„Am acceptat numai proiecte în care rezonam cumva cu tema”

Interviu cu dramaturgul Elise Wilk

„Am observat schimbări și în modul de lucru,
în sensul în care unii regizori chiar lucrează la scenă
cu adolescenți și le cer feedback permanent.”

Lucrezi la ceva acum?

Momentan, am făcut o pauză, pentru că tocmai acum îmi termin lucrarea de doctorat. Despre teatrul pentru publicul tânăr din România.

Ce înseamnă public tânăr? Ai un interval de vârstă?

Da, în lucrare m-am referit la intervalul 14-18 ani.

Și de ce i-ai ales pe ei?

Mi se pare că abia acum, nu știu, încep să devină teatrele conștiente că acest public există. Pentru copii există – și existau – spectacole, dar această categorie a fost un pic exclusă o vreme din oferta teatrelor, și atunci am vrut neapărat să mă concentrez asupra acestei categorii.

Ești printre primii autori care le-au dedicat texte adolescenților, asta cu ani în urmă. Ce s-a schimbat între timp?

În general, am constatat că a fost un boom foarte mare prin anul 2015, când s-a deschis, de exemplu, Centrul Educațional Replika, la București, la Reactor de Creație și Experiment au inițiat un proiect numit Teen Spirit. Mi se pare că și festivalul pe care îl organizează Teatrul Excelsior, Teen-Fest, tot în 2015 a avut prima ediție. Atunci se părea că totul crește și crește, iar acum e un fel de stagnare de câțiva ani. Dar am luat la rând repertoriile teatrelor și am observat că încep să introducă în repertorii texte, spectacole pentru această categorie de vârstă, iar asta e îmbucurător.

În ceea ce privește tematica, ai observat o schimbare în ultimii ani?

Da, am observat că se abordează tematici din ce în ce mai curajoase, ceea ce este foarte bine. Am observat schimbări și în modul de lucru, în sensul în care unii regizori chiar lucrează la scenă cu adolescenți și le cer feedback permanent.

Într-un articol despre una dintre piesele tale, „Avioane de hârtie”, autoarea era foarte încântată de piesă, o văzuse în mai multe montări și o preferase pe cea cu actori chiar adolescenți. Întrebarea ei, din articol, era dacă teatrul pentru adolescenți se referă la public adolescent sau și la actori adolescenți?

În primul rând, nu știu cât de OK este să spui că este pentru adolescenți. Nici eu, când am scris aceste texte, nu m-am gândit direct la un public-țintă. Și cred că aceste spectacole se adresează în egală măsură și părinților, și oamenilor pe la 30 de ani, care își amintesc cum a fost în adolescență, și profesorilor, dar sunt despre, mai mult despre adolescenți decât pentru.

Dacă tot vorbim despre ceea ce scrii tu și ceea ce se vede până la urmă pe scenă, cât de mare e distanța dintre intenția ta și ceea ce vezi pe scenă?

Asta depinde de la spectacol la spectacol. Am văzut spectacole în care se apropiau foarte mult de intenția mea, dar nu numai atât, îmi deschideau un alt fel de orizonturi, descopeream cumva lucruri la care nici măcar eu nu mă gândisem, și atunci mi se pare cel mai frumos. Mi s-a întâmplat și să văd cu totul altceva decât mi-aș fi dorit.

Ce faci în cazurile astea? Te urci pe scenă și spui: nu, nu e textul meu? Sau închizi ochii?

Da, mi s-a întâmplat odată – povestesc mereu, deși au trecut, cred, zece ani de atunci – să schimbe atât de tare și să taie atât de mult textul încât să nu-l mai recunosc. Nu știu, textul avea cincizeci de pagini și regizorul se lăuda că a păstrat numai nouă sau zece, iar spectacolul avea, totuși, două ore jumătate. Știu că acum, dacă aș mai vedea asta, nu aș fi de acord. Și cred că până la urmă am dreptul să interzic ceva ce e cu totul diferit sau măcar să spună că e după o idee – sau să-mi șteargă numele de pe afiș.

Participi la lecturile preliminare?

Mi se pare important mai ales când e vorba despre un text care a fost comisionat și pe care l-ai scris special pentru acel spectacol – atunci este foarte important – sau când a fost un text jucat pentru prima dată.

Ai amintit textele comisionate, scrise special pentru anumite teatre, și ne întrebam cum este actul scrierii, dacă este diferit, cât privește libertatea, orientarea…? Dacă scrii direct pentru niște persoane anume sau dacă ai o poveste pe care vrei tu s-o prezinți?

Da, este diferit de fiecare dată. În ultimii trei ani, am lucrat numai așa și mi se pare că nu-mi îngrădește deloc libertatea. Într-un fel, mă lasă liberă pe o anumită temă. Am scris și pentru anumiți actori, am scris și pentru un anumit număr de actori fără să știu exact distribuția. Am scris pe o anumită temă și mereu am acceptat numai proiecte în care rezonam cumva cu tema, pentru că mi se pare important.

Spuneai că în ultimii ani au fost piese scrise pe teme date. Cam care sunt temele pe care le preferă teatrele?

Da, au fost multe și foarte diferite. Ca să dau numai două exemple din ultimii doi ani: o propunere foarte interesantă a venit de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. A trebuit să scriu un text special pentru cele douăsprezece actrițe din trupă, cu vârste foarte diferite, cam, nu știu, între 28 și 65 de ani. Proiectul era gândit să le pună în valoare pe cele douăsprezece actrițe, având în vedere că femeile, în general, au mai puține roluri decât actorii bărbați. Am întâlnit actrițele, pe toate împreună și apoi separat, am discutat cu ele, încercând să le cunosc mai bine, și până la urmă nu m-am inspirat neapărat din poveștile lor de viață, dar mai mult m-am gândit să le dau, nu știu, roluri care să li se potrivească.
Un alt proiect foarte interesant – chiar ultimul text pe care l-am scris – a fost o propunere de a scrie despre emigrație, dar din punctul de vedere al unei persoane de etnie germană care a ales să rămână în țară, adică din punctul meu de vedere și cum văd eu toate lucrurile acestea. Nu știu, cumva mi s-a potrivit mănușă subiectul ăsta, deși nu mă gândisem înainte să scriu despre asta.

Ai refuzat vreo temă?

Aleg și teme care mi se par inițial destul de depărtate de mine, dar apoi mă gândesc că e o provocare, cum am primit pentru un proiect internațional să scriu o monodramă despre un europarlamentar fictiv din România. Cumva, mie nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap să scriu din proprie inițiativă despre asta și mi s-a părut că ar trebui să accept provocarea. Și m-a ajutat mult.

Ai deja un ritm al tău de scris? Ai putea să spui că faci o piesă pe an? Cam care este productivitatea?

Au fost ani în care am avut una după alta, adică trei-patru piese pe an, ceea ce pentru mine e mult, pentru că țin foarte mult la timpul meu liber și la pauze. Eu cred foarte mult în pauze. Dacă scrii non-stop, nu știu, cred că te repeți, nu mai ai timp să trăiești ca să ai despre ce să scrii.

Ești traducătoare de dramaturgie și ai fost și tradusă. Cum este să traduci textele altora?

Pentru mine, este o activitate extrem de relaxantă. Eu nu îi înțeleg pe cei care spun că e o muncă, pentru că mie mi se pare că e o joacă. Mereu mă relaxează și îmi face plăcere. Și cu cât e mai incitant și mai complicat, cu atât îmi face mai mare plăcere. E ca atunci când trebuie să rezolvi un puzzle foarte greu, iar la sfârșit l-ai făcut.

Te-ai gândit uneori, când ai tradus, că ai fi scris altfel decât autorul? Adică dramaturgul din tine vrea să dea la o parte autorul? Și cum e să fii tradusă?

Nu mi-a venit niciodată să modific textele pe care le traduc, dar mă gândeam că poate în unele locuri aș fi făcut altfel. Când ești tradus într-o limbă pe care n-o cunoști absolut deloc, chiar nu ai niciun fel de control. Dar când ești tradus într-o limbă pe care o știi – mă gândesc aici la germană –, avantajul este că poți să ceri traducerea, că poți să faci niște comentarii.

Nu ai scris niciodată direct în germană?

Direct în germană scriam foarte mult în liceu, după care n-am mai scris în germană, pentru că, dacă 80% din timp vorbesc în română și trăiesc în România, iar realitatea este românească, mi s-ar părea fals să scriu în altă limbă. Am scris un singur text direct în germană, a fost un text comisionat. L-am scris pentru Teatrul Gong din Sibiu, dar pentru secția germană. Așa că l-am scris direct în germană și mi se pare că, dacă scriam în română, aș fi scris o cu totul altă poveste.

Pentru că textul tău ajunge să sufere modificări, atunci când ești dramaturg, meseria asta vine cu o doză de resemnare?

Eu nu aș numi-o resemnare. Mie îmi place foarte mult lucrul acesta. Deși, cum am spus, e riscant, fiindcă poți avea și experiențe mai puțin bune, chiar traumatizante pe alocuri, mie îmi place să văd cum interpretează altcineva ceea ce am vrut eu să spun. Îmi place că de multe ori pune niște straturi noi peste ceea ce am vrut eu să spun, și adesea chiar am surprize plăcute. De pildă, nu mi-ar plăcea să-mi regizez eu textele. Sunt câțiva dramaturgi care spun că n-au fost mulțumiți de cum au fost montate textele lor și preferă să le monteze ei. Dar eu, în primul rând, nu cred că aș avea talent pentru asta, iar în al doilea rând, mie îmi place surpriza. Și dacă aș arăta numai perspectiva mea asupra lucrurilor, mi s-ar părea că poate e unidimensional. Și poate că, dacă vine altcineva să arate lucrurile într-un alt fel, e o experiență mai bogată.

Am citit o prezentare a ta pe Fabula Mundi. Cum ai explica Fabula Mundi unui necunoscător? Este important pentru un dramaturg să apară acolo?

Fabula Mundi este o rețea internațională. La început au fost cinci țări, acum cred că sunt opt sau nouă, iar fiecare țară a ales zece dramaturgi care să fie promovați în alte țări. Pentru asta, au făcut diverse acțiuni de-a lungul anilor, care încep de la a traduce un text și a-l prezenta într-un spectacol lectură până la a organiza workshopuri cu respectivii dramaturgi. Am cunoscut mulți dramaturgi din alte țări, cu care am multe interese comune, și am apucat să povestim. Mi se pare foarte important că îți dă puțin de vizibilitate un asemenea proiect. Pentru mine, în special, a fost un foarte mare noroc, pentru că acum șase ani textul meu „Pisica Verde” a avut o lectură la Berlin, la Deutsches Theater, și cu acea ocazie a fost descoperit de către o agenție din Germania, iar azi acea agenție mă reprezintă în toată lumea, mai puțin în România, unde mă reprezint singură. Practic, asta a fost prin Fabula Mundi, altfel nu ajungeam acolo sub nicio formă.

Faptul că știi că există un alt public decât cel din România îți creează o responsabilitate nouă, influențează modul de a gândi și de a scrie textele?

Da, mi s-a întâmplat uneori să mă gândesc că un anumit lucru poate n-ar merge în altă țară, dar nu-mi place, pentru că mă cenzurează cumva. Dar am avut surprize. Mai demult, credeam că textele mele sunt mult prea românești ca să fie înțelese în alte țări și am avut surprize să fie înțelese, chiar dacă unele lucruri erau destul de departe de realitatea acelei țări. Cred că n-ar trebui să-mi pun problema dacă un anumit text ar funcționa dincolo. Cred că m-ar bloca mai mult. Și încerc să depășesc aceste lucruri.

Cum i-ai explica cuiva mai ușor meseria de dramaturg? Printr-o metaforă, o comparație?

Nu știu, cred că e să pui prima cărămidă la o casă pe care o construiești, practic, împreună cu alții. Poate să torni fundamentul acela. Dacă e bine pusă, atunci casa va rezista.

Aveai obiceiul să-ți ucizi personajele, apoi te-ai răzgândit? Alte păcate? Furi personaje?

Da, m-am răzgândit, dar apoi am revenit. Chiar ultimul meu text, „Dispariții”, e construit din trei părți și în fiecare parte există un alt povestitor, care e mort la momentul respectiv. Și da, fur din viața reală, din experiență, din presă… Până la urmă, fiecare text e o înșiruire de lucruri pe care le știi ori din experiența ta, ori le-ai citit undeva, ori le-ai văzut, ori le-ai visat. E foarte frumos modul în care lucrează imaginația.