4 producții românești din „TIFF Unlimited, filme și muzică sub clar de lună”

Pentru cinefilii din Capitală, care se deplasează mai greu la Cluj sau, odată ajunși acolo, sunt puși în fața unor alegeri dificile care-i fac să rateze unele filme, în fiecare an se organizează și o ediție post-TIFF bucureșteană. Preluând o parte din titulatura ediției 2019 – „TIFF Unlimited, filme și muzică sub clar de lună” – care s-a desfășurat timp de trei zile la Verde Stop Arena, manifestarea din acest an se intitulează „Cinema sub clar de lună” și este programată à la longue, în weekend-urile din perioada 7 august – 27 septembrie, în curtea interioară a Casei Florescu-Manu, de pe Calea Victoriei. În semn de continuitate, filmul de debut a fost același cu care s-a deschis și TIFF-ul, „La Belle Epoque / Cei mai frumoși ani” în regia francezului Nicolas Bedos, dar selecția (responsabili: Răzvan Brăileanu și Oana Furdea) nu se limitează la producții care au rulat la TIFF și nici la titluri din portofoliul distribuitorului Transilvania Film (firește, acestea sunt majoritare), ci mizează pe o mai mare diversitate.
Un interes special a suscitat cvartetul de avanpremiere românești, programat în perioada 27-30 august. Trei dintre ele – „5 minute” (regia: Dan Chișu), „Și poate mai trăiesc și azi” (regia: Tudor Cristian Jurgiu), „Și atunci, ce e libertatea?” (regia: Andrei Zincă) – au fost proiectate și la TIFF, iar „Otto barbarul” (regia: Ruxandra Ghițescu) a fost prezentat pentru prima oară în România, premiera absolută având loc recent, la Festivalul de la Sarajevo. Două generații de cineaști, despărțite ca vârstă de aproape trei decenii, s-au întâlnit nu doar sub lumina lunii, ci și sub cerul înstelat care, de la Kant citire, ar trebui să fie sinonim legii morale. Și, într-adevăr, problematica etică apare în planul din față al tuturor celor patru filme.

 

Prin „5 minute” (care a mai fost văzut de publicul bucureștean în toamna anului 2019, în cadrul „Les films de Cannes a Bucarest”), Dan Chișu readuce în atenție un episod de tristă amintire din istoria recentă a vieții cinematografice românești: incidentul homofob din anul 2013, petrecut la proiecția filmului american „The Kids Are Ok”, în sala de cinema a Muzeului Țăranului Român (premers de un alt scandal de acest fel, întâmplat în 2011 chiar la DaKINO, festivalul patronat de cineast). Poate fiindcă „MȚR” a rămas ca ecou în conștiința publică, acesta este singurul lucru pe care Dan Chișu îl păstrează în comun cu respectivul caz, în rest schimbând aproape totul (inclusiv sala, care este ARCUB – Batiștei), poate și din imposibilități logistice, dar mai ales pentru a introduce în poveste o victimă: atât a huliganilor, cât și a comandantului dispozitivului de jandarmi, un colonel care a întârziat deliberat intervenția, dominat fiind de prejudecățile sale, care altădată l-au făcut ca, în civil, să arunce cu roșii în demonstranții de la Gay Pride. Așadar, un portret în tușe groase, iar actorul Mihai Călin nu face decât să le accentueze și mai mult. Regizorul tinde să restabilească echilibrul construcției filmice prin înfățișarea febrilității pe care o creează acest caz într-o redacție mass-media, cu un patron veros căruia Emanuel Pârvu îi dă o cromatică bogată și cu o reporteră semi-ignorantă, dar super-răzbătătoare, memorabil întrupată de către Diana Cavallioti.

5 minute

Mult mai școlit decât Dan Chișu, dar și mai puțin prolific (aflat abia la al doilea lung metraj, după „Câinele japonez”, care în 2013 a fost propunerea României pentru premiile Oscar, perdantă la fel ca toate celelalte), Tudor Cristian Jurgiu încearcă o elaborare mai sofisticată în „Și poate mai trăiesc și azi”, explicită raportare ironic-parodică la schema clasică a basmului. Cuplul celor doi eroi – Clara și Vlad –, ambii în jur de 30 de ani, este trecut prin diverse situații care nu urmează neapărat un fir logic sau congruent, revelând imposibilitatea de a trăi astăzi sub semnul magic al poveștii. Nici mitul național (parada de 1 Decembrie, spre care cei doi stau întorși cu spatele, certându-se) și nici mitul ortodox (Catedrala Mântuirii Neamului, în fața căreia eroii găsesc motive terre-à-terre pentru care sunt compatibili) nu pot ridica dragostea spre absolut, prăbușirea în contingent fiind iremediabilă. Utilizarea sporadică a diafilmului ca vehicul al narațiunii basmului este provocatoare tocmai pentru că pe acest suport ipostazierea este intermitentă, la fel ca și creația cu aspect de patch-work al lui Jurgiu, dar, din păcate, cineastul nu exploatează suficient trouvaille-ul său. Rămânem cu emoția generată de lirismul frust al jocului celor doi actori, Nicoleta Hâncu și Bogdan Nechifor, precum și cu părerea de rău că a fost singurul film din cele patru care nu a beneficiat de un Q&A, poate lămuritor asupra intențiilor mai absconse ale autorului.

Și poate mai trăiesc și azi


După șase ani de la încheierea lui (timp în care regizorul a revizuit montajul filmului), a ajuns acum pe ecranele open-air „Și atunci, ce e libertatea?”, adaptarea liberă realizată de Andrei Zincă după nuvela „Proiecte de trecut” (care a și dat titlul filmului până de curând, când a fost schimbat), publicată de Ana Blandiana în volumul ei din 1982. Povestea realizării acestui necesar film de recuperare istorică începe în anul 2007, când proiectul depus de Stere Gulea câștigă finanțarea la concursul organizat de Centrul Național al Cinematografiei; ulterior, regizorul „Moromeților” se retrage, iar locul său este luat de Bogdan Dumitrescu-Dreyer (o speranță a cinematografiei românești, prin „Unde la soare e frig” – 1991, ulterior neconfirmată); în urma unor neînțelegeri cu autoarea-scenaristă, el este înlocuit de către defunctul (co)producător Călin Papură în 2012, cu Andrei Zincă. Și acesta a ajuns la un impas cu Ana Blandiana (care și-a retras numele de pe generic, așa cum a amintit în speech-ul ei savuros), dată fiind dezvoltarea cinematografică pe care cineastul stabilit în Statele Unite a făcut-o dincolo de cadrul nuvelei originare, o mostră de literatură de calitate, în siajul incriminării abuzurilor dejiste din perioada „obsedantului deceniu”. Andrei Zincă are ambiția de a da o viață reală personajelor pe care narațiunea subiectivă le înfățișează cu o tușă quasi-fantastică și reușește la nivelul eroinelor, mai ales prin Iulia Lumânare (care în plus, la Q&A, a demonstrat din nou că este o actriță care stăpânește un discurs elevat). Totuși, biografia personajului principal – profesorul de istorie jucat de Radu Iacoban – este artificial încărcată (spre deosebire de originalul literar) cu un subțire trecut ilegalist, care ar fi trebuit să transforme într-un proces de conștiință drumul său într-unul din trenurile morții (pe drept cuvânt le putem numi așa!) către domiciliul forțat din Bărăgan. Că acest lucru nu s-a realizat, este poate și minusul interpretului Radu Iacoban.

Și atunci, ce e libertatea


Cel mai împlinit film din cadrul tetralogiei românești ad-hoc, urmărită sub clar de lună, pare a fi „Otto Barbarul”, debutul în lungmetraj al regizoarei Ruxandra Ghițescu, absolventă a Media Art School din Karlsruhe. Temerea că vom avea o resuscitare cu sex schimbat a lui „Alice T” (nu neapărat cel mai reușit film al lui Radu Muntean) a fost repede surmontată; „tânărului furios”, interpretat de Marc Titieni (student la UNATC, dar nu la actorie, ci la Comunicații Audiovizuale), i se construiesc determinări credibile, care gravitează în jurul sinuciderii iubitei sale, la care a asistat, dar nu a intervenit, lăsând-o să-și ducă la capăt dorința de extincție. Sursa de inspirație a constituit-o povestea-reportaj a vieții lui Octavian Albu (cel care a realizat muzica filmului), publicată în anul 2011 de către Sebastian Ispas, în „Decât O Revistă”. Regizoarea-scenaristă a preluat-o și, de-a lungul unor ani buni, a lucrat minuțios acest film care, trecând de ponciful rebelului cu suflet bun (în pofida unor ancore la care se putea renunța) și de cel al pattern-ului coming-of-age, a realizat o ipostaziere a frământărilor adolescentului din România de astăzi, determinate de condiția socială incertă a părinților intelectuali și bâjbâielile autorităților însărcinate cu protecția sa, cumul de factori meniți a-l împinge într-un labirint la capătul căruia îl așteaptă autodistrugerea.

Otto Barbarul

Lasă un răspuns