Teoriile și retorica generațiilor

Bazele și muchiile generațiilor

Generație e un termen-umbrelă introdus, relativ recent, de vârsta postmodernistă a științelor sociale. Chiar dacă obiectivul, la bun început, nu a fost acela de a descrie conflictul, ci relațiile intergeneraționale, viziunea și teoriile generaționaliste au introdus ca element de studiu alteritatea grupelor de vârstă ca fiind opusă unei continuități omogene sub forma unui continuum social. Simpla definire a generațiilor ca personaj colectiv (cu o viață spirituală, un „psyche” propriu), ridică problema bivalentă a comunicării/conflictului, iar, în contrapartidă, dinamica socială, cu linii de fractură estetică, etică, etologică și cutumiară, dar și economică, a cerut o dezvoltare a studiilor despre generații. Comportamentele comerciale distincte, laolaltă cu instrumentele performante de cercetare cantitativă a „cohortelor” de consumatori, au făcut ca acest câmp de cercetare să devină unul de maxim interes și pentru companii, ca parte esențială a targhetării publicului și, finalmente, pentru designul producției și calibrarea investițiilor. Studiul generațional e abia la început pentru că – unu – fragmentarea culturală este accelerată de tehnologiile comunicaționale și cognitive recente, iar tendința de granulare socială, în baza oricărui set de criterii, este una accelerată și – doi – pentru că secolul medicinei, anii 1900, a schimbat radical, chiar dacă nu atât de evident, structura demografică a populației: pe de o parte, speranța de viață s-a dublat, ducând la constituirea unui grup social consistent și distinct, acela al vârstnicilor, spre deosebire de secolele precedente, în care aceștia erau rari și integrați în verticala socială, nu într-o orizontală, ca azi, iar, pe de altă parte, mortalitatea infantilă a scăzut radical, ducând, indirect, la apariția unui grup social consistent și omogen, cel al tinerilor, diferențiat cultural de celelalte generații sociale.

