„Un politician de profesie într-o ţară dominată de politica de tip clientelar va fi un exponent al acelui tip de politică”

Răspunsuri în dezbaterea realizată de Dana Buzura-Gagniuc

(La începutul secolului trecut, Max Weber spunea că nu este deloc clar cum va arăta în viitor practicarea politicii ca „profesie” și, cu atât mai puțin, ce căi se vor deschide celor dotați pentru politică pentru a primi sarcini pe măsura lor. Credeţi că, după 100 de ani, s-a făcut lumină în dilema weberiană?)

Distanţa în timp de 100 de ani include cel puţin două elemente care oferă răspuns, în opinia mea, la întrebare. Dispunem de 100 de ani de practică politică între noi şi Weber; 100 de ani de prefaceri şi schimbări fundamentale, pe care noi, cei obişnuiţi cu lumea contemporană, cu greu le putem percepe ca ordin de mărime. Weber s-a născut şi a trăit într-o lume a privilegiilor, în care accesul la politică – la vot, la funcţii alese sau numite – era sever restricţionat în funcţie de statut social, de rasă, de sex şi de apartenenţă religioasă. O lume în care votul cenzitar masculin era încă dominant, în care dreptul de a fi ales revenea aristocraţilor şi burghezilor bogaţi, în genere bărbaţi albi de vârstă mijlocie. Practic, oameni care să trăiască doar din politică – al căror venit, chiar şi avuţie, să provină exclusiv din funcţie aleasă sau numită în stat şi/sau în partide sau alte organizaţii politice – reprezintă o realitate abia a secolului al XX-lea. Parlamentul britanic a introdus salarizarea membrilor Camerei Comunelor abia în 1911, cu doar 9 ani înainte de sfârşitul vieţii lui Weber. Iar decizia respectivă a avut la bază tocmai realitatea că unii membrii ai parlamentului, îndeosebi parlamentarii laburişti, nu ar fi avut altă sursă de venit. Altfel spus, a face politică la un anume nivel ocupă întregul timp disponibil şi nu mai permite alte activităţi aducătoare de venit.
Al doilea element sau sursă a răspunsului este că cei 100 de ani înseamnă şi o acumulare a cunoaşterii ştiinţifice – sociologie, politologie, antropologie, psihologie politică – despre ce înseamnă „profesia” sau cariera politică. Ce rămâne mai puţin cunoscut este mecanismul social al recrutării şi promovării „a celor dotaţi pentru politică”, atât în dimensiunea normativă (cum ar trebui să fie, în condiţii de rezultat societal optim), cât şi ca tipologie descriptivă (cum este în fapt).

(Se vorbeşte de carenţele politicului şi de lipsa de substanţă pe toate palierele acestui domeniu: de la oamenii care populează scena politică până la acţiunea politică şi urmările acesteia. Este profesionalizarea politicului un concept rămas oarecum la nivelul teoriei weberiene?)

Profesionalizarea politicii nu este un concept rămas la nivelul teoriei, ci este o realitate, un fapt social indiscutabil. Problema este că societăţi diferite, aflate la niveluri diferite de dezvoltare, cu regimuri politice diferite, au alte mecanisme de recrutare şi selecţie a persoanelor care ajung să facă politică. Altfel spus, politicienii unei ţări nu sunt marţieni, coborâţi de pe altă planetă pe acele tărâmuri, ci, sociologic, reprezintă, într-un anume grad, societatea respectivă. Şi ca să facem referire la realitatea românească, nivelul de nemulţumire al populaţiei faţă de politică şi politicieni, sentimentul difuz că politicienii de astăzi sunt sub nivelul celora din trecut trimit la patologiile, disfuncţiile şi sincopele în dezvoltare ale societăţii româneşti de început de secol al XX-lea. Mai simplu spus, un politician de profesie într-o ţară dominată de politica de tip clientelar va fi un exponent al acelui tip de politică. Nivelul său de profesionalism constă în cât de bine se integrează în sistemul existent. Pe de altă parte, un politician într-un alt sistem, de pildă cel bazat pe o selecţie riguroasă şi sistematică, pe rezultate măsurabile, a cadrelor pentru promovare, în genul celei din China, va avea cu totul alte repere ale profesionalizării.

(Cât de utopică este ideea legiferării profesiei de „politician”?)

Profesiile se legiferează mai puţin decât ocupaţiile. La urma urmei, există ca lege Clasificarea Ocupaţiilor din România. Doar anumite profesii liberale, cum este cea de avocat, sunt reglementate prin lege. Categoria ocupaţională în care regăsim cel mai bine profesia de politician în România este „membrii ai corpului legislativ, ai executivului, înalţi conducători ai administraţiei publice, conducători şi funcţionari superiori”.

(Există reglementări legislative care s-ar impune, la nivelul societăţii româneşti, pentru a face un pas spre ceea ce se cheamă „profesionalizarea politicii”?)

Soluţiile reale nu pot fi în genul „politicienii să facă mai întâi facultatea de ştiinţe politice sau facultatea de drept”. Mai de substanţă ar fi ca dreptul universal de a fi ales din Constituţie să devină realitate. În România, acest drept se loveşte de realitatea cenzitară, mai ales în ce priveşte elitele politice – parlamentari, membrii ai guvernului, preşedinţi de consilii judeţene etc. Este o realitate a ultimilor 30 de ani că în ţara noastră există o tendinţă de restrângere a dreptului de fi ales. De aici şi senzaţia, corectă, de degradare a nivelului clasei politice. O îngustare a ariei sociale de recrutare aproape exclusiv la categoria îmbogăţiţilor („nouveau riche”) ai tranziţiei şi capitalismului rezultat din aceasta nu poate conduce decât la un asemenea rezultat. Mecanismul social este universal şi relativ simplu de explicat. Partidele şi campaniile necesită organizare. La rândul ei, organizarea presupune bani, şi nu puţini. Cine nu are averea necesară pentru a intra în atenţia mecanismului de selecţie al partidelor, indiferent de ideologia acestora, rămâne pe din afară.
Soluţiile posibile sunt cele de ordin structural şi ