Un roman de familie prea puțin psihanalitic. Diana Bădica, „Părinți”

Naratoarea nu încearcă analizeze constelația de disfuncții familiale, ele sunt mai mult decât evidente, le prezintă doar cu ochi detașat de timp, trist dar cu accente comice, descurajat în legătură cu posibilitatea de salvare a unor oameni care nu au înțeles niciodată mare lucru.

„Toate familiile fericite sunt la fel; dar fiecare familie este nefericită în felul său particular.” Aceste vorbe scrise de Lev Tolstoi deschid majoritatea textelor ce glosează despre nefericirea familiilor. Nici această recenzie nu face excepție, pentru că se potrivește mănușă romanului „Părinți” al scriitoarei Diana Bădica, editat de Polirom în colecția Ego Proză.

Nefericirea familiei Negrilă vine, aparent, din faptul că au un copil cu hidrocefalie, pe Florinel, fratele mai mic al Ioanei, naratoarea. Florinel captează toată atenția a doi părinți depășiți de această imensă povară a vieții și parentalității. Vor renunța la copil și îl vor trimite la un centru special de îngrijire, cu toată culpabilitatea ce poate însoți acest gest. Florinel moare la centru, părinții Ioanei mai trăiesc împreună câțiva ani, dar cuplul lor se dizolvă vizibil.

Mama e depresivă, anxioasă, cu tendințe suicidare. Tatăl pare mai echilibrat, mai calm, dar nu are putere în fața acestei forțe a naturii care e această mamă cu mai multe drepturi legale asupra copilului, care decide divorțul și o separă pe Ioana și afectiv de tată, făcând-o să se simtă vinovată pentru că stă mai mult cu el în fața blocului sau acceptă de la el o ciocolată Afrikana. Această mamă face toate greșelile materne posibile într-un mediu socialmente foarte limitat al orașului de provincie din anii 90. Nici nu mai contează că e vorba despre Slatina sau despre Dorohoi, că sunt anii 80, 90 sau 2000. Relațiile interumane au o inerție mare și vedem cum, transgenerațional, oamenii se ratează și evoluția este lentă. Ioana, naratoarea, spune spre finalul romanului ei scris au bout du souffle, ca pe o confesiune expiatoare, că nu vrea familie, că familia i-a drenat de energie sufletul și solitudinea calmă este starea preferabilă cuplului.

Peisajul orașului de provincie în anii 90 este dezolant. Magazine second hand, vindecători și scheme piramidale, mașini vechi răs-reparate și de care proprietarul este atașat ca de un membru al familiei, un kitsch înduioșător care marchează zorii consumerismului românesc și a ceea ce ajunge, la mâna a doua, într-un orășel din județul Olt.

Mizeria este omniprezentă, oamenii trăiesc mult prea aproape unii de alții, într-o promiscuitate care uneori dă atașament și prietenie, alteori dă bârfă vulgară și exasperare, violență domestică extremă și uneori o detașare alcoolică de problemele proprii și de ale altora. Peste tot miroase a mâncare, vecinii aud ce spun cei de după perete, locul de depozitat gunoiul este un epicentru morbid al unei comunități care nu își rezolvă niciodată problemele de spațiu locativ.

Vecinii se împart în grade de civilizație (și familia Ioanei nu iese prea bine la acest capitol, spre rușinea ei) după igiena găleților de gunoi, vecinele se adună la cafea și își bârfesc bărbații, sunt judecate cu ochi golănesc de către bărbații din cartier, care, la rândul lor socializează în jurul unui meci de fotbal local, femeile sunt etichetate lubric și lipsit de considerație, copiii se nasc din niște oameni fără prea multă conștiință și încearcă să supraviețuiască propriei copilării, așa cum face mica Ioana, lucidă, matură mult peste vârsta ei, împovărată de un sentiment de neputință în rezolvarea ecuației unei familii ce nu se înțelege pe sine și nici lumea în care își duce traiul.

Ceea ce face romanul acesta o lectură emoționantă este, paradoxal, realismul lipsit de sentimentalism sau de complicată aplecare analitică al narațiunii. Ioana trece printr-o dramă de familie teribilă la o vârstă la care inocența și siguranța ar trebui să fie norma, iar părinții ei fac față cu mare greutate și o privează de afecțiune. Mama ei nu o vede, nu e atentă la nevoile ei și, cu toate astea, deși ar fi putut ieși de aici o tramă psihanalitică, Diana Bădica scrie un roman social rece, anticalofil, cu dialoguri reduse la esență.

Copiii sunt emoționanți prin felul în care încearcă ei să priceapă realitatea, să se miște în lumea absurdă și indiferentă a adulților. Tudor, cel mai bun prieten al Ioanei, încearcă prin șotii și tertipuri de copil isteț și șmecher (aruncând un pisoi viu în cabinet, ca să spună asistentelor că i-a fugit pisica și să poată intra) să afle ce s-a întâmplat cu fratele mai mic al Ioanei la centrul la care acesta a fost internat. Copiii nu află mare lucru, dar eforturile lor sunt înduioșătoare. Scene de bullying școlar, eternele ședințe cu părinții și rușinea pe care copiii o experimentează, mofturi despre rochițe și ghiozdane, romanul „Părinți” este și o rememorare a copilăriei, una care nu generează nostalgie ci regrete.

 

Lasă un răspuns