Generațiile și teoria
Parte dintre antropologi, cu precădere cei veniți din lingvistică, definesc cultura ca fiind valorile, credințele, cunoașterea sau practicile transmise de la o generație la alta. Într-o asemenea accepțiune, populară îndeosebi în studiile africane, cultura este pur și simplu sinonimizată cu generațiile, făcându-se abstracție de materialitatea ei, de monumentalitatea ei și de autonomia hermeneuticii (imanență sau transcendentalitate), lucruri de maxim interes în gândirea europeană.
Totuși, rămâne o întrebare fundamentală: dacă generațiile există într-adevăr sau sunt o ficțiune care idealizează existența vârstelor. Și, consecutiv: De ce este vârsta un parametru esențial al cercetării sociale? Sunt diferențele pe grupe de vârstă relevante indiferent de subiect? În ce măsură vârstele se suprapun cu generațiile? Au ele – vârstele sau generațiile – propriul narativ intrinsec ce trebuie avut în vedere în proiectarea unei cercetări sociale? Cum se ilustrează, din punct de vedere antropologic și sociologic, „conflictul între generații” și care este magnitudinea sa reală? Există posibilitatea ca „problema generațiilor” și „teoria generațiilor” să fie tocmai un efect al studiilor demografice care s-au făcut în ultimele decenii și să aibă ca punct de plecare însuși mecanismul de colectare a datelor? Sau diferențele pe generații/grupe de vârstă sunt unele reale, iar cercetările demografice nu fac altceva decât să le pună în evidență?
Deși termenul (și conceptul) nu este unul nou, totuși abia foarte recent au apărut (importate din psihologie) instrumente pentru descrierea științifică a generațiilor. Totodată, omniprezența statisticii în lumea de azi oferă suportul pragmatic al acestui concept de psihologie socială.
Originea studiilor dedicate generațiilor datează de acum un secol. (Normal, recenzenții temei au găsit argumente pentru a merge mult în vechime și a o lega de Socrate, Platon și Aristotel.) Termenul de „generație” a apărut în sociologia franceză la sfârșitul secolului 19 (Auguste Comte, Antoine Augustin Cournot) și a fost teoretizat în anii 1920 de François Mentré, Karl Mannheim și José Ortega y Gasset. Descrisă ca fiind o cohortă de oameni cu vârste similare, generația este privită ca un produs local și istoric al unor evenimente politice și sociale care marchează adolescența și tinerețea cohortei respective și care, astfel, îi calibrează comportamentul și alegerile pe toată durata vieții. Inițial, doar războaiele și războaiele civile erau privite ca fiind capabile să definească o generație, dar, ulterior, lista a fost completată cu alte evenimente sociale (mișcarea pentru drepturile civile, 1968-ul) sau fenomene (apariția erei digitale).
Studiul generațiilor a devenit cu adevărat relevant abia în anii 1990, iar generalizarea s-a datorat unor best-seller-uri contestabile științific. Astăzi se pune semnul egal între Teoria generațiilor și Teoria Strauss-Howe, după ce cărțile semnate de William Strauss și Neil Howe, „Generații: istoria viitorului Americii din 1584 în 2069” (1992) sau „Ascensiunea milenialilor: următoarea generație măreață” (2000) au dominat timp de decenii topurile de vânzări (este drept, după cum remarca David Greenberg în „Politico”, la categoria „divination” pe Amazon). Totuși, dincolo de o certă notă protocronistă dată de unele asocieri forțate și de lipsa rigorii științifice, capacitatea explicativă a teoriei Strauss-Howe depășește cu mult nivelul dacopatiei de la noi. Cel mai important este că a stabilit și a impus termeni unanim cunoscuți azi și folosiți în studii cu un caracter științific din ce în ce mai pronunțat: generația X, millennials, generația Z. Totodată, a stabilit o mecanică ce va denumi generațiile viitoare (desemnate, după Z, cu literele alfabetului grecesc).
Strauss și Howe au integrat și au adaptat la spațiul saxon, completându-le și cu un vizionarism specific dreptei americane, toate ideile majore care, înaintea lor, circulaseră în cercul restrâns al sociologiei. Generația se păstrează în cadre istorice și localizate (în granițele unor state-națiune) și, în continuare, este considerat ca decisiv momentul intrării generației pe piața ideilor și pe piața muncii. Urmându-l pe François Mentré, care, în 1920, construise în spațiul francez o istorie a generațiilor, Strauss și Howe reașază istoria anglo-saxonă și americană în propria paradigmă, rezultând o lectură a epocilor care relevă cicluri de 20-30 de ani și puncte de cotitură corelate nu doar cu evenimente istorice sau dezvoltări sociale, ci și cu oamenii prin care acestea s-au manifestat. Pentru a defini dinamica generațiilor, Strauss și Howe au preluat de la Ortega y Gasset o teorie a vârstelor pe care au dezvoltat-o în foma unor arhetipuri istorice (în linii mari, asemănătoare celor patru temperamente teoretizate de Hippocrates) și stadii de evoluție socială care descriu viața fiecărui om în funcție de vârstă și a fiecărei generații într-o succesiune istorică presupusă a avea o mare rigiditate.
