Urmările totalitarismului și ale limbii de lemn

| George Ardeleanu |

Vidul mental sau spiritual, dependenţa de „zgomotul de fond”, slăbiciunea de a ne lăsa manipulaţi de un limbaj standardizat, schematizat, rigid, reductibil la nişte clişee cu funcţie „ritualică” (în care trebuie „bifate” neapărat anumite cuvinte ori sintagme) sunt, în concluzie, simptomele necruţătoare ale crizei comunicării. Suntem noi imuni la acestea şi după prăbuşirea comunismului?

Acum câțiva ani am asistat la un festival internațional de teatru (Vieţi paralele – Secolul 20 văzut prin ochii Poliţiei Secrete) cu trupe din mai multe țări din Estul comunist, cu spectacole construite pe baza dosarelor de urmărire sau ale proceselor politice instrumentate de fostele poliții politice din aceste țări. România a fost reprezentată de spectacolul Gianinei Cărbunariu, „Tipografic Majuscul”, construit pe baza unui unui caz real, cel al unui licean de la Botoșani, Mugur Călinescu, care în 1981 a pus diferite inscripţii antitotalitare pe zidurile şi panourile oraşului. Identificat de Securitate, în urma unor delaţiuni, a fost anchetat şi hărţuit vreme îndelungată de către ofiţerii acestei instituţii, pentru ca după doi ani de la momentul demarării acestor anchete să se îmbolnăvească de leucemie şi să moară în 1985. Spectacolul Gianinei Cărbunariu explorează într-un mod extraordinar de autentic, cu mijloacele teatrului, documentele care compun un astfel de dosar kafkian şi orwellian deopotrivă. Chiar eram curios – aceasta şi în calitatea mea de titular al unui curs despre Literatură şi Gulag. Scriitori în procese politice. Scriitori în arhivele Securităţii, pe care îl susţin la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti – cum pot fi „teatralizate” astfel de dosare, redactate în cel mai pur limbaj de lemn al totalitarismului comunist.
Pe mine mă interesează în ce măsură criza comunicării din societățile totalitare are repercusiuni asupra comunicării actuale. Limbajul de lemn, ca instrument ideologic de difuzare a Puterii care împiedică construirea societății civile, nu a marcat numai spațiul public şi cel politic, ci şi spaţiul privat. Este aproape impropriu să vorbim despre societate civilă în societățile totalitare. Majoritatea dintre noi am auzit de societate civilă de abia după 1990. Limbajul de lemn este ultrastandardizat, este un limbaj osificat, evident rudimentar, marcat de blocarea, înghețarea, rigidizarea dispozițiilor combinatorii ale cuvintelor. Totalitarismul face din limbaj un instrument ideologic. Marea diferență dintre limba de lemn și alte limbi – arată Françoise Thom în celebra sa carte „Limba de lemn”, tradusă şi la noi, în 1993, la Humanitas – este că limba de lemn nu are decât o funcție, aceea de a servi de vehicul ideologiei. De exemplu, „acum” nu înseamnă „în acest moment”, ci „în epoca noastră a comunismului triumfător”; „mâine” nu înseamnă ziua de mâine, ci „viitorul strălucit” al epocii comuniste etc.
În limba de lemn, care se folosește mult de construcții pasive și impersonale – după cum demonstrează cercetătoarea franceză, importantă specialistă în domeniul studiilor ruse şi sovietice –, domină însă, mai ales, imperativul. Lexicul este sărăcit, precar. Ideea aceasta o susține și George Orwell în „O mie nouă sute optzeci şi patru”. Romanul său este o distopie, o utopie negativă, dar – cum spunea cineva – cea mai mare primejdie este ca utopiile să se împlinească. Din păcate, noi am asistat la împlinirea unei astfel de utopii negative. Teza lui Orwell, exprimată cu precădere în appendix-ul romanului amintit – „Principiile Nouvorbei” –, este că limbajul politic influențează gândirea politică. Tocmai în acest sens scriitorul imaginează o astfel de societate totalitară. Noul limbaj („Newspeak”) dislocă toate cuvintele vechi, care ar putea ilustra o gândire subversivă, indezirabilă în raport cu totalitarismul. La un moment dat, se pune chiar problema „traducerii” tuturor textelor din vechea („Vechivorba”/„Oldspeak”) în noua limbă. Unele, ca „Declarația de Independență” a Statelor Unite, nu se pot traduce ca atare. Și atunci singura soluție ar fi să se pună semnul echivalenţei între acest text şi termenul de „crimăgândi” („delict de gândire”). Nici un cuvânt din această nouă limbă nu are aceeași semnificație cu cele corespunzătoare din vechea limbă.
