„A fost o provocare să experimentez tăcerile Doctorului Schaad”. Interviu cu actorul Marius Stănescu.

Marius Stănescu este interpretul personajului Dr. Schaad din spectacolul „Barbă albastră” de la Teatrul „Stela Popescu”, montare semnată de regizorul Alexander Hausvater.

Dacă ar fi să facem un bilanț, câte dintre personajele jucate de tine au fost doctori, cercetători și alte categorii de intelectuali?

Multe, dar nu-mi aduc aminte câte.

Care sunt atuurile pentru care regizorii te distribuie în asemenea roluri?

Habar n-am.

Atât?

Da

Care este cheia personajului tău din „Barbă albastră”?

Personajul însuși.

Din câte știu, ești la prima întâlnire cu un text de Max Frisch.

Da, e prima întâlnire, dar nu e prima întâlnire cu regizorul Alexander Hausvater. E a cincea sau a șasea.

Lucrezi bine cu el, având în vedere că sunteți născuți în aceeași zi, din câte știu, 11 iunie.

Da, în aceeași zi. Asta e o coincidență surprinzătoare.

De ce surprinzătoare?

Pentru că eu cred că nimeni nu s-a mai născut în ziua mea de naștere.

Normal, ești unic. Te-a interesat ce-ți oferea personajul din „Barbă albastră”?

Da, pentru că n-am mai trăit un astfel de personaj niciodată. Evident, a fost o provocare să experimentez tăcerile lui. A fost lucrul cel mai greu. Seamănă într-un fel cu rolul mut pe care l-am trăit în „Richard III”, în regia lui Mihai Măniuțiu.

Acel personaj legendar despre care s-a scris și în presa britanică.

Acolo aveam o mască și nu vorbeam decât la final un pic. Într-un fel, aici trăiesc același lucru, dar nu am mască. Nu știu cum a ieșit, dar provocarea a fost. E un gen de spectacol în care nu e ușor să-ți găsești transfigurarea și mărturisirea.

Până la urmă, personajul tău e criminal sau nu? Și-a omorât soția?

Dacă ai văzut spectacolul, la un moment dat, se spune că nu eu sunt criminalul. Eu trăiesc personajul ca și când n-ar fi criminalul, că de-aia se sinucide, ca să fie lângă ea. Pentru că o iubește de moare, dar n-a reușit să-i spună în timpul vieții ei. El e un vierme care, la un moment dat, din cauza faptului că ea a fost ucisă, își dă seama că a iubit-o.

Cum se explică faptul că toate fostele soții și oamenii care i-au fost în preajmă vorbesc despre el și îl tratează cu foarte multă căldură?

Simplu, pentru că nu e vinovat. Asta îl și enervează. Datorită procesului care i se intentează își dă seama că, fiind un om singur, nu a avut puterea să spună „te iubesc”. Consecința a fost că femeia pe care a iubit-o a fost asasinată. Este neputința lui de a-și mărturisi iubirea, greșeala lui tragică.

Dacă numai pe ea a iubit-o, de ce a avut atâtea soții înainte?

Când faci acte, nu e obligatoriu să le și iubești. Poți să le iei, apoi, la un moment dat, ele pleacă și gata.

Există niște mecanisme anume, niște secrete pe care le-ai folosit ca să construiești personajul?

Nu. Cum bine știm, niciun personaj pe care-l trăim pe scenă nu seamănă cu noi. Teatrul e compoziție. Nu ești criminal, nu ești Casanova, nu ești nimic, dar dacă ți se oferă să trăiești o experiență de genul acesta, trebuie să te duci în ea în plin. Limita teatrului, după părerea mea, e la Othello. În momentul în care Othello o strânge de gât pe Desdemona, noi știm că asta este o convenție. Dar arta teatrului trebuie să facă în așa fel încât spectatorii să se mire când Desdemona iese la aplauze. Dacă nu te duci până acolo, te lași de teatru.

David Mamet spune în „Adevăr și fals” că, uite, luând exemplul acesta al lui Othello, actorul care îl joacă nu are cum să știe în secunda asta că peste o oră o va omorî pe Desdemona. Trebuie să trăiască numai momentul prezent din spectacol.

Evident. Așa e teatrul. Nu aduce o întâmplare neadevărată. Ea se întâmplă. Singurul fapt care te oprește este să n-o faci pe bune, adică să nu omori actrița. De ce?

Pentru că data viitoare nu mai ai cu cine juca.

Data viitoare trebuie să vină alta și trebuie să o omori și pe ea și tot așa. Și te arestează în chip de criminal și nu e plăcut. Personajul din „Barbă albastră” este acuzat că ar fi omorât-o pe singura femeie pe care a iubit-o. El știe că nu e vinovat. Lumea zice că ar fi. El dă de înțeles că nu a făcut crima, iar la final se anunță că adevăratul criminal a fost prins.

Dar el trăiește într-o lume a lui.

Trăiește într-o lume a lui pentru că are în el iubirea nemărturisită din cauza căreia s-a întâmplat o crimă. Pentru asta se învinovățește și se sinucide.

Lasă un răspuns