O filosofie a vârstelor, chiar dacă nu sistematizată, a existat întotdeauna și a fost deosebit de populară în perioada medievală. Principalul motiv al acestei filosofii populare a fost roata vieții, cu patru momente decisive de la naștere la moarte și cu prezumția că primele două vârste sunt unele ascendente pentru individ, iar ultimele două înseamnă decădere. Motivul roții vieții a fost preluat și în iconografia creștină, inclusiv în bisericile românești din secolele 18-19, deși maximum de popularitate s-a înregistrat în zona Europei Centrale. De altfel, cele patru momente sunt prezumate în multe dintre religiile lumii, oricare ar fi înțelesul care li se dă, și, adesea, există ritualuri de trecere dintr-un stadiu în altul. Cu structura sa tetradică, predicativă, și nu demonstrativă, teoria Strauss-Howe se plasează într-un spațiu relativ neutru apărut între credințele pop și încercările de teoretizare pozitivă, pe baze științifice.
Totuși, o parte dintre conceptele lansate (nomenclatura și întinderea generațiilor) au făcut ulterior obiectul unor studii sistematice și fac astăzi parte din corpusul esențial al sociologiei. Ele pot fi regăsite în cele mai bine cotate universități și în cele mai serioase publicații din domeniu. La 20 de ani după apariția principalelor studii ale lui Strauss și Howe, discuția despre generații nu mai are loc în spațiul predicției, ci al sondajelor cu mii de participanți, desfășurate simultan în mai multe țări, cu rezultate pertinente științific. Mai mult, ele tind să demonstreze că generațiile au un specific local tot mai mic și că generațiile Z și, prezumtiv, Alpha, vor fi tot mai unitare la nivel global, dincolo de specificul cultural al națiunilor. Astfel, un studiu publicat în 2017 în „Harvard Business Review”, având la bază o cercetare asupra unui eșantion de 18.000 de persoane (studenți și profesioniști) din 19 țări și care a testat opiniile despre leadership, anteprenoriat, încrederea în tehnologii și satisfacțiile oferite de profesie descrie un peisaj social în schimbare, marcat de diferențe culturale cu variații de două cifre, dar și de asemănări valabile la nivel global, unele dintre ele contraintuitive. Astfel, dacă pentru generațiile X și Y tentația antreprenoriatului se manifestă cu mare intensitate și variații de la o țară la alta, pentru cei din generația Z de oriunde din lume principala opțiune o reprezintă angajarea în companiile internaționale. De asemenea, alte cercetări și barometre arată, pretutindeni în lume, o dezangajare politică și ideologică a generației Z, descrisă în mai multe studii ca fiind individualistă, dar și creativă sau responsabilă. Studii la nivel global dedicate generațiilor Strauss-Howe sau uneia sau alteia dintre generații au constituit o prioritate și pentru companiile de consulting, cum este cazul celor realizate de Deloitte, PwC ș.a. Totuși, chiar și măsurată prin barometre și sondaje specializate, utilizarea unor asemenea caracteristici ca având un caracter general este contestată de mulți sociologi care văd în munca lor una în care prevalează finețea măsurării diferențelor, nu obținerea unor statement-uri mai mult sau mai puțin forțate.
În România, teoria generațiilor și-a făcut loc treptat, după anul 2000, venită în pachetul cu investiții străine și cu studii de piață făcute de marile companii. Autohtonizarea categoriilor s-a făcut preluând ca atare etichetele pentru generațiile recente, dar și prin adaptarea unora dintre noțiuni: generația „baby-boom” sau „boomers” descrie în Statele Unite pe cei născuți în perioada 1940-1960, când este un maximum demografic în țările apusene, însă în România „boomers” sunt cei născuți în anii 1966-1980, care reprezintă cea mai numeroasă generație autohtonă (numită și „decreței”, întrucât creșterea natalității a fost forțată prin Decretul 770 din 1966 și prin măsuri polițienești). Pe de altă parte, bazându-se pe un context istoric specific, aceeași generație este etichetată ca fiind „generație de sacrificiu”, „generație pierdută” sau „Lost Generation” (revista „Sinteza”, 2015), preluându-se o etichetă care în America desemnase cohorta tinerilor din primul război mondial. Astăzi, categoriile strauss-howeliene apar cu frecvență în cercetările care privesc consumul cultural, piața muncii și impactul tehnologiilor.