Printre alte particularităţi ale limbii de lemn inventariate de Françoise Thom, maniheismul este o trăsătură esenţială pentru nivelul lexical al acesteia. Emițătorul (eul) dispare în limba de lemn. „Eu” este înlocuit cu „Noi”. Dacă, totuși, există „eu”, acesta este unul neprecizat, care vorbește în numele Partidului, în numele Guvernului, în numele Poporului. Corelativ, nu există un destinatar precizat. El este, de asemenea, Poporul. Limba de lemn operează un divorț radical de realitate. Singurul referent al limbii de lemn este ea însăși. Singura realitate la care trimite limba de lemn este realitatea Puterii. Dacă limbile naturale stau sub semnul libertăţii, limba de lemn este marcată de constrângere. Limbile naturale sunt deschise spre o infinitate combinatorie a cuvintelor, pe când limba de lemn este un model închis (Françoise Thom). Dizgraţia memoriei, intenţionalitatea perpetuă („Noi nu vorbim pentru a spune ceva, ci pentru a obţine un anumit efect” – Goebbels dixit), marcarea docilităţii individuale sau colective în raport cu Puterea prin folosirea limbii de lemn concomitent cu difuzarea Puterii etc., etc. sunt tot atâtea trăsături ale taxonomiei operate de Thom.
Acest divorţ dintre limbaj şi realitate este corelativ cu monopolul comunismului asupra cuvântului, cu obsesia acestuia de a lua în stăpânire limbajul. O spune nu doar cercetătoarea franceză, o spune şi un „păţit”, N. Steinhardt, într-o variantă inedită a „Jurnalului fericirii”: „Revelaţia comunismului exprimă superioritatea cuvântului (vorbit sau scris) asupra realităţii. Din experienţa unei jumătăţi de veac am putut vedea ce este comunismul cu adevărat: este regimul care deosebeşte net şi radical realitatea de vorbire şi acordă atenţie numai acesteia din urmă. Între realitate şi cuvânt nu există vreo legătură directă, cauzală sau de interdependenţă în favoarea realităţii. Realitatea şi cuvântul pot merge fiecare pe calea sa în mod cu totul divergent. Nu cuvântul este (f) de R, ci realitatea are nevoie – pentru ca să existe – de cuvântul scris şi vorbit. Numai aşa se explică de ce comuniştii tratează cu atâta dispreţ realitatea şi manifestă atâta straşnică vigilenţă în privinţa cuvântului rostit sau scris” („Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia”, Mănăstirea Rohia – Polirom, Iaşi, 2012, p. 448). Aşadar, stăpânirea şi teroarea exercitată asupra maselor printr-un antilimbaj, căci limba de lemn este, aşa cum s-a spus, un antilimbaj…
Şi pentru că a venit vorba de N. Steinhardt şi de al său „Jurnal al fericirii”, să spunem că, în contrapartidă, în spaţiul închisorilor comuniste se manifestă nu o „criză a comunicării”, ci, dimpotrivă, o disperare de a comunica, cu atât mai mult cu cât autorităţile carcerale fac totul pentru a o interzice. Să ne amintim că în astfel de spaţii o experienţă infernală este transgresată printr-o febrilă memorie culturală. De pildă, în celula 18 a închisorii de la Jilava (unde a avut loc botezul lui Steinhardt) se ignoră „hărmălaia, harababura, tămbălăul, aglomeraţia”, înjurăturile gardienilor, absenţa gamelelor, a lingurilor, a paturilor şi se organizează adevărate cursuri academice: lecţii de sanscrită, de istoria culturii, de tehnică agricolă, de biologie generală, de filosofia dreptului, de engleză (acestea predate chiar de Steinhardt), de istoria celui de-Al Doilea Război Mondial sau a campaniilor napoleoniene etc. Alteori, ca în romanul lui Ray Bradbury, se povestesc marile cărţi. În chiar ziua botezului, Steinhardt vorbeşte de teoria actului de creaţie la Proust, altă dată comentează cu Nicolae Balotă „Doctor Faustus” de Thomas Mann. Şi, pentru că suntem în incinta unui teatru, să amintim că uneori în aceste celule îngrozitoare se povestesc sau chiar se joacă piese de Ionesco („Cântăreaţa cheală”, „Jacques sau supunerea”, „Scaunele”, „Rinocerii”, „Victimele datoriei” ş.a.) sau de alţi autori: „De multe ori, între zidurile vechi ale Jilavei, Aiudului şi Gherlei, un eterogen şi neaşteptat public în zeghe aplaudă piesa aceasta a lui Ionescu („Victimele datoriei”) – mai abitir probabil – decât publicul (în haină de seară??) de la teatrul La Huchette. De