Ce ne unește? Ce ne desparte? Ce avem de corectat?

Suntem din ce în ce mai dezbinați. Ne luptăm între noi mai mult decât colaborăm. Ne reproșăm lucruri în mod constant – și poate că, uneori, în mod justificat –, dar uităm să apreciem sau ne facem că nu vedem faptele bune ale competitorilor / oponenților. Nu (mai) avem răbdare să-i ascultăm pe cei din jur. Respingem vocile autorizate – de exemplu, părerea unui medic epidemiolog a ajuns să fie contrazisă de un „coregraf politic”, fără competențe medicale. Ne-am pierdut simțul datoriei, dar am dezvoltat o hipertrofie a imaginii de sine, adică, pe românește, nu ne mai încăpem în piele, motiv pentru care mereu ne uităm după pielea altuia. Ne place și bățul, ca să cărăm pieile achiziționate.

Pe vremuri, oamenii (inclusiv oamenii politici) se lăudau cu ceea ce au construit. Astăzi, pare să fi ajuns o virtute să te împăunezi cu ce ai dărâmat. Și uite așa, în loc să construim, mai mult dărâmăm.

Tot pe vremuri, eram preocupați – este drept, nu chiar toți – să avem un traseu educațional și profesional cât mai bun. Școala și munca erau elemente de bază, care ne plasau (sau nu) în orice ierarhie socială. Astăzi, exact opusul pare să fie cheia, la care, evident, un bacalaureat promovat / picat, pe la 32 de ani, ar putea funcționa pe post de accelerator al succesului, în special în politică. Dacă nu ești în stare de o astfel de „performanță”, se acceptă și experiență la „Clubul de Table” sau la „Pompe Funebre”. Șahul, clubul de filosofie sau cel de literatură NU sunt eligibile. De asemenea, este important să nu vorbim limbi străine, pentru că noi „nu ne vindem țara”.

Cât despre cuvânt… ce să mai zicem ?!?! Cândva, vorba era vorbă. Adică, o dată dată, nu ți-o mai luai înapoi. Te țineai de cuvânt. Iar dacă viața te punea într-o situație dificilă, eventual chiar îți demonstra că ai greșit, „îți asumai”, adică plecai și-i lăsai pe alții, care știau mai bine să cântărească greutatea cuvintelor. Astăzi ne uităm cu stupoare cum unii exersează forma aerodinamică a vorbelor, ca să zboare cât mai repede, după ce le-au rostit – deseori, într-un discurs electoralist –, și să nu ne mai aducem aminte că ce au zis ieri nu se mai potrivește cu ce zic/fac azi.

Dar și lauda parcă avea un alt înțeles, în urma cu ceva timp. De regulă, „lauda de sine” era catalogată la categoria „mirosuri nepotrivite”. Astăzi, cu ajutorul marketingului (politic), lauda a ajuns să fie cotată la o clasă superioară, cea a „deodorantului de lux”, livrat prin magazinele media de specialitate, finanțate prin viramente bancare, cu ștampilă de la Trezoreria Statului, evident, legal, în baza unei ordonanțe de urgență explicată public chiar de „lăudător”. Și uite așa, sectorul media din România este singurul din Europa care nu va înregistra, în 2020, o scădere a cifrei de afaceri și care va avea o contribuție semnificativă la creșterea Produsului Intern Brut. Prin urmare, iată cum minciuna – pardon, ar fi trebuit să spun „comunicarea politică inteligentă” – contribuie la bunăstarea socială și economică a țării.

* * *

Nu sunt un nostalgic al zilelor de altădată, dar nu te poți uita la viitor fără să nu fii exigent cu prezentul. Iar prezentul nu arată bine, indiferent dacă îl compari cu ziua de ieri sau cu ceea ce fac azi alte țări, din jurul nostru sau de oriunde în lume.

Istoria ne-a învățat că o țară, fie ea mică sau mare, se poate prăbuși atunci când cetățenii săi nu mai sunt capabili să fie exigenți cu ei înșiși. Aceasta este esența civilizației, a progresului, a dezvoltării. Pentru acest motiv există standarde, pe care, dacă vreți, începem să le simțim chiar din prima zi de viață și continuăm să le facem față, să încercăm să ne adaptăm la aceste cerințe sociale, până la adânci bătrâneți. De exemplu, vaccinarea, efectuată prima dată la maternitate, imediat după naștere, și continuată în primii ani de viață, este nu numai un standard individual, dar și societal, având impact la nivelul sănătății de ansamblu a populației. De asemenea, pensia este un standard care, pe de o parte, are rădăcinile în drepturile fundamentale ale omului și, pe de altă parte, ține de respectul generațiilor mai tinere față de părinții și bunicii lor. Orice viciere a celor două sisteme, date ca exemplu, poate duce la un dezechilibru major al societății, dar și al indivizilor. O boală – tuberculoza, poliomielita, varicela, hepatita B etc. –, în absența unei politici publice de prevenție prin vaccinare, poate curma nu numai viața unui om, dar poate, în același timp, măcina forța unei națiuni. Așa cum alterarea unui sistem de pensii sustenabil, bazat pe principii economice, prin introducerea unor artificii de tipul „pensii speciale”, de care beneficiază „aleșii”, pune în pericol siguranța a milioane de cetățeni, care nu-și permit un trai decent.

