștere, de afecțiune, dorinței în sensul cel mai larg. Atunci când este cuprinsă de foame, fetița se dezlănțuie și se transformă, devine „căpcăun, foamea în persoană, cu ochii săi uriași care cereau un tain incompensurabil.” (34).
În copilărie, relația naratoarei cu mâncarea este una excesiv de pozitivă. Elanul vital al fetiței se manifesta prin așa numite „crize de potamanie”, episoade în care bea cantități impresionante de apă în perioade foarte scurte de timp. Supra-alimentația îi era interzisă, căci mama controla riguros hrana întregii familii, însă această interdicție nu exclude plăcerea clandestinității. Cea mai intensă senzorial experiență a copilului se construiește în jurul mâncării: momentul în care consumă pe ascuns biscuiții speculoos din rezerva familiei. Interesant de observat este că cele două experiențe senzoriale – a mâncatului și a receptării propriului corp – sunt profund întrepătrunse. Atunci când fetița realizează intensitatea plăcerii alimentare, se refugiază în fața oglinzii pentru a-și privi corpul cuprins de plăcere. Un element demn de luat în considerare al psihopatologiei anorexiei nervoase este că eficacitatea psihologică a refuzului hranei depinde de valorizarea lui pozitivă inițială.
Un element care reapare obsesiv în romanele lui Amélie Nothomb este fixarea vârstei de aur în momentul copilăriei, în mare parte datorită felului în care copilul se raportează la propriul corp. La fel ca în episodul cu biscuiții speculooos, trupul copilului ar trebui să fie o sursă infinită de plăcere și de bucurie. În momentul dezvoltării caracterelor sexuale secundare, trupul devine stâjenitor. Din acest moment, corpul devine obstacol în calea împlinirii depline. În timpul copilăriei însă, posibilitățile sunt infinite: „Avem mulțimi pe care trebuia să le uimesc. Aveam o imagine de întreținut. Aveam o legendă de construit.” (35) Această concluzie nu este una retrospectivă, la care naratoarea ajunge în momentul maturității. Din contră, chiar înainte să atingă pubertatea, ea era conștientă că epoca copilăriei este singura care merită trăită. Evocarea copilăriei și regretul pierderii sunt teme recurente în literatură, însă pentru Nothomb ele reprezintă un centru tare al operei. Pentru ea, însuși actul scriiturii este strâns legat de acea stare de grație: „Scriitura este continuarea copilăriei prin alte mijloace” (36). Copilăria și scriitura sunt legate prin intermediul senzației de plenitudine pe care o provoacă. A fi prezent în mod conștient în copilărie și a scrie sunt amândouă acțiuni capabile să provoace un sentiment religios, asemănător aceluia de a fi zeu. Conform lui Amélie Nothomb, în copilărie și în scriitură există o echivalență perfectă între obiect și cuvânt. Pe de altă parte, actul de a scrie este de asemenea strâns legat de anorexia nervoasă. Scriitoarea mărturisește că dacă nu ar fi fost afectată de această patologie, nu ar fi început niciodată să scrie, fără a putea totuși, la fel ca în cazul reîntoarcerii la starea de grație a copilăriei, să indice un echivalent similar pentru asocierea dintre anorexia nervoasă și actul de a scrie (37). Demn de menționat este faptul că această regresie infantilă prin scris este posibilă doar alături de asceză, și cel mai important, alături de înfometare (38).
O altă mărturisire a autoarei care susține ipoteza de mai sus este cea în care susține că, atunci când era copil, ea se simțea cu adevărat în elementul ei. Aceasta înseamnă, în primul rând, că trupul i se potrivea perfect, că era o oglindire fidelă a interiorului. În schimb, în adolescență, atunci când corpul a început să capete un aspect asemănător cu al unui adult, autoarea susține că i-a scăpat de sub control. Aceasta nu era numai o pierdere fizică, și mai mult decât atât, descoperirea unui dușman interior, a unei veritabile ostilități a trupului. Acest dușman interior s-a născut la doisprezece ani și jumătate, când, probabil, pentru autoare a debutat pubertatea. Pentru ea, dușmanul interior a luat forma vinovăției. Adolescentă fiind, se simțea veșnic vinovată. În opoziție, copilărie este descrisă în mod explicit ca fiind vârsta perfectă, plenitudine absolută, posesiune deplină a propriul corp și al propriului elan. Adolescența, inversul ei, a fost trăită ca o perioadă de monstruozitate fizică, în care autoarea se identifică cu unul dintre personajele sale monstruoase, Epiphane (39). Așadar, Amélie Nothomb trăiește sentimente ambivalente față de femeile adulte, considerându-le în același timp obiect demn de dezgust, dar și potențială sursă de plăcere.
În secolulul al XX-lea, Freud și Janet sunt primii care aduc în discuție ideea conform căreia tânăra diagnosticată cu anorexie nervoasă refuză hrana pentru a-și păstra corpul mic, subțire și asemănător cu cel al unui copil, reușind în același timp să își întârzie maturarea sexuală, să amâne momentul în care vor trebui să se confrunte cu sexualitatea adultă (40).
Anorexia nervoasă este legată de regresul infantil prin două mecanisme distincte, dar interdependente. În primul rând, scăderea greutății corporale mult sub limitele normalului împiedică apariția caracterelor sexuale secundare. În al doilea rând, conform lui Hilde Brunch, întârzierea pubertății le permite tinerelor afectate să funcționeze utilizând încă convingerile morale deprinse în copilărie, dar mai ales cu stilul de gândire al copilului mic. Conform definițiilor lui Piaget, acest lucru înseamnă mai exact utilizarea predilectă a operațiilor concrete, sau preconceptuale, egocentrism, credințe magice (41).
Cu toate acestea, există în scrierile lui Amélie Nothomb exemple de copii care nu trăiesc acest moment ca pe o vârstă de aur, și mai ales care au o relație zbuciumată cu alimentația, fapt care se acutizează atunci când ating pubertatea. Aceștia sunt criminalii, cei care din punct de vedere moral se plasează inechivoc de partea răului. În Cosmetica dușmanului, Textor Texel este unul dintre aceste personaje: „Eu, care eram un copil slab și îngrozitor de dificil în privința mâncării, care trebuia să fiu hrănit cu forța” (42). Textor trăiește o adevărată reconversie alimentară în momentul critic, la doisprezece ani și jumătate. Înainte de acest moment, pasta folosită drept hrană pentru pisici îi provoca dezgustul. Aparent spontan, fără niciun factor declanșator identificabil, își umple mâinile de pastă și o duce la gură, i se pare cea mai gustoasă mâncare gustată vreodată. Un dușman din interior îl forțase să consume acel preparat. Atât pentru interlocutor, cât și pentru cititor, această scurtă relatare este nemotivată în ceea ce privește firul narativ. Dar perversitatea alimentară a personajului este un indiciu puternic în sensul poziționării sale în sfera negativului, a răului. În lumea lui Amélie Nothomb nu poți consuma cu voluptate hrană pentru animale fără ca natura fundamentală să fie pusă la îndoială.
În momentul trecerii la pubertate, băieților li se dezvoltă masa musculară, în timp ce fetele observă o creștere a țesutului adipos, mai ales în zona coapselor, șoldurilor și a sânilor. De multe ori, declanșarea simptomatologiei anorexiei nervoase este legată de apariția acestor semne, de neliniștea pe care ele o provoacă. Se presupune că, odată cu transformarea corpului de copil într-unul de adult, vor urma și responsabilitățile asociate acestei schimbări. Creșterea cantității de țesut adipos este strâns legată de apariția menstruației. Menstruația este deseori asociată, în mentalul colectiv, cu sexualitatea, cu hiperemotivitatea, vulnerabilitatea, pericolul, murdăria. Într-o lume care valorizează suplețea, aceste diferențe pot avea consecințe emoționale importante. De exemplu, atunci când observă apariția sânilor, naratoarea din Biografia foamei încearcă să îi ardă cu bricheta. Obsesia sânilor revine și în Antichrista. Atunci când Christa îi menționează sânii, naratoarea ajunge la concluzia că ei reprezintă principala sa problema. În momentul în care îi ascunde, fizicul său devine acceptabil. În schimb, atunci când se privește în oglindă fără să își ascundă sânii, corpul devine „jalnic, mizerabil, ca și cum acest eșec ar fi contaminat totul.” (43). Cu stilul lor de gândire profund infantil, excesiv de concret, indivizii afectați de anorexie nervoasă încearcă să rezolve problema maturizării prin a forța corpul să rămână la stadiul de copil.