aceeaşi atenţie se bucură „Huis clos” de Sartre sau „Procesul” de Kafka, ambele pline de putere profetică şi făcute parcă anume pentru a fi povestite în locuri ca acela în care ne aflăm” („Jurnalul fericirii”, Mănăstirea Rohia – Polirom, Iaşi, 2008, p. 487). Mă îndoiesc că, într-un astfel de spaţiu, spectatorii şi-ar fi butonat telefoanele mobile în timpul reprezentaţiei (presupunând, prin absurd, că le-ar fi avut)… Alteori se organizează slujbe interconfesionale care rivalizează prin intensitatea lor spirituală cu cele din marile catedrale ale lumii. Să ne amintim apoi, tot din „Jurnalul fericirii”, de acele pasaje intitulate „Bughi Mambo Rag” – nişte transcrieri-palimpsest ale multiplelor dialoguri care se intersectează în spaţiul limitat al închisorii. Aceste dialoguri, de o diversitate problematică aiuritoare (istorie, religie, filosofie, literatură, viaţă mondenă, cum-se-spune-codobatură-în-franceză, gastronomie etc.), care creează la prima vedere o impresie de haos discursiv, sunt, în realitate, o formă de asumare (creştină şi ludică deopotrivă) a polifoniei existenţiale, a multiplicităţii sau plurivocităţii umane.
Se mai poate vorbi în aceste contexte de o criză a comunicării?
Să mai amintim, într-un registru şi mai dramatic, cazul Lenei Constante, implicată în procesul Lucreţiu Pătrăşcanu şi condamnată la 14 ani de închisoare, din care opt i-a făcut singură în celulă. Opt ani singură în celulă!!! Un pat (pe care este interzis să stai ziua), o tinetă, patru pereţi. Atât! Fără cineva cu care să vorbeşti, căruia să i te confesezi, pe care să îl consolezi sau cu care să te cerţi. Fără cărţi, ziare şi, mai ales, fără ceas! Tortura prin Timp, cum ar spune acelaşi Steinhardt. Un timp imposibil de măsurat, de cuantificat în cazul Lenei Constante. Cum gestionezi acest dialog cu acest Timp nemilos, cum îl „umpli”, ca să nu-ţi pierzi minţile? (Re)deschideţi, vă rog, „Evadarea tăcută” a Lenei Constante sau urmăriţi filmul cu şi despre ea, „Nebunia capetelor” de Thomas Ciulei, şi veţi afla… Desigur, prin aceeaşi febrilă memorie şi practică culturală (exercitată, desigur, mental, aceasta şi este „evadarea tăcută”): reconstituie din memorie romane, poezii (ştia masiv Baudelaire pe dinafară), teorii ale poeziei şi ale dramaticului şi, mai ales, compune scenariile unor piese de teatru… Ideea este că dacă intri în închisoare cu un eu în stare de vacuitate mentală, spirituală sau afectivă, Timpul va fi un adversar nemilos… Deschideţi apoi, mai ales, paginile 308 – 310 şi următoarele ale „Evadării tăcute” (în ediţia din 2013 de la Humanitas) pentru a vedea solidaritatea femeilor închise, în procesul comunicării prin alfabetul morse (alfabet pe care Lena îl învaţă acolo, nu îl ştia de dinainte) şi pentru a vă minuna şi cutremura de nevoia disperată de comunicare!
N-aş vrea să spun prin asta că ar trebui să cunoaştem cu toţii experienţa detenţiei pentru a ne vindeca de criza comunicării, vreau doar să arăt spre modelul unui antidot infailibil împotriva unei astfel de crize în nişte circumstanţe tragice ale Istoriei.
Vidul mental sau spiritual, dependenţa de „zgomotul de fond”, slăbiciunea de a ne lăsa manipulaţi de un limbaj standardizat, schematizat, rigid, reductibil la nişte clişee cu funcţie „ritualică” (în care trebuie „bifate” neapărat anumite cuvinte ori sintagme) sunt, în concluzie, simptomele necruţătoare ale crizei comunicării. Suntem noi imuni la acestea şi după prăbuşirea comunismului?

Textul este parte a materialului „Criza comunicării în teatru. Noile tipare ale limbajului dramatic”
Se poate vorbi despre o criză a comunicării și în teatru? De pildă, între scenă și public? Noile forme de teatru au adresabilitate generală sau sunt destinate de la bun început unui public de nișă? Cum se reflectă criza actuală a dialogului în cea mai vie dintre arte? Ce s-a schimbat în tiparele comunicării în era în care informația circulă cu o viteză fără precedent? Ce mutații antrenează aceste noi tipare în limbajul dramatic, în structura și în mecanismele sale? Legat inextricabil de destinul Cetății, teatrul ia pulsul tuturor problemelor sale. Care sunt soluțiile găsite de creatori?

CITEȘTE ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS

Lasă un răspuns