Malformațiile sociale, economice și politice, de tipul celor prezentate mai sus, prin cele două exemple, pot avea sute sau mii de cauze. Ele există independent de noi, ca indivizi, pentru că setea de putere, preamărirea, îngâmfarea, trufia, fățărnicia, minciuna, hoția, prostia etc. sunt parte componentă a ADN-ului fiecărei societăți – iar aceste lucruri le știm cel puțin de pe vremea lui Aristotel. Prin urmare, problema nu este eradicarea acestor „gene sociale nocive”, ci controlul efectelor lor, prin standarde stabilite în mod democratic, astfel încât manifestarea acestor anomalii de genetică socială să nu afecteze – sau să afecteze cât mai puțin – mersul de ansamblu al unei națiuni.

Iată de ce avem nevoie de standarde și de exigență socială, iată de ce avem nevoie de presă liberă și de gândire critică, iată de ce trebuie să știm să-i spunem public că greșește chiar și unui prieten sau unei persoane pe care o apreciem, dar care, într-un anumit moment, cade pradă „alegerilor facile”, care nu întotdeauna sunt și alegerile corecte. Iată de ce trebuie să învățăm să dezbatem cu oricine, pe orice subiect, fără a uita însă ce înseamnă respectul și fără a arunca în aer podurile unor posibile colaborări. Iată de ce trebuie să lăsăm în urmă confortul „bulei” sociale, politice, economice, care afectează profund nivelul nostru de obiectivitate și ne pune în situația de a practica „dubla măsură”, adică să arătăm cu degetul numai către adversar (cealaltă „bulă”), fără să aplicăm aceleași standarde în interiorul propriului nostru grup. Iată de ce trebuie să fim pregătiți ca noi, la rândul nostru, să facem obiectul analizelor critice ale celor din jurul nostru și să învățăm să recunoaștem că am greșit, oricât de greu ne-ar fi, atunci când am greșit.

Fără acest tip de analiză critică, fără să ne întrebăm în fiecare zi „Ce ne unește?”, „Ce ne desparte?”, „Ce avem de corectat?”, nu vom reuși să desprindem esența provocărilor de azi și de mâine și să dăm o formă coerentă viitorului. În absența unei competiții permanente de idei, legitimate prin profesionalism și vocație pentru binele cetății, spațiul public devine gradual, dar sigur, scenă de circ, cu miros de birt, împănată cu promiscuitate marca „Mogoșești-Siret, de Iași”, câmpul de bătălie, pentru acces la resurse și plăceri, dintre „ospătarii lor” și „cioclii noștri”, care au însă în comun analfabetismul funcțional, mașinile cu girofar și dosarele de incompatibilitate cu bunul simț și cultura, clasate însă printr-o lege organică, votată cu o majoritate covârșitoare. În eventualitatea desprinderii unui câștigător, acesta își va clama monosilabic victoria pe ruinele unui viitor ratat, atât al lui, cât și al nostru.

Eu aleg să ascult, să compar, să caut în fiecare zi răspunsuri, să nu mă auto-întemnițez într-o „bulă a adevărului“, fie ea gălbioară, roșiatică sau „imaculată”, chiar dacă acest lucru a creat de multe ori confuzie, exprimată omenește prin întrebarea „Dar el cu cine este, de fapt?”, să ajut, acolo unde pot și simt că sunt lucruri care ne unesc și pentru care merită să investim din timpul și energia noastră, să critic, acolo unde cred că s-a greșit, de cele mai multe ori prin ignorarea unor norme elementare, să-mi recunosc propriile greșeli, pe care, evident, le fac și eu, și să corectez ceea ce este de corectat, la mine sau în jurul meu.

 

Remus Pricopie este politolog.
Este rector al SNSPA și a fost
ministru al educației în perioada 2012-2014.

Un comentariu

  1. Analză profundă și temeinică despre ieri și despre astăzi dar , mai ales, despre mâine .O analiză riguroasă, ce trebuie citită .

Lasă un răspuns