De fapt, toate caracteristicile corporale ale femeii adulte sunt respinse de eul narativ al lui Nothomb ca fiind dezgustătoare, așa cum susține în mod explicit Prétextat Tach, personajul cu care autoarea mărturisește că se identifică, așa cum Flaubert se identifica cu Madame Bovary. Inclusiv obezitatea este considerată dezgustătoare prin faptul că aproprie corpul de cel al femeii adulte, îmbogățindu-l cu sâni acolo unde ei ar fi trebuit să lipsească. Nothomb confirmă că este Prétextat Tach. Dintre toate personajele pe care le-a creat, acesta este cel care îi seamănă cel mai mult. Ea mărturisește că, deși multe dintre personajele create îi seamănă, acesta este chiar ea însăși, este eul în spatele căruia ea se ascunde, cea mai autobiografică dintre ficțiunile sale. Un argument în plus este relația lui Tach cu Léopoldine, modelată de către autoare după propria relație cu sora. Amândouă au hotărât să nu mai mănânce, iar spre deosebire de Nothomb, sora sa nu s-a vindecat niciodată de anorexie nervoasă. Așadar, Igiena asasinului, cu numeroasele sale referiri la dezgustul provocat de corpul femeii adulte, este prima și cea mai intimă carte a autoarei belgiene (44). Aici, autoarea se ascunde în spatele unui personaj. Prezentarea la persoana a III-a, aparent obiectivă, a protagonistului face ca personalitatea sa să fie construită mai degrabă în jurul evenimentelor în care a fost implicat. În acest caz, păstrarea Léopoldinei la stadiul de copil, cu prețul vieții, cufundarea ulterioară în grăsime sunt cele care depun mărturie despre credințele și despre valorile personajului.
Cu alte cuvinte, înfometarea poate reprezenta încercarea fetei care, temătoare față de momentul când își va vedea corpul transformat în cel al unei femei, dorește să oprească timpul în loc. Aflată în momentul de cumpănă al pubertății, ea nu vrea să crească, ci mai degrabă să întoarcă timpul înapoi, atunci când, privindu-se în oglindă, vedea un copil și în consecință se putea comporta ca un copil. Corpul propriu este cel care este resimțit cât mai direct, cel pe care îl putem controla cu puterea voinței, chiar dacă acest lucru înseamnă a-și exercita voința până la a-l strivi. Dar nu numai oglinda joacă un rol important în perceperea corpului ca fiind potrivit firii interioare, adică infantil. Bolnava diagnosticată cu anorexie nervoasă trebuie să își simtă corpul fragil fără a avea nevoie de medierea unor instrumente, ea trebuie să își simtă stomacul gol, foamea care o cuprinde, protuberanțele osoase. De multe ori, această percepție interioară poate fi cea care dictează necesitatea de a mai scădea sau nu în greutate, de a continua sau nu înfometarea. De-abia la sfârșitul secolului al XIX-lea, această topografie interioară începe să capete contur conceptual în mentalul colectiv. Prezența fizică, corporală nu mai este sugerată doar prin intermediul receptorilor senzitivi aflați la extremitățile corpului, dar și prin receptarea unui spațiu interior bine conturat, alcătuit din senzații specifice (45).
Freud privea fetița anorexică ca cea speriată de perspectiva de a deveni o femeie heterosexuală. În 1985 a scris că „faimoasa anorexie nervoasă mi se pare că este, după observații atente, un soi de melancolie în care sexualitatea este subdezvoltată.” (46) Problematica genului este o problemă spinoasă în ceea ce privește anorexia nervoasă. Psihanaliza conceptualizează genul nu ca pe un dat natural, ci mai degrabă ca o consecință a interpretării inconștiente a diferențelor dintre genuri, o identitate construită treptat, în urma unui proces complex de dezvoltare psihosexuală (47). Conform relatărilor lui Amélie Nothomb, părinții i-au transmis faptul că există câteva însușiri obligatorii ale feminității, printre care se află, bineînțeles, și subțirimea, alături de reținerea în exprimarea emoțiilor, în manifestarea apetitului, a felului de a vorbi. Important de reținut este că aceste ultime caracteristici sunt opusul a ceea ce nu numai că este permis în copilărie, ci mai mult, reprezintă chiar un nucleu tare al copilăriei. După spusele autoarei belgiene, părinții săi au folosit în repetate rânduri un vocabular din câmpul lexical al animalelor, pentru a face referire la comportamentul alimentar (48). A fi numită „vacă” sau chiar „scroafă” atunci când manifestă un apetit alimentar excesiv face trimitere la o judecată de tip moral aproape explicit enunțată.
În general, relațiile interfamiliale sunt complicate și tensionate în familiile pacientelor diagnosticate cu anorexie nervoasă. Previzibil, relația lui Nothomb cu mama sa este mai tensionată decât cea cu tatăl. În ceea ce îl privește pe tată, autoarea mărturisește că a existat mereu între ei un soi de confuzie identitară, căci tatăl i-a spus mereu ”Tu ești eu.” (49) Acest sentiment este relatat și în Biografia foamei, momentul în care copila distrează invitații părinților asumându-și identitatea tatălui. Să nu uităm că asociată acestei identități paterne există și o relație tensionată cu alimentația, mama fiind datoare să monitorizeze aportul de hrană și să prevină escapadele alimentare nocturne ale soțului.
În ceea ce privește relația maternă, romanele lui Amélie Nothomb sunt saturate de trimiteri la relații complicate, sinuoase, tensionate sau de-a dreptul ostile dintre mame și fiice. Chiar și într-un roman ca Biografia mamei, acolo unde relația naratoarei cu mama este una intens pozitivă, există momente de ruptură, ca acela în care copilul, cuprins de o foame de afecțiune greu de stăpânit, îi cere mamei asigurări în ceea ce privește iubirea sa necondiționată. În fața acestui tablou, mama răspunde prin propria sa solicitare, aceea de a fi sedusă. În fața copilului revoltat, ea îi explică că nu există dragoste fără cerințe, fie ele explicite sau nu. În ansamblul ei, opera autoarei belgiene plină de astfel de trimiteri la relații dificile mamă-fiică, de la Antichrista, romanul eșecului unor părinți de a-și accepta și iubi fiica adevărată, la Dicționar Robert de nume proprii, despre o mamă ce își părăsește pruncul prin suicid, la Lovește-ți inima!, cel în care o tânără este obligată, pe rând, să își caute o mamă surogat capabilă să îndeplinească cerințele dorite, iar apoi să devină una chiar pentru fiica celei dintâi.
Încă din scrierea lui Hilde Brunch, problematica intrafamilială era considerată un element cheie în descifrarea psihopatologiei anorexiei nervoase. Conform relatărilor psihiatriei, mulți dintre pacienții săi își descriu similar experiența, în sensul în care întreaga lor viață a fost trăită sub presiunea de a nu se ridica la standardele impuse de familie (50). Pentru tânăra Amélie, presiunea este triplă. Pe de-o parte, ea face parte dintr-o familie aristocrată cu o lungă istorie. Pe de altă parte, așa cum am discutat mai sus, spre surprinderea fiicei, dragostea mamei a fost explicit condiționată de atingerea unor standarde, în mare parte educaționale. În al treilea rând, referirile frecvente la asemănarea de caracter dintre ea și tată o obligă să atingă cel puțin nivelul social și prestigiul celui dintâi.
A fi victima unei asemenea boli este o povară în plus în relația mamă-fiică. Din relatările naratoarei din Biografia foamei aflăm că mama, cuprinsă de panică, își cântărește periodic fiica. La rândul ei, fiica recurge la o serie de subterfugii pentru a o induce în eroare, ascunzând greutăți pe sub haine, sau chiar supunându-se unor chinuri trupește suplimentare: bea trei litri de apă într-un interval de timp extrem de scurt ce precede momentului cântăririi. Disimulând, tânăra neagă caracterul expresiv al propriei maladii. Ea nu mai este un individ care alege, în deplină libertate, să se exprime prin intermediul corpului, ci devine victimă a unei patologii.
În secolul al XX-lea, au fost dezvoltate teorii psihanalitice care au adus în discuție posibilitatea ca anorexia nervoasă să fie înțeleasă ca încercarea unei tinere de a păstra un corp distinct de cel al mamei, ca și cum a deveni adult este echivalent cu a se transforma în propria mamă (51).
Există, în romanele lui Amélie Nothomb, și exemple de relații tensionate între mame și fii, cum ar fi cea ilustrată în Să-ți ucizi tatăl. În acest roman, trimiterea oedipiană este evidentă: „Da, ți-o fur pe maică-ta care este frumoasă și pe care o dorești ca pe fetele de vârsta ta” (52), îi mărturisește tatăl fiului adoptiv, sau, la fel de transparent „Mă adoră cum își adoră un puști de cincisprezece ani tatăl. Așa că simte nevoia să mă ucidă.” (53)
Amélie Nothomb rămâne toată viața sub influența unei tulburări de comportament alimentar, subponderală, cu obiceiuri alimentare suspecte, cum ar fi consumul de fructe putrezite. Mai mult, declară că hobby-ul său constă în a vomita (54). Găsește, totuși, o altă modalitate prin care să acceadă la statul de mamă, acela de a scrie. Ea vorbește despre actul de a scrie în termeni ca „a da naștere cărților”, „ a fi însărcinată cu o carte”, își numește romanele copii (55). Este ca și cum reușește să acceadă la corpul de femeie adultă, fertilă, prin intermediul acestei metafore.
În familia tradițională, în care copilul reprezintă un posibil centru, tânăra afectată de anorexie nervoasă este cea care deține puterea. Ea devine ținta tuturor grijilor părintești, în special materne. Apetitul, dieta și corpul ei ajung să dicteze starea de spirit a familiei, preocupările ei. În mod fundamental, anorexia nervoasă este un comportament deviant, mai precis o tulburare a comportamentului alimentar. Așadar, ea este strâns legată de persoana bolnavului, de voința denaturată acesteia, imposibil de explicat pentru restul familiei. Această familie incapabilă să își înțeleagă copilul vulnerabil a fost la rândul ei medicalizată, în sensul cuprinderii sale în sfera potențialelor cauze ale declanșării simptomatologiei. În consecință, chiar în intimitatea sa, devine ținta intervențiilor terapeutice. Medicina a pătruns într-un spațiu prin excelență intim, impunând norme, ghidând conduite.
Pentru naratoare, nu există dubii în ceea ce privește întâietatea genului feminin: „Numai fetițele erau desăvârșite. Nimic nu ieșea din afara trupului lor, niciun apendice grotesc, nici alte protuberanțe rizibile. Ele erau concepute de minune, profilate pentru a nu opune nicio rezistență vieții.” (56). Mai mult decât atât, naratoarea are o înțelegere profund personală a diferențelor de gen, o înțelegere bazată pe estetică. Pentru ea, sexul este ceea ce separă oamenii frumoși (tot ea ne lasă să înțelegem că în această categorie intră doar fetițele, sau cel mult femeile ce li se aseamănă) de restul omenirii. Adevărata frumusețe este pentru Nothomb subțirime, virginitate, asexualitate, copilărie. În momentul în care trupul fetiței se maturizează, el devine grotesc. Anorexia nervoasă este, așadar, o modalitate prin care naratoarea se distanțează de propriul corp, insistând pe natura utopică a copilăriei și forțându-și corpul să o readucă în acel moment privilegiat.
Chiar și în ceea ce privește opera sa, Amélie Nothomb împrumută din tezaurul copilăriei, inclusiv în ceea ce privește formula narativă. Pentru Barba albastră, autoarea preia din specificul poveștilor pentru copii cu final moralizator. Aparent paradoxal, în acest roman alimentația are valențe pozitive. Citim despre deserturi uriașe savurate cu abandon, despre ingerarea a unor cantități impresionante de ouă, despre preparate care nu pot fi destul de dulci, despre rezerve nelimitate de șampanie. Explicația este simplă: ne aflăm în mijlocul unui basm, încă în domeniul copilăriei, al mâncării producătoare de extaz senzorial, în care dezvoltarea protuberanțelor grăsoase asimilabile vârstei adulte este imposibilă.
Mai mult decât a fi considerată o boală preponderent feminină din cauza diferențelor biologice, anorexia nervoasă a fost asociată, mai ales, psihicului instabil al femeilor. „Isterizarea femeilor” nu este fenomen nou, el este prezent încă din Grecia Antică. Corpul feminin era considerat a fi saturat de sexualitate, asociat „femeii nervoase” (57). Acest lucru nu ar însemna faptul că femeile nu ar putea fi cumpătate, echilibrate din punct de vedere psihic, ci că acest lucru este asociat mai degrabă cu virilitatea. Momentul în care a fost definită pentru prima oară anorexia nervoasă este unul în care afinitatea socio-istorică dintre feminin și patologic era adânc înrădăcinată, fiind perpetuate entități psihopatologice precum isteria, neurastenia, cloroza, și în sens mai larg, patologizarea corpului feminin. Anorexia se naște la intersecția dintre discursul medical despre isteria feminină și acela al tulburărilor gastrice nervoase, în scrierile medicului francez Lasègue și ale lui unui britanic, William Gull. Dintre cei doi, Lasègue este cel care pune cel mai mare accent pe componenta psiho-emoțională a bolii, în special pe tensiunile intrafamiliale, fiind primul care a sugerat că refuzul alimentației constituie o formă de conflict intrafamilial pentru copilul de sex feminin în dezvoltarea sa înspre maturitate. Cea mai frecventă explicație a acestui comportament era dorința pacientei de a atrage atenția asupra sa. El lega debutul simptomatologiei de frustrări în strânsă legătură cu maturizarea: așteptări erotice neîndeplinite, oportunități sociale sau educaționale ratate, dificultăți în relația cu părinții (58). Așadar, încă de la începutul constituirii ei în cadrul discursului medical specializat, anorexia nervoasă a reprezentat un fel de discurs nonverbal care punea în centru individul afectat.
Disputa asupra cauzei (neurologice sau psihologice) pune femeia in centrul unei dispute mai importante legată de statusul pacientului. Majoritatea primelor texte despre anorexia nervoasă aduc în discuție cauze mixte, atât psihologice, cât și nervoase. Astfel, anorexia nervoasă ajunge să fie simultan atât o patologie de origine neurologică, cât și un rezultat al iraționalității, al isteriei tinerelor fete. Au produs astfel o pacientă bolnavă în sensul deplin al cuvântului, dar era în același timp responsabilă pentru propria boală (59). Astfel, anorexia nervoasă devine în primul rând o problemă individuală, o tulburare a modului de percepție a propriului corp, de supraevaluare a greutății corporale, mai mult decât o problemă în cadrul căreia să se poată face referințe la contextul socio-cultural.
Au existat însă și momente în care subponderabilitatea nu a fost pusă pe seama isteriei feminine. Un exemplu în acest sens sunt toate femeile atinse de așa-numita anorexia mirabilis, fenomen care se întinde până la sfârșitul secolului al XIX-lea. În anii 1880 și 1890, comportamentul femeilor tinere care practicau restricția calorică extremă a fost adesea interpretat și înțeles ca o căutare spirituală a transcendenței, în dauna corpului material. Totuși, la începutul secolului al XX-lea, o concepție cvasi-științifică conform căreia aceste bolnave nu puteau fi atinse decât de forme de isterie specific feminină era omniprezentă în societate și în practica medicală (60). De fapt, sfârșitul secolului al XIX-lea este momentul în care înfometarea a încetat să aibă valențe religioase și a început să fie medicalizată, conform tradiției secolului al XX-lea. Până în anul 1910, motivația religioasă a dispărut complet din clasificările medicale care priveau indivizii subnutriți (61).
Totuși, există un număr de studii care au documentat valorizarea estetică a subțirimii, fapt demonstrat de scăderea progresivă a greutății modelelor în revistele pentru femei sau în cele pentru bărbați, cum ar fi Playboy. Altă modalitate de a documenta acest fapt este creșterea frecvenței de apariție a articolelor legate de dietă în presă (62). În această perioadă are loc o modificare în mentalitate în ceea ce privește corpul feminin. Se insistă asupra unui nou tip de siluetă, al cărui model este linia (63). În secolul al XX-lea metodele dietetice sunt numeroase, mereu încă și mai multe. Ele provin atât din lumea medicală, cât și din sfera non-medicală. Interesul pentru menținerea unei greutăți optimale, sau chiar suboptimale, aparține tuturor. La rândul ei, cererea nu pare niciodată satisfăcută, piața nu ajunge nicicând să fie saturată de asemenea propuneri dietetice. Acest fenomen antrenează, inclusiv la nivel medical, o filosofie dietetică din ce în ce mai complexă (64). După cum am menționat, medicalizarea societății este prezentă la fiecare nivel. Apar noi tipuri de patologii, bazate pe examinări paraclinice greu accesibile, sau chiar inaccesibile până atunci: hipercolesterolemie, hipertrigliceridemie, steatoză hepatică etc. Această adevărată explozie de propuneri dietetice este motivată în parte și de creșterea incidenței obezității. La rândul său, obezitatea ajunge să fie, în cadrul discursului medical, purtătoare a numeroase rele. Până atunci mult mai puțin studiată (în parte din cauza incidenței mult mai scăzute), obezitatea ajunge să fie implicată în etiopatogenia a numeroase boli, ajungând să fie incriminată în patologia mai multor organe și sisteme, de la insuficiența cardiacă, până la diabetul zaharat. Discursul medical susține acest canon estetic, contribuie la crearea acestui nou tezaur dietetic, implicând chiar metode specifice propriului domeniu, cum ar fi liposucția.
Una dintre explicațiile culturale ale anorexiei nervoase este aceea că greutatea suboptimală este promovată agresiv în spațiul public, în special de către media, și astfel generează un imperativ cultural deosebit de puternic, acela de a fi excesiv de slabă pentru a putea îndeplini unul dintre criteriile necesare ale feminității împlinite (65). În 1902, în revista Vogue se scria că s-ar putea crede că a fi grasă este o crimă, judecând după eforturile femeilor de a avea o siluetă silfidă. În 1918, aceeași revistă recunoștea supraponderabilitatea ca fiind o veritabilă crimă (66). De fapt, fragilitatea reprezintă un aspect important al feminității cu mult înainte de secolul al XX-lea, căci fragilitatea, vulnerabilitatea fizică a femeii incapabile de muncă productivă erau mărturii care atestau capacitatea soțului sau a tatălui de a o scuti de astfel de griji. Totuși, la începutul secolului al XX-lea, clasele superioare promovau încă acest tip de frumusețe ca metodă de a se diferenția de clasele muncitoare (67). De asemenea, într-o lume în care penuria alimentară începe treptat să dispară, incidența supraponderabilității și a obezității cresc. Astfel, menținerea greutății sub anumite limite este și o metodă a claselor superioare, cele care trebuiau să dovedească stăpânire de sine, dar mai ales faptul că sunt deținători inclusiv ai monopolului estetic, nu doar financiar. Dintre personajele lui Amélie Nothomb o amintim pe Sigrid, eroina din Drept de viață și de moarte, care pentru a-și marca distanța față de lume și apartenența la o categorie de oameni pentru care resursele de orice fel nu reprezintă niciodată o problemă declară „Mie nu-mi vine niciodată să mănânc.” (68).
Nu numai că pătura de sus a societății își exprima superioritatea inclusiv prin intermediul corpului, dar chiar, odată cu diminuarea rasismului, separarea prin greutate (sizism) devine o altă formă de discriminare, cu ideologii și metode asemănătoare. Se ajunge chiar până la a se susține că obezii sunt mai adesea jigniți și sunt tratați în general mai rău decât negrii în perioada de discriminare rasială din Statele Unite (69).
Momentul în care naratoarea ajunge în Bangladesh, loc în care foamea este prezentă peste tot, în care abundența lipsește cu desăvârșire, este cel în care se declanșează boala, moment-cheie al parcursului tinerei: „Am început să urăsc foamea, orice foame, foamea mea, a celorlalți, ba chiar și pe cei care o puteau simți. Uram oamenii, animalele, plantele. Doar pietrele scăpaseră. Aș fi vrut să fiu o piatră.” (70). Boala se naște din dorința de a se anula pe sine, de a deveni parte din materia anorganică, de a se elibera de suferința umană, de ceea ce naratoare numește teroare a vieții: „Ne petrecem, de fapt, timpul luptând împotriva terorii vieții. Inventăm definiții prin care s-o fentăm: sunt o mașinărie, muncesc din greu, meseria mea constă din a face asta și asta.” (71). În etiopatogenia anorexiei nervoase, acest mecanism declanșator nu este rar, ci chiar o regulă generală. De multe ori, reprimarea unui sentiment, în special a unuia cu puternice valențe negative reprezintă elementul care conduce la apariția simptomelor. De asemenea, de cele mai multe ori, boala devine manifestă în momentul în care pacientul ajunge să fie complet desincronizat cu mediul înconjurător (72). Într-o lume plină de suferință și foamete, precum cea din Bangladesh, singura posibilitate de a încerca reconectarea cu mediul era aceea de a te lăsa cuprins de foame.
Precum tânăra menționată de Hilde Bruch, pentru naratoare anorexia nervoasă a fost o binecuvântare, vocea interioară, cea care o făcea conștientă și responsivă la suferința din jur a amuțit, corpul a redevenit cel al unei copile, iar dorința sexuală a dispărut cu totul. Totuși, instinctul de supraviețuire este mai puternic decât dorința tinerei fete. La cincisprezece ani și jumătate, ea începe spontan să mănânce. Trupul a învins mintea, tânăra mănâncă zi de zi, în ciuda suferințelor mentale, a procesului dureros care a însemnat însănătoșirea. Din acel moment, trupul redevine dușmanul, cel înlăuntrul căruia este țintuită mintea tinerei, dornică de a fi cât mai ușoară, mereu gata de zbor. Pentru naratoare, între corp și minte diferența este una fundamentală, ea atinge chiar conceptele cheie cu care Nothomb operează: grăsime versus non-grăsime. „Creierul e grăsime pură și grăsimea nu e niciodată curată.” (73) Este posibil ca, prin intermediul experienței anorexice, naratoarea să încerce să rezolve paradoxul prin care creierul, organ de grăsime, dar în același timp parte a trupului, să îi ordone celui din urmă să renunțe la toată grăsimea?
Trupul este mereu în pericol de a-i deveni dușman, de a o trăda. Atunci când se îndrăgostește, rivala o îndeamnă pe adolescentă să îi arate conținutul batistei, cu siguranța că tânărul va fi mai puțin îndrăgostit după acest episod. Trădarea de care se face vinovat trupul are legătură cu reflectarea interiorului. Înfățișarea corporală ar trebui să fie o oglindire a interiorului. În Barbă albastră, tânăra chiriașă este uimită de înfățișarea ucigașului: „Chiar arătați ca un oarecare. Dacă ar exista dreptate pe pământ, oamenii de felul dumneavoastră ar avea chipul pe care îl merită.” (74). De această dată, trupul nu trădează.
Ecoul religios nu lipsește din redarea relației naratoarei cu alimentația. Imaginea trupului-carne, a trupului devorat apare de mai multe ori în mod explicit în Jurnalul Rândunicii, până își capătă, într-un final, conotația religioasă: „I-am prins gustul. Nu îmi place, și cu toate acestea, gustul are farmecul lui: amintește de pâinea de împărtășanie.” (75). În acest roman, între ucigaș și victima sa se dezvoltă o relația amoroasă care trece bariera trupului, consumându-se în lipsa lui. Uniunea are loc prin intermediul fantasmelor antropofage ale ucigașului, care într-un final, înfăptuiește sacrificiul suprem pentru iubită: într-un moment de mare încărcătură simbolică, se sinucide ingerându-i fiecare pagină a jurnalului intim. Altfel spus, îi devorează trupul autentic, în absența trupului de carne. A-și ocupa corpul în modul cel mai bun cu putință, ceea ce de cele mai multe ori înseamnă a-l supune până la a-l forța să oglindească idealul dorit, trup de fetiță asexuată, sediu al plăcerii depline, este unul dintre scopurile prime ale anorexicei: „Trăim cu proasta impresie că fiecare posedă un corp. În imensa majoritate a cazurilor, nu ne ocupăm corpul sau îl ocupăm atât de rău, că e o rușine, o pierdere, ca acele superbe palazzi romane, care acum sunt sedii de multinaționale, în vreme ce ele erau sortite să fie locuri ale plăcerii.” (76).
Problematica sexualității este adesea prezentă în romanele lui Amélie Nothomb, însă rareori ea este discutată în mod explicit. Pare că autoarea își asumă opinia unuia dintre personajele sale atunci când mărturisește că „M-am simțit mai confortabil gândindu-mă că erotismul este în mod necesar grotesc: nu există dorință fără transgresiune – și ce transgresiune poate fi mai delectabilă decât cea a bunului gust?” (77).
Încă din secolul al XIX-lea, sexualitatea și alimentația erau strâns legate, apetitul fiind considerat un barometru al sexualității, în sensul în care un apetit excesiv ar fi putut indica un erotism exacerbat, pe lângă lipsă de auto-control. În consecință, atât mamele, cât și fiicele, erau preocupate de monitorizarea acestui aspect cultural (78). Așadar, apetitul este metamorfozat cultural. El devine într-o mult mai mică măsură un fapt biologic, și se transformă într-un comportament intens modulat cultural, un instrument social și emoțional. În lumea imaginată de autoare, apetitul este prezent doar accidental. În general, oamenilor nu le place să mănânce. Observându-i pe oamenii dintr-un vagon-restaurant, unul dintre personajele sale se întreabă: „Oamenilor nu le place să mănânce și totuși mâncau. De ce? De foame? În societatea noastră supraalimentată, nimănui nu îi este foame. Și-atunci, de ce? Nu-i obligă nimeni. Am ajuns la următoarea concluzie: oamenii se îndopau din masochism.” (79).
În secolul al XX-lea, gradul și modul în care este prezentă în spațiul public problematica sexualității se schimbă. Conform lui Foucault, atunci nu are loc, așa cum am putea crede, o ruptură în sensul unei descătușări, ci secolul al XX-lea reprezintă mai degrabă un punct de inflexiune. Acesta este momentul în care mecanismele represive sunt percepute ca începând să slăbească, se trece de la intransigență la oarecare toleranță în practicarea relațiilor sexuale extramaritale, învinuirea perversiunilor diminuă și ea, iar condamnarea lor de către lege este cel puțin parțial eliminată. Ceea ce a condus la aceste schimbări a fost elaborarea unor idei ce susțineau că există ceva mai mult decât trupuri, organe, localizări somatice, funcții, sisteme anatomice, ceva diferit și în același timp ceva mai mult, cu proprietăți și legile specifice: sexul (80).
Tot în secolului al XX-lea, psihanaliza, prin Freud și mai apoi prin Janet, este prima care aduce în discuție legătura dintre sexualitate și alimentație. Conform teoriei freudiene, toate tipurile de apetit sunt, de fapt, manifestări ale libidoului și ale pornirilor sexuale. El susținea că bolnava diagnosticată cu anorexie nervoasă refuză alimentația pentru că atât mâncarea, cât și sexul o dezgustă. Din cauza unor asocieri anterioare momentului în care începe să refuze hrana, alimentația capătă o valoare simbolică care o transformă într-o veritabilă sursă de dezgust pentru bolnavă (81). Putem deci, concluziona că în viziunea freudiana anorexica se înfometează din cauza unui dezgust real față de mâncare. Mai târziu, practica medicală a demonstrat faptul că aceste tinere se simt arareori dezgustate de hrană. Din contră, sunt intens preocupate de acest aspect al existenței, gătesc excesiv, își obligă apropiații să consume produsele preparate de ele, dar mai ales, așa cum putem citi în multe dintre romanele lui Amélie Nothomb, resimt o foame copleșitoare, continuă.
Spre deosebire de Freud, Janet a recunoscut din prima prezența foamei la pacientele diagnosticate cu anorexie nervoasă. El a subliniat capacitatea acestor bolnave de a-și controla apetitul, de a-și exercita voința asupra corpului. Totuși, la fel ca Freud, admite existența unei conexiuni profunde între refuzul alimentației și sexualitate. Janet susține că bolnavele sunt afectate de prezența unor idei fixe, imuabile, legate de alimentație și sexualitate care le împiedică să separe modestia și castitatea de apetit și de hrană. Una dintre pacientele studiate de Janet mărturisește chiar explicit că nu dorește să crească în greutate, pentru că ar însemna să arate ca o femeie, cât timp ei i-ar fi plăcut să rămână un copil (82).
Nothomb scrie la sfârșitul secolului al XX-lea, într-un moment în care tinerele scriitoare fac uz cu prisosință de dreptul de a scrie deschis despre sexualitate, uneori incluzând detalii explicite, totuși, aceste pasaje nu apar niciodată în scrierile autoarei belgiene. Putem merge chiar mai departe, până la a afirma că din aceste romane lipsesc aproape cu desăvârșire personaje feminine adulte cu sexualitate nedeviantă. Majoritatea personajelor feminine, fie copii, fie adulți, sunt bântuite de importante patologii psiho-sexuale.
Anorexica este un personaj prezent în multe dintre ficțiunile lui Amélie Nothomb, fie ca personaj propriu-zis, fie care voce auctorială ce străbate întreg ansamblul operei, în care putem recunoaște trăsăturile indicate în literatura de specialitate ca aparținând unui individ diagnosticat cu această patologie. Unele dintre aceste trăsături de caracter sunt, de asemenea, asociate sindromul obsesiv-compulsiv: meticulozitate, atenție la detalii, perfecționism, rigiditate. Asocierea dintre această tulburare de comportament alimentar și astfel de trăsături a fost recunoscută încă din anii 1940 (83). Parcurgând cel mai cunoscut dintre romanele autoarei belgiene, Uimire și cutremur, ar fi greu de recunoscut în protagonista lui o persoană care să se regăsească în portretul de mai sus. Episodul în care Amélie este rugată să verifice cererile de decont ale angajaților companiei Yumimoto este antologică: „Niciodată, dar niciodată, nu mi s-a întâmplat să ajung la vreun rezultat, dacă nu identic, măcar comparabil cu cele pe care trebuia să le verific” (84), mărturisește ea. Este neașteptat ca o persoană ce deține trăsăturile de mai sus să fie incapabilă, pe rând, să copieze numere mai lungi de șase cifre sau să realizeze, cu ajutorul unui calculator de buzunar, înmulțiri și adunări. Putem, totuși, recunoaște la Nothomb toate aceste caracteristici în momentul în care scrie, moment în care, conform propriilor mărturisiri, atinge o stare de grație care îi permite concentrarea pe această unică acțiune. Ea însăși mărturisește că în aceste momente, numite de ea „submarin”, sunt cele în care reușește să găsească echivalentul perfect dintre cuvânt și lucru (85). O putem recunoaște și în ritmicitatea cu care își publică romanele: la sfârșitul fiecărui august, autoarea belgiană oferă cititorilor, fără greș, un alt text. Pe lângă toate acestea, Amélie Nothomb cea obsesivă se trădează mai ales prin recurența obsesiilor sale în scris. Frumusețe, copilărie, subțirime fizică, crimă, hrană sunt elemente narative care revin de fiecare dată în scrierile sale.
În ansamblul operei există numeroase referiri la valențele estetice și morale ale greutății corporale. Nothomb nu se deosebește de contemporanii săi atunci când afirmă, în repetate rânduri, că a fi frumos înseamnă în mod obligatoriu a fi slab. Dar ceea ce este mai surprinzător este că afirmă de asemenea că a fi frumos este echivalent cu a fi moral. În Cosmetica dușmanului, pentru a motiva prezența povestirii cu mâncarea de pisici, Textor Texel îi explică interlocutorului său următoarele: „Cosmetica, ignorantule, este știința ordinii universale, morala supremă care guvernează cosmosul. Nu e vina mea că esteticienii și-au revendicat cuvântul ăsta admirabil.” (86)
În secolul al XX-lea, subțirimea este valorizată estetic într-un grad fără precedent, iar medicina contribuie considerabil la această nouă valorizare. Chirurgia plastică este un domeniu care își găsește avântul în acest secol. Ea nu este încă destul de dezvoltată încât să își propună reușitele din secolul al XXI-lea în ceea ce privește remodelarea trupului sau a chipului, dar una dintre țintele sale prime este grăsimea. Relaxarea tabuurilor sexuale conduce la dezgolirea progresivă a corpurilor, ceea ce la rândul său conduce la adresabilitatea mai mare a chirurgiei plastice. Mai mult, progresele înregistrate de anestezie sau apariția antibioticelor joacă și ele un rol important în dezvoltarea acestei ramuri medicale (87). Pentru Amélie Nothomb însă, chirurgia plastică are dezavantaje imposibil de depășit. Identitatea este într-atât de legată de trup încât orice modificare asupra celui din urmă ar conduce inevitabil la o adevărată criză identitară. De exemplu, pentru Quasimodo, eroul romanului Atentat, apelul la chirurgie plastică ar însemna să trebuiască să se confrunte cu un sine care nu se mai poate recunoaște în oglindă, care și-a pierdut poate cea mai importantă mască identitară, urâțenia.
Așa cum am menționat deja, autoarea investește cu valoare morală starea de nutriție a individului. Dovadă în acest sens stă Peplum, o distopie poziționată în viitor care se raportează mereu la trecut, dezvăluind de fapt starea de fapt din prezent. Pentru autoare, asumată inclusiv cu numele ca naratoare a acestui roman, oamenii se împart dihotomic: buni sau răi, grași sau slabi (bineînțeles, în interiorul acestei clasificări există loc de nuanțări, căci în opera lui Amélie Nothomb obezii au, uneori, trăsături care produc înduioșarea cititorului). Mai mult chiar, Frumosul transcende moralul, funcționează după alte reguli, ar trebui slujit în detrimentul oricărei alte cauze:
„Nimic nu se uită mai repede decât Binele. Mai rău: nimic nu trece atât de neobservat ca Binele, deoarece Binele adevărat nu se bate cu pumnul în piept – dacă se bate, încetează a mai fi Bine, și devine propagandă. Frumosul, însă, poate dura în veci: el este propria sa urmă. Lumea vorbește despre el și despre cei care l-au slujit. Drept care, Frumosul și Binele sunt guvernate de legi opuse: Frumosul este cu atât mai frumos cu cât se vorbește mai mult despre el, Binele este cu atât mai puțin bine cu cât se vorbește mai mult despre el. Pe scurt, o ființă responsabilă care s-ar consacra cauzei Binelui ar face un plasament prost.” (88)
Încă și mai mult chiar, Frumosul este echivalent cu Adevărul: „Este adevărat ceea ce e frumos. Restul sunt născociri.” (89). Urmând logica aceleiași ierarhii valorice, în lumea imaginată în Peplum este vital ca toți indivizii să aibă un trup frumos. Acest deziderat devine principiu de guvernare. În sprijinul său, reprezentantul noii lumi aduce în discuție corpurile deformate de grăsime ale trecutului, care nu se fereau să se exhibe în spațiul public. În schimb, a fi frumos în public este echivalent cu a transforma ziua celorlalți într-o operă de artă.
Chiar dacă majoritatea acestor replici aparțin lui Celsius, universul imaginat de Amélie Nothomb corespunde unei dorințe adânci de a trăi într-o lume construită exclusiv în jurul esteticului. Pentru autoare, această lume este în același timp distopie, critică la adresa unei societăți care nu valorifică individualitatea în toate formele ei și care nu practică toleranța, dar și un vis nemărturisit. Această lume ar putea cu ușurință fi imaginată de o bolnavă de anorexie nervoasă.
Desigur, a pune laolaltă doar aceste aserțiuni despre anorexia nervoasă nu înseamnă că ea este o patologie unitară, ci mai degrabă o multiplicitate de subiectivități distincte, în continuă transformare, și uneori contradictorii. Dar este în același timp adevărat că această patologie reunește ființe cu caracteristici asemănătoare, ca pune în joc probleme despre corp și despre ce înseamnă el pe care aceste tinere încearcă să le rezolve într-un fel asemănător.
Pentru a explora mai departe ceea ce înseamnă corpul, dar mai ales greutatea lui, în opera lui Amélie Nothomb este necesar să aducem în discuție obezii, căci în figura lor se concentrează mai toate angoasele autoarei. De asemenea, ei reprezintă o modalitate de punere în scenă a imaginii răsturnate a corpului dezirabil: diformi, lipsiți de voință, lezând privirea unor victime nevinovate prin simpla prezență. Ei nu cunosc foamea.
Învinovățirea obezului nu este un fenomen nou, el este prezent încă din Evul Mediu. Atunci însă, figura lui era legată de o transgresare morală a normelor, de înfăptuirea unor păcate capitale, de lăcomie înțeleasă în sens creștin. În secolul al XX-lea, în urma medicalizării societății, obezitatea devine boală. Crește numărul tratamentelor disponibile, obezii își spun povestea, psihanaliza este atentă la mărturiile lor. Aceasta este și momentul în care, odată cu înțelegerea mai profundă a unor mecanisme fiziopatologice, în ciuda multiplicării numărului tratamentelor disponibile, lumea medicală își recunoaște limitele în ceea ce privește posibilitățile de tratament. Stigmatizarea se transformă în victimizare (90).
Pentru a înțelege însemnătatea acestor personaje, este necesar să subliniem faptul că, pentru autoare, orice obezitate este monstruoasă. Iată descrierea unuia dintre acești monștri:
„O chestie goală și lipsită de păr, atât de mare, că ieșea din cadru. Era o umflătură în creștere: simțeam cum carnea își face necontenit drum, căutând noi și noi feluri de a se extinde, de a se umfla, de a câștiga teren. Grăsimea proaspătă trebuia să traverseze continente de țesuturi adipoase pentru a se răspândi la suprafață, apoi să se încrusteze în fâșia de grăsime de rotiserie, ca în cele din urmă să devină temelia noii grăsimi. Era cucerirea vidului de către obezitate: să te îngrași însemna să tragi după tine neantul.” (91).
Fabricarea corpului monstruos în opera lui Amélie Nothomb respectă regulile universale: monstruozitatea atinge periferia corpului, iar centrul rămâne uman, defectul se exprima prin exces, există diferențe fundamentale între profunzimea și suprafață (92). Așadar, grăsimea se poziționează în principal la suprafața corpului, lăsând profunzimea, latura umană, prizoniera unui trup diform.
Uimire și cutremur este povestea pierderii unei identități și a recâștigării unei alteia. Într-un anume fel, romanul pune în scenă maturizarea naratoarei, căci compania Yumimoto o obligă să renunțe la fantasmele legate de spațiul japonez, la idilica imagine pe care o are despre Japonia din prima copilărie, atunci când se simte Dumnezeu. Printre altele, Japonia este și țara care prețuiește intens controlul corporal, o țară în care, mai ales femeile trebuie să se supună unor reguli alimentare stricte, cu o puternică încărcătură morală: „Ți-e foame? Nu mânca, gustă – căci trebuie să rămâi zveltă, nu pentru plăcerea de a vedea oamenii întorcând capul pe stradă după silueta ta (n-o vor face), ci pentru că e rușinos să ai rotunjimi. Ai datoria să fii frumoasă”.
Experiența narată în acest roman o împinge pe naratoare către a-și asuma statutul de adult, către a deveni scriitoarea de mai târziu. La doar câteva zile de la terminarea contractului, începe manuscrisul romanului său de debut, Igiena asasinului.
Există în acest roman un personaj, vice-președintele, caracterizat în primul rând de greutatea sa, de obezitatea sa chiar, înconjurat mereu de mâncare, dominat de corp. Chiar și numele este sugestiv, fiind același cu al unui desert japonez. În momentul ieșirii sale din scenă, ultimul său gest agresiv, meschin, este, în mod simbolic, legat tot de hrană. El își obligă angajata să guste ciocolată albă cu pepene verde, o combinație care pe ea o dezgustă. Mai târziu, amintirea sa avea să fie legată tot de hrană: de fiecare dată când va înghiți un omochi, tânara occidentală se va gândi la el. Corporalitatea sa deviantă este asociată hipersexualității, agresiunile sale, chiar dacă doar verbale, sunt receptate ca fiind în mod fundamental de natură sexuală, așa cum se întâmplă atunci când el o pedepsește pe Fubuki, sau atunci când Amélie se teme că va fi violată pentru că a uitat să înlocuiască hârtia de la baie. Din nou, subțirimea este asociată cu lipsa sau amânarea sexualității, așa cum se întâmplă cu zvelta și celibatara Fubuki, obezitatea, cu un exces de sexualitate.
Acesta este doar unul din numeroasele personaje obeze din opera autoarei care inspiră dezgust nu numai prin alcătuirea lor corporală sau prin alimentația suspectă prin cantitate și prin compoziție, dar și prin capacitatea lor de a le răpi interlocutorilor demnitatea. Cu alte cuvinte, ei nu sunt doar devoratori de hrană, ci și de oameni.
Există, în opera lui Amélie Nothomb, monștri auto-proclamați, care, precum domnul Omochi, își declară natură de la început, prin nume. Unul dintre aceștia este Quasimodo. La fel ca multe dintre personajele diverse aparținând acestei lumi ficționale, Quasimodo extrage plăcere din înfățișarea sa: „există o voluptate în a fi hidos. De pildă, nimeni nu încearcă o plăcere mai mare decât mine plimbându-se pe stradă: scrutez chipurile trecătorilor, în căutarea celei clipe sacre în care în care voi intra în câmpul lor vizual – le ador recțiile, ador teroarea unuia, mutra scârbită a altuia, îl ador pe cel care-și întoarce privirea de jenă, ador fascinația copilărească a celor care nu mă pot slăbi din ochi.” (93).
În O formă de viață monstrul este chiar obezul. Flatat de portretul pe care autoarea le-o face obezilor în cărțile sale, unul dintre ei se hotărăște să îi scrie. Începe un lung șir de scrisori în care această infirmitate este descrisă minuțios. Întrebarea care trebuie să își afle răspunsul la sfârșitul acestui șir epistolar este următoarea: cine este cel care ocupă un corp obez? Căci spre deosebire de ceilalți oameni, obezul nu se identifică complet cu corpul său. Din contră, acesta este un corp pe care îl ocupă accidental, de care periodic se dezice. Așa-zisul soldat american, eroul din O formă de viață, își botează grăsimea cu un nume distinct: Șeherezada. Se stabilește între cei doi o relație cu caracter erotic, prin intermediul căruia bărbatul se împlinește. A slăbi înseamnă pentru Melvin Mapple a-și ucide singura parteneră posibilă. Pentru că procesul este unul împotriva naturii, un proces denaturat care transformă corpul în monstru, el este, de asemenea, nelimitat. De fiecare dată când este cântărit, Melvin descoperă că a depășit un alt prag până atunci de neconceput.
Există și alte forme de identificare ale obezului cu propriul corp. Pentru celălalt soldat american, Iggy, grăsimea este un zid care îl desparte de lume. Paradoxal, pentru el a fi supraponderal servește aceluiași scop ca al anorexiei. El își preschimbă corpul pentru a-l infantiliza, în acest caz, pentru a-l face să semene cu al unui bebeluș. Pentru amândoi soldații, grăsimea este o operă.
În fața acestei mărturisiri, Amélie Nothomb se declară pe rând „siderată, dată peste cap”, dar nu în ultimul rând, „revoltată” (94). Gândul că cineva ar putea avea o asemenea relație cu propriul corp, dar mai ales că această relație ar putea fi una complexă, profundă, productivă emoțional este șocantă pentru autoarea care a traversat experiența anorexiei nervoase. Pentru ea, un corp obez este un corp mort. Singura dovadă în sensul existenței sale și singura rațiune de a fi este a continua să se îngrașe.
Melvin nu își locuiește corpul cu seninătate, îi este chiar imposibil să trăiască alături de el. El este urmărit de vinovăție, simte că trebuie să plătească pentru felul în care îi rănește pe ceilalți, obligându-i să îi privească corpul diform. Este interesat de trasat o paralelă între vinovăția cu privire la propriul trup a acestui personaj ficțional și cea resimțită de autoare în timpul șederii în Bangladesh, atunci când au debutat simptomele anorexiei nervoase.
Așa cum practicarea unei restricții calorice severe de către bolnava diagnosticată cu anorexie nervoasă este o formă de exercitare a voinței asupra corpului, obezitatea reprezintă inversul aceluiași proces: incapacitatea de a-și struni corpul le deformează monstruos corpurile. În fond, responsabilitatea asupra trupului se află în ambele cazuri în mâinile individului.
Cel mai memorabil monstru imaginat de Amélie Nothomb este eroul din Igiena Asasinului, Pretextat Tach. Această figură recuperează toate obsesiile autoarei: alimentația, trupul, copilăria, sexualitatea, scriitura. Obez, uriaș chiar, mergând până la grotesc, Pretextat trăiește ceea ce putem presupune că sunt fanteziile autoarei.
El scrie pentru a se înțelege pe sine, iar multe dintre romanele sale, apreciate atât de critică, cât și aclamate public, au ca temă hrana și trupul. Pentru el, metafizica este doar modul de expresie al metabolismului (95). Așadar, problematica corpului primează în fața oricărei alteia.
Eroul este în același timp un dublu și un invers al lui Amélie Nothomb. Obez, el își folosește corpul pentru a se exprima, pentru a îngrozi, pentru a intimida, pentru a face cunoscut lumii sinele său profund, în același fel în care anorexia autoarei este o modalitate de a se exprima pe sine într-o lume plină de suferință, în care se simte copleșită de perspectiva de a deveni adult. Cu alte cuvinte, Pretextat este „un eunuc grafoman”.(96).
Eroul își păstrează în viața adultă toate prerogativele copilăriei, în sensul în care nu a trebuit să renunțe la speranța de a deveni divinitate. Se autointitulează un Mesia al obezității. De asemenea, categoria umană pe care o disprețuiește cel mai mult sunt femeile adulte. Dezgustul său este atât de intens încât merge până la crimă. Eroul ucide pentru a-și salva iubita de a la locui un trup de femeie adultă, de la a părăsi copilăria și mai ales de la perspectiva de a-și trăi plenar sexualitatea, a deveni fertilă. Modalitatea pe care cei doi o aleg pentru a prelungi perioada paradisiacă este previzibilă: privarea de alimente.
Opera lui Amélie Nothomb este unitară, marcată de obsesii și teme recurente, cea mai marcantă dintre ele fiind corpul. Atât în biografie, cât și în operă, vocea acestei controversate autoare este profund marcată de anorexie. Într-o lume în care individul se exprimă prin intermediul corpului, felul în care eul își exercită voința asupra lui este grăitor. Anorexia nervoasă este o boală a secolului al XX-lea pentru că marchează prezența unei puternice tensiuni în ceea ce privește relația individului cu propriul corp. Corpul devine important în secolul al XX-lea și pentru că alte instituții tradiționale, care dictau normele și impuneau conduite, își pierd treptat autoritatea. În lipsa lor, una dintre cele mai la îndemână modalități de a-și exprima individualitatea, libertatea regăsită, este corpul. Unul dintre principalii factori care au condus la crearea acestei relații tensionate, conflictuale individ-trup este medicalizarea excesivă a societății.
Medicalizarea obligă individul să își posede corpul într-un fel absolut diferit. Este vorba mai ales despre a ceda medicinii decizii și judecăți care până atunci au fost considerate ca făcând parte din sfera intimă, de a-și lăsa corpul modelat în virtutea unor teorii și a unor explicații de neînțeles. Acest fapt provoacă o mișcare de recul, care împinge individul să își modeleze trupul conform unor norme individuale, de a-și lua înapoi corpul și a-l readuce în sfera intimă.
Ca ramură medicală, apariția psihanalizei a fost un alt factor care a jucat un rol important în acest proces de reconceptualizare a relației cu corpul. Ea a pus sexualitatea, trupul în centrul experienței psihologice, a adus corpul în plin-planul experienței individuale, făcând din trup centrul experienței. Din acel moment, devine încă și mai important ca trupul să rămână în custodia individuală, de a nu-l lăsa prada unei noi modalități de control, medicina, chiar dacă acum ea are girul științei.
Anorexia nervoasă reprezintă expresia patologică a acestei tensiuni individ-corp. Într-o lume în care sexualitatea se încarcă de simbolistică greu de digerat, în care a deveni adult devine din ce în ce mai copleșitor, anorexica își folosește trupul pentru a-și exprima angoasa existențială. Ea folosește o schemă de percepție distinctă, în care restricția alimentară, controlul corporal ajung să domine universul mental. Aceeași schemă perceptivă este prezentă în opera lui Amélie Nothomb, a cărei voce narativă este cea a unei anorexice, care vorbește despre lume așa cum este ea percepută de un individ copleșit de prezența propriului trup.

 

Bibliografie primară

1. NOTHOMB, Amélie, Hygiène de l’assassin, Edition Albin Michel, 1992.
2. NOTHOMB, Amélie, Uimire și cutremur, traducere de Dragoș Bobu, Editura Polirom, Iași, 2002.
3. NOTHOMB, Amélie, Antichrista, traducere de Bogdan Ghiu, Editura Polirom, Iasi, 2004.
4. NOTHOMB, Amélie, Sabotaj din iubire, traducere de Mihai Elin, Editura Polirom, Iași, 2005.
5. NOTHOMB, Amélie, Dicționar Robert de nume proprii, traducere de Irina Mavrodin, Editura Polirom, București, 2005.
6. NOTHOMB, Amélie, Biografia foamei, traducere de Claudia Constantinescu, Editura Polirom, Iași, 2006.
7. NOTHOMB, Amélie, Cosmetica dușmanului, traducere de Mihai Elin, Editura Polirom, Iași, 2006.
8. NOTHOMB, Amélie, Atentat, traducere de Maria Zțrna, Editura Polirom, Iași, 2007.
9. NOTHOMB, Amélie, Jurnalul Rândunicii, traducere de Valentina Chiriță, Editura Polirom, Iași, 2007.
10. NOTHOMB, Amélie, Peplum, traducere din limba franceză de Mihai Elin, Editura Polirom, Iași, 2007.
11. NOTHOMB, Amélie, Drept de viață și de moarte, traducere de Maria Zârna, Editura Polirom, 2009.
12. NOTHOMB Amélie, O formă de viață, traducere de Valentina Chiriță, Editura Polirom, 2012.
13. NOTHOMB, Amélie, Să-ți ucizi tatăl, traducere de Valentina Chiriță, Editura Polirom, Iași, 2012.
14. NOTHOMB, Amélie, Lovește-ți inima, traducere de Claudiu Constantinescu, Editura Trei, București, 2018.
15. NOTHOMB, Amélie, Barbă albastră, traducere de Claudiu Constantinescu, Editura Trei, București, 2019.

Bibliografie secundară:

1. BAINBRIGGE, Susan, Amélie Nothomb: Authorship, Identity and Narrative Practice, Peter Lang Inc., International Academic Publishers, 2003.
2. BRUMBERG, Joan Jacobs, Fasting girls. The Emergence of Anorexia nervosa as a modern disease, Harvard University Press, Cambridge, Massachusettes, 1988.
3. BRUNCH, Hilde, The Golden Cage. The Enigma of Anorexia Nervosa, Harvard University Press, Cambridge, Massachusettes, 1978.
4. CORBIN, Alain, COURTINE, Jean-Jacques, VIGARELLO, Georges,, Istoria corpului. Vol I: De la Renaștere la Secolul Luminilor, traducere de Simona Manolache, Mihaela Arnat, Muguraș Constantinescu, Giuliano Sfichi, Editura Art, București, 2009.
5. CORBIN, Alain, COURTINE, Jean-Jacques, VIGARELLO, Georges, Istoria corpului. Vol III: Mutațiile privirii, traducere de Simona Manolache, Mihaela Arnat, Muguraș Constantinescu, Giuliano Sfichi, Editura Art, București, 2009.
6. DOBRESCU, Iuliana, Manual de Psihiatrie a Copilului și Adolescentului – Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Total Publishing House, București, 2016.
7. FOUCAULT, Michel, The History of Sexuality, Volume I- An Introduction, traducere de Robert Hurley, Pantheon Books, New York, 1978.
8. FOUCAULT, Michel, Istoria sexualității, Volumul II Practicarea plăcerilor, traducere de Cătălina Vasile, Editura Univers, București, 2004.
9. LEE, Mark D., Les Identites d’Amélie Nothomb. De l’Invéntion médiatique aux fantasmes originaires, Editions Rodopi B.V., Amesterdam-New York, 2010.
10. MALSON, Helen, The Thin Woman. Feminism, post-structuralism and the social psychology of anorexia nervosa, Routledge, Londra, 1998.
11. MORTON, Richard, Origins of Anorexia Nervos, 52 191-192, Hull, East Yorks : Historical Note, 2004.
12. PARADISO, Sergio, SALERNO, Alexandria, MCCORMICK, Laurie M., Alexithymia, emotional empathy, and self-regulation in Anorexia Nervosa. s.l.: Ann Clin Psychiatry, 2013.
13. SAUNIER, Émilie, La mise en scène des personnages féminins dans les œuvres d’Amélie Nothomb, ou comment travailler son corps par l’écriture, Sociologie de l’Art, vol. opus 20, no. 2, 2012.
14. STAROBINSKI, Jean, Relația critică, traducere de Alexandru George, Editura Univers, București, 1974.
15. VIGARELLO, Georges, Le sentiment de soi. Histoire de la perception du corps XVIe-XXe siècle, Éditions du Seuil, Paris, 2004.
16. VIGARELLO, Georges, The Metamorphoses of Fat, traducere de C. Jon. Delogu, Columbia University Press, New York, 2013.

Note:

Lasă un răspuns