O nouă generație a studiilor despre generații
Teoria Strauss-Howe are meritul de a oferi, „à coup d’oeil”, o perspectivă inteligibilă a societăților. Totuși, stabilind în liniștea biroului etichete și atribute unor cohorte și comunități, o asemenea generalizare forțată nu este suficient de sensibilă la vectori sociali, la dinamica unor idei, la grupuri de interese transgeneraționale, însă dependente de vârstă. Astfel, dacă generația 1950-1959, din care fac parte Bill Gates și Steve Jobs, avea o pondere infimă de entuziaști ai tehnologiei, un asemenea vector a crescut de la generație la generație (sau de la grupă de vârstă la grupă de vârstă) până la o pondere arhi-majoritară în perioda recentă. Totuși, prezumția că ea ar cuprinde astăzi totalitatea tinerilor este una exagerată chiar și dacă reducem universul de referință la populația statelor dezvoltate. Pentru a trece de predicatele plate și (mai mult sau mai puțin) abuzive este necesară segmentarea generațiilor pe vectori culturali urmăriți transgenerațional. O altă problemă fundamentală a teoriei S-H este că nu are un aparat pentru obiectivarea intereselor specifice vârstelor (ca exemple, bătrânii sunt interesați de pensii, tinerii de educație, părinții, dintr-un alt unghi, tot de educație), iar aceste interese se activează, indiferent de apartenența la generații, prin intrarea dintr-o vârstă în alta (în măsura în care vârstele sunt constantele pentru care sunt calibrate diverse instituții sociale și politice). Pandemia de coronavirus este un alt exemplu – prin acțiunea ei asupra grupelor de vârstă, nu asupra generațiilor culturale (aici discuția fiind mai complexă întrucât afectarea ține și de nivelul general al sănătății populației, care este un factor dependent de cultura administrativă). Prin urmare, vârstele au o realitate intrinsecă, statuată juridic și cutumiar, iar tabloul general indică numeroase momente când ele capătă prevalență asupra psyche-ului generațional, fie el conceput pe cohorte atotcuprinzătoare sau pe vectori sociali.
Dacă realitatea generațiilor a ajuns să fie pusă sub întrebare tocmai datorită popularității discursului pe această temă (și a integrării sale în „pop culture”), mediul academic a căutat căi alternative pentru a păstra conceptul între cele de interes științific. O asemenea abordare aparține colectivului care a redactat lucrarea multilingvistică „Generații. Politici generaționale și relații intergeneraționale”, apărută în 2016 la editura Universității din Konstanz: cineva aparține unei generații dacă se autopercepe sau este perceput ca aparținând acelei generații. Dispare astfel nevoia de a stabili (arbitrar) granițe temporare fiecărei generații, precum și cea de a stabili granițe fizice. Generația este recuperată ca fenomen eminamente cultural, chiar dacă are amprentă economică și politică. Problematica temei este redusă la termeni care în România îl evocă pe Noica: „Credința că ceva «nou» ar putea evolua / să fie generat din ceva existent stă la baza cuvântului «generaţie». Este crucial faptul că această «nouă» generație este distinctă de cele existente anterior şi, în acelaşi timp, are caracteristici comune cu acestea din urmă”.
Descrierea generațiilor fiind relativizată la aplicarea unor criterii de apartenență sau de participare, focusul trece de la grupuri la relații: „conflictul intergenerațional”, „dialogul intergenerațional”, „echitatea intergenerațională”, „solidaritatea intergenerațională”. Nu toate au aceeași natură și aceeași relevanță, existând, chiar și la nivel conceptual, o tensivitate care domină întregul domeniu. „O caracteristică a retoricii intergeneraționale este structura antagonică între idealizare (solidaritate) şi ameninţare (conflict), unde diferenţele sunt adesea dramatizate”, spun autorii. O altă tensiune fundamentală este cea dintre „geneză”-„creație”-„procreație”, care constituie originea termenului, și „continuitatea și ciclicitatea” generațiilor, suprafața lor culturală, care domină conceptul în uzul său actual. Totodată, conceptul social al generației este o extrapolare imprecisă a conceptului familial de generație, unde folosirea sa e clară și precisă: părinții sunt o generație, copiii alta. Astfel, având o semantică proprie redusă, dominată de uzul metaforic, generația (și studiul generațiilor) se dezvoltă interdisciplinar, prin tensiuni, polivalențe și ipoteze euristice.

Știința și retorica generațiilor
Privit în detaliu, discursul despre generații cuprinde un set de politici (formale sau cutumiare) care includ natalitatea, parentingul, îngrijirea (pentru oricare dintre generațiile asistate, copiii și bătrânii), performanța educației, tranzitivitatea generațiilor, drepturile generațiilor, circulația intergenerațională de bunuri și informații, justiția schimbului, justiția performanței, justiția istorică (în ideea că generațiile actuale nu au drepturi și obligații doar în raport unele cu altele, ci și cu generațiile viitoare). Astfel, chiar dacă discursul ia adesea aspectul unor comunicări emoționale (pertinent, întrucât generația e o metaforă a familiei), oricare ar fi teza susținută și emoția generată, în background-ul său se află aceleași concepte pe care se fondează justiția socială, egalitatea de șanse, reciprocitatea, creditul și încrederea.
Deși fiecare dintre aceste elemente pare logic și de bun-simț, practica socială nu le validează în mod consecvent. Epuizarea resurselor naturale, pe de o parte, sau poluarea excesivă, până la a pune în pericol sustenabilitatea vieții pe pământ, sunt cele mai clare exemple. Penuria de resurse nu va fi resimțită de către cei care au provocat-o și nici fenomenele planetare extreme nu vor fi suportate de populația care le-a cauzat și le cauzează. Pe scale mai mici de timp și spațiu, generația postbelică a fost, în multe țări, acuzată că a provocat dezechilibre economice grave și datorii publice care afectează și vor continua să afecteze capacitatea de dezvoltare și bunăstarea generațiilor mai tinere. De asemenea, chiar și fără să vrea asta, generațiile supranumerice (boomers) din orice țară creează, prin simpla matematică, o problemă a sustenabilității fondurilor de pensii și de asigurări. O altă sursă de dezechilibru este volatilitatea modelelor politice și sociale în epoca modernă, care determină modificarea imprevizibilă a termenilor contractului social, făcând ca rezultatul investițiilor sociale (educație, profesionalizare, îngrijirea altor generații, insurecție) să nu aibă rezultatul scontat atunci când ele au fost făcute: ca exemple, cei care au făcut România Mare au sfârșit în închisorile comuniste sau, la o scară micro, bătrânii nu primesc asistența pe care și-au imaginat-o atunci când au decis să devină părinți, adulții nu își mai pot păstra locul de muncă și chiar profesia pe durata vieții active, tinerii nu primesc o educație potrivită pentru viitorul lor, ci pentru al unor generații mai vechi.
În mod special, noile tehnologii afectează structura generațiilor și relațiile dintre acestea. Spre deosebire de tehnologiile precedente, care au avut impact major asupra nivelului de trai (agricultura, industrializarea, producția de masă etc.), dar care au afectat după un timp foarte lung cultura efectivă a comunităților, noile tehnologii sunt esențialmente culturale și cognitive, iar simpla lor inserție într-un mediu provoacă alterări ireversibile ale acelui mediu social. În această fază, de tranziție spre o lume a cunoașterii (cum se zicea în urmă cu un deceniu) sau spre una a hiper-comunicării, nu toate generațiile au aceeași capacitate de a participa la schimbare. Ca efect, sociologii disting subclase ale fiecărei generații, sincronice și diacronice. Efectul observat este că hipercomunicarea se instalează nu în raport cu toate comunitățile sociale, ci doar cu una/unele de apartenență, în timp ce comunicarea în afara clusterelor scade, în loc să crească. Sunt favorizate relațiile intrageneraționale și sunt defavorizate relațiile și comunicarea între generații.
În linii mari, tinerii relaționează cu alți tineri, adulții cu adulții, bătrânii cu bătrânii, având fiecare propriile cercuri, canale și instrumente mediatice. Totuși, comunicarea intergenerațională este strict necesară unei societăți peentru ca ea să nu-și piardă coerența și să poată dezvolta proiecte comune. Lipsa comunicării intergeneraționale provoacă izolare socială, asimetrii în asumarea drepturilor și obligațiilor, injustiție intergenerațională, chiar pierderea masivă a cunoașterii și a capitalului social. Studii mai vechi arătau că în comunicarea strict intragenerațională se pierde până la 85% din informația socială, iar acest fenomen nu îi afectează doar pe tineri (care, în paradigma clasică, sunt cei care au de primit bunuri și informații de la celelalte generații), ci orice generație și grup care înregistrează devianțe față de standardul de cunoaștere al unei societăți sau față de contractul social specific fiecărui moment istoric în parte.

Mobilitatea și incluziunea, în impas. Către o cultură a protejării grupelor de risc

Un studiu demografic din 2019 indica faptul că în 2050 Japonia urma să aibă peste un milion de persoane cu vârsta de peste 100 de ani. Peste tot în statele dezvoltate vârsta medie a populației este în creștere, iar ponderea „vârstei a treia” în totalul populației devine an de an tot mai mare. Însă prognozele sunt puse sub semnul întrebării de apariția epidemiei de coronavirus, care afectează cu precădere grupele de vârstă de peste 60 de ani, din care ar urma să provină viitoarea populație centenară. Chiar dacă la sfârșitul lui aprilie Japonia avea o afectare a populației cu virusul Covid-19 de 0,113 la mie, incomparabil mai mică decât Spania (peste 5 la mie), evoluția ulterioară a epidemiei este imprevizibilă, iar prognozele demografice sunt resetate și puse pe „draft”. Datele preliminare arată, nu doar în Japonia, ci oriunde în lume, o afectare diferită a categoriilor de vârstă.
În România, cifrele oferite de INS indică, până în ultima săptămână a lui aprilie, că grupa de vârstă cu cele mai frecvente îmbolnăviri este 40-49 de ani (aproape 25% din cazuri), urmată de grupele 50-59 și 30-39. Vârsta mediană a celor diagnosticați pozitiv este de 48 de ani. În schimb, statistica INS arată că virusul este mortal cu precădere pentru populația vârstnică: deși ponderea totală a bolnavilor de peste 60 de ani este sub 25% din cazuri, aproape 70% dintre decese sunt din aceste grupe de vârstă. Pentru comparație, în Australia, țară care se află aproape de închiderea epidemiei, cea mai afectată grupă de vârstă este 20-29 de ani, iar îmbolnăvirile au afectat aproape exclusiv grupele de vârstă activă, media fiind, ca și în România, de 48 de ani. Totuși, deși înregistrează sub 10% din cazuri, grupele de vârstă de peste 60 de ani au dat majoritatea deceselor, iar vârsta medie a deceselor este de 80 de ani. În Statele Unite 73% dintre decese au fost în cazul persoanelor de peste 65 de ani, în Italia, 77% dintre decese sunt din grupa peste 70 de ani, iar în Spania 86% dintre decese aparțin aceleiași grupe de vârstă.
Asemenea cifre, care se conturaseră încă din datele pe care China le-a dat publicității încă din luna februarie, au stat la baza măsurilor de izolare socială pe care majoritatea statelor le-au impus în martie și în aprilie și încă domină tabloul general al pandemiei, atât în ce privește răspunsul medical, cât și cel social-economic. De asemenea, preluate în discursul public și în comunicările media, marchează modul în care se raportează la pandemie nu doar autoritățile, ci și cetățenii. Iar, dacă în prima etapă, răspunsul masiv a fost acela de susținere masivă a măsurilor restrictive luate de guverne, pe măsură ce criza medicală tinde să se prelungească fără perspective certe de contracarare, fiecare grupă de vârstă tinde să își individualizeze percepția și discursul, dar și acțiunea socială.
De notat că, sub aspect demografic, Covid-19 nu are un comportament comun cu alte epidemii și pandemii documentate. Victimele Ebola au avut, cu precădere, vârste între 25 și 45 de ani. Malaria afectează, majoritar, copiii sub cinci ani. Epidemiile SARS și MERS au provocat cele mai multe decese în grupele de vârstă 45-59 de ani. Variola, care a provocat pandemii devastatoare înainte de apariția vaccinului, afecta în primul rând copiii sub doi ani, avea o incidență minimă asupra celor cu vârste între 10 și 15 ani și dădea forme foarte grave celor de peste 40 de ani. Gripa spaniolă, cu un secol în urmă, a avut un impact major asupra tinerilor cu vârste între 10 și 20 de ani, și un foarte mic impact asupra persoanelor vârstnice. Epidemia H1N1 din 2009 a provocat îmbolnăviri masive în grupele sub 24 de ani, dar cea mai mare parte a deceselor au fost din intervalul de vârste 24-49 de ani. În cazul H1N1, grupele de peste 65 de ani au avut ponderea cea mai mică și în ceea ce privește numărul de cazuri, și în ceea ce privește rata mortalității.
Efectul este că nu există o cultură a protejării grupelor de risc. Cei protejați încep să perceapă măsurile de protecție ca pe unele în defavoarea incluziunii lor sociale, grupa de vârstă fiind, oricum, una care, în perioada recentă, dominată de noile tehnologii și transformarea modelului social, manifestă o tot mai redusă putere de integrare. Prin opoziție, grupele tinere resimt restricțiile ca pe o limitare nenecesară a mobilității, în condițiile în care discursul public accentuează asupra riscului redus de deces pentru aceste grupe de vârstă. La rândul lor, cei din generațiile active resimt presiunea randamentului economic și imposibilitatea menținerii pe termen lung a unei izolări radicale. Segmentarea pe grupe de vârstă a răspunsului social este una încă incipientă, dar care are tendința naturală de a se accentua pe măsură ce situația generală devine tot mai complexă. Iar discursul despre vârste a căpătat permanent, în anii recenți, o componentă generațională.
Genurile, vârstele și pandemia
Datele existente după 50 de zile de la declararea pandemiei arată că nu doar vârsta constituie un element de departajare a grupelor de risc, ci și că riscul nu poate fi redus exclusiv la mortalitate. Astfel, bărbații prezintă un risc mai mare pentru forme grave ale bolii provocată de coronavirus, iar cifrele disponibile în România arată că, deși doar 43% dintre cei infectați sunt bărbați, ei reprezintă 64% din decese. Un alt indicator ce trebuie avut în vedere este cel al cazurilor care necesită îngrijire în terapie intensivă. Din nou, bărbații au o pondere mult mai mare în cazurile ATI – 75% în Suedia și aproape 70% în Spania. Totodată, cazurile ATI, care necesită ventilare mecanică și intubare, arată o mult mai mică disparitate pe grupe de vârstă. În Spania, țara care oferă cele mai detaliate statistici privind terapia intensivă, grupa de vârstă din care au provenit cei mai mulți pacienți ATI a fost 60-69 de ani (o treime din cazuri), dar 5% din cazuri au fost ale celor sub 39 de ani – care au avut nevoie de terapie intensivă într-un număr mai mare decât cei peste 80 de ani. Alte riscuri care privesc nediferențiat grupele de vârstă sunt legate de necunoașterea acțiunii pe termen lung a noului virus, respectiv de faptul că poate provoca, inclusiv în cazul celor vindecați, leziuni pulmonare permanente sau afectări ale altor sisteme vitale și, de asemenea, că nu este cert faptul că imunitatea dobândită prin boală sau vaccinare este una permanentă, care să poată împiedica reîmbolnăvirea.

Meseriile se nasc și mor cu oameni cu tot

Este deja știrea zilei de ieri că mare parte dintre cei născuți în zilele noastre vor activa în meserii care încă nu s-au inventat. În contrapartidă, multe dintre meseriile pe care cu toții le știm vor rămâne în istorie sau în literatură.

Cei 300 de ani ai revoluției industriale stabiliseră, în timp, un model al profesionalizării valabile pe toată durata vieții. Școala este captivă încă într-un asemenea model industrial, iar de aici rezultă și o parte dintre disfuncțiile majore ale sistemului educativ. Însă nu doar școala, ci multe alte instituții și structuri sociale păstrează o asemenea paradigmă, deși sunt tot mai clare semnele falsificării ei. Însă, pur și simplu, în unele ocupații nu există vreun alt model ocupațional.
O scurtă istorie a economiei recente arată că, începând cu anii 1970, s-a conturat un fenomen masiv de export a industriilor low-tech și a celor poluante din țările dezvoltate spre cele cu o forță de muncă mai ieftină. În consecință, ponderea industriei la PIB a intrat pe un trend de scădere, reprezentând azi doar circa 20% în multe dintre state, inclusiv în România. În paralel, au dispărut (sau s-au mutat în Orient) vechi meserii care caracterizaseră epoca industrială.
În România nevoia de mobilitate ocupațională a apărut abia în anii 1990, pe măsură ce industria comunistă a colapsat. O mare parte dintre vechii profesioniști au pierdut ocazia de a-și continua vechile ocupații, iar, din păcate, mobilitatea profesională s-a dovedit una dintre cele mai reduse la nivel european. În fapt, schimbarea ocupației, pentru cei mai mulți, a însemnat retrogradarea spre meserii și ocupații necalificate. Fenomenul a căpătat o scară și mai mare după ce românii au avut acces pe piața europeană a muncii, iar cea mai mare parte a celor plecați în țări ca Italia și Spania lucrează în munci necalificate și/sau sub nivelul lor de calificare profesională. Este în primul rând povestea unei generații, cea a „decrețeilor”, născuți în anii 1960-70 și încă activi pe piața muncii. Din aceste motive, dar și din altele, „recalificarea” are un prost renume în România.
Generațiile mai tinere au dovedit o mult mai mare putere adaptativă, tendința fiind una din ce în ce mai corelată cu cea din state dezvoltate. Lumea de după 2000 a completat caracteristica migrării spre est a vechilor meserii (sau robotizarea lor) cu transformările radicale pe care le-au adus tehnologiile comunicaționale. Profesii noi, anticipate sau nu de Jules Verne sau Isaac Asimov, fac parte din nomenclatorul actual de meserii. Ca provocare suplimentară, se conturează deja o lume în care stabilitatea ocupațională va deveni din ce în ce mai rară și va avea caracter de excepție. Prognoza „Future Skills Needs in European Union”, realizată de Cedefop, indică variații de până la 10% în fiecare sector economic în fiecare deceniu până în 2050. Competitivitatea și diversificarea merg umăr la umăr și îi favorizează pe cei formați în acest sens – având astfel o dimensiune generațională.
Cercetările privind piața muncii din Statele Unite arată că tinerii sunt mult mai pregătiți pentru această volatilitate ocupațională care se conturează ca trend. Conform unui studiu al US Bureau of Labour Statistics, cei cu vârste între 20 și 24 de ani au o mobilitate ocupațională de 10 ori mai mare decât cei de peste 65 de ani.
Majoritatea meseriilor recent apărute sunt din IT, din servicii financiare și din educație. Meseriile dispărute sau pe cale de dispariție sunt din industrie și servicii (în acest caz fiind vorba tocmai despre serviciile reconfigurate prin tehnologiile inteligente). Ziarul Financiar făcea o listă de 17 meserii pe cale de dispariție, poziții importante în listă aparţinând unora binecunoscute, precum poștaș, mecanic de locomotivă, ceasornicar, cismar sau unor specializări din cadrul tipografiilor. Alte meserii, nu cu mult timp în urmă populare, sunt deja compet dispărute: dactilograf, telefonist, depanator tv. În discuție intră și meseriile care nu au dispărut, dar și-au redus semnificativ ponderea sau și-au schimbat specificul: siderurgist, miner, ziarist. Așa cum noile meserii sunt preluate aproape exclusiv de oameni noi, recent intrați pe piața muncii, vechile meserii, cele în restrângere sau cele pe cale de dispariție, sunt practicate cu precădere de lucrători cu mare vechime care, de la caz la caz, continuă să le mai țină în viață din inerție sau din pasiune.

Pseudogenerații artistice

După noul-val-de-la-Cannes, filmul narativ românesc părea că a suferit răni incompatibile cu viața. Mai rămânea, pe cont propriu, Nae Caranfil, care cultiva un montaj liniar, în care secvențele curgeau unele din altele și se construiau cronologic unele pe altele, dar alți regizori relevanți ai acelui moment, chiar și cei care lucrau de mai mult timp, abandonaseră, ca filosofie, orice narativ și migraseră spre simbolic, oniric, flamboaiant pe alocuri (fie el și cu note „mizerabiliste”) sau reduseseră filmele la un conceptualism și la un minimalism cât mai pur. Sigur, terminologia folosită doar conotează tendințele deceniului de după intrarea României în Uniunea Europeană, iar autorii, de fapt, au o atitudine neutră față de conceptele artelor vizuale, pe care cinematografia le reduce la unghiuri și încadraturi standard. Cert este că noul-val-de-la-Cannes a fost urmat de Berlin, iar filmul românesc, rămânând în esență unul de festival, abandonează accentul discursiv-polemic și favorizează în ultimii ani producții construite pe poveste – dacă nu pe extraordinaritatea ei, cel puțin pe dinamica etică-epică a personajelor (Daniel Sandu, Netzer). Chiar și atunci când filmele rămân unele de stare, nu de acțiune (pot fi rezumate cu „être”, nu cu „avoir”), regizorii, excluzându-i pe Puiu, Mungiu și Munteanu, păstrează doar unele elemente din NVR („noul val românesc”) și explorează cât mai departe de acestea, fie prin inovație pură (Mihaela Popescu), fie prin testarea unor tehnici și stiluri ultra-contemporane (Porumboiu), fie prin recuperarea unor tehnici clasice franceze și hollywoodiene. O distanțare apare programatic față de estetica minimalistă și compactă a NVR chiar și în cazul autorilor care păstrează note definitorii ale acesteia. Nevoia de schimbare, de reinventare, de altceva, se manifestă deși NVR este încă „pe val” şi critica internațională încă este dispusă să-i acorde primiri elogioase. Iar asta pentru că autorii nu au nevoie de succes în sine, ci au nevoie de propriul succes.
O dinamică a generațiilor se produce implicit și ea nu urmărește în primul rând receptarea operei (NVR încă are potențial!), ci alegerea personală semnificativă, actul de a fi prezent în propria operă. Chiar și atunci când o estetică își păstrează seva vegetativă, ea este adesea abandonată în numele unei identități artistice cât mai clare. Însă, aparent paradoxal, această identitate nu este strict individuală – ia aspecte de grup, de cohortă, de mișcare artistică, fie că autorii sunt conștienți și intenționează asta, fie că nu.
Literatura română produce, aproape în mod automat, cohorte artistice. Avem șaizeciștii, șaptezeciștii, optzeciștii, nouăzeciștii, douămiiștii, poate și douămiizeciștii. Dintre toate, optzecismul este singurul care are o substanță proprie, care a venit cu o propunere estetică radicală și consistentă. Scriitorii însumați aici sunt, de altfel, primii care au fost etichetați generațional. Dar, apoi, excesul de istorie literară (care în Ro suplinește precaritatea teoriei literare și a dezbaterilor esențialmente estetice) a provocat nevoia de a pune margini grupării, de a o diferenția de un nouăzecism (lipsit de cenzură, dar și de autocenzură), insensibil la dimensiunea programatică a actului artistic, și de un douămiism care a transformat cohorta literară în modă. De asemenea, criticii mai vechi au coborât în literatura comunistă și au abordat ca grupări unitare autori legați între ei doar de subterfugiile folosite pentru a face față cenzurii sau, alteori, doar de anul debutului. Însă, cum orice numire/etichetare creează realități, generațiile literare sunt astăzi entități bine conturate, divergente între ele și cu un grad de omogenitate în înteriorul lor.
Literatura constituie un caz-limită. Dată fiind capacitatea extrem de slabă de export a literaturii române, de care nu doar autorii sunt responsabili, poezia, proza și dramaturgia autohtone au un singur public, pe cel vorbitor de limbă română, și au un singur câmp de confruntare valorică, pe cel al traducerilor de pe piața internă. Dacă suprapunem colapsul consumului cultural și lipsa aproape totală a politicilor culturale, rezultă o piață a cărții complet lipsită de oxigen și marcată de accente mai mult sau mai puțin întâmplătoare (legea numerelor mici). Astfel, rivalitatea între grupări, generații și paradigme este una acerbă, similară, ca intensitate și radicalism, doar cu viața politică internă. Lipsa unui „Deus ex machina”, care să pună lucrurile în ordine, duce la stadiul de norme relativitatea valorică, aprecierea și contestarea quasi-arbitrare.
Nici celelalte arte nu au public în România. Totuși, în lipsa acestuia, „Dumnezeu din afara mașinii” este reprezentat de instanțe internaționale. Cine poate contesta un Palme d’Or sau un urs berlinez? Cine poate nega că un colecționar de artă a cumpărat cu 4,5 milioane de dolari o operă a unui tânăr artist român? O bună educație, cu o componentă clasică, dar și cu una strict contemporană, ar favoriza gândirea critică și ar reduce nevoia unor validări exterioare. Însă, în așteptarea acesteia, validarea internațională suplinește spiritul critic și constituie principalul motor care pune în mișcare mecanismul artei românești. Foarte important: validările internaționale, chiar și cele de mai mic calibru, stimulează sincronizarea vieții artistice interne cu marile tendințe globale (culturale, dar și sociale), în condițiile în care, tradițional, instituțiile culturale românești sunt caracterizate de un conservatorism prudent și autosuficient.
Sociologii consideră că o generație acoperă 25-30 de ani. În arta contemporană, cel puțin prin microscopul prin care, inevitabil, o privim, 30 de ani pare imens. Ritmul schimbărilor de paradigmă, de stil, de tehnici, de strategii artistice, de materiale, de canale de publicare pare unul mult mai rapid. Iar aceste schimbări, ca regulă, se lipesc de oamenii care le reprezintă și merg împreună cu aceștia atât spre recunoaștere și spre modă, cât și spre desuetudine.

Materialul este parte a dezbaterii Vârste și generații. Între responsabilitate și conflict

Vârste și generații. Între responsabilitate și conflict

Ultimele postari ale lui Nicu Ilie (vezi toate)

Lasă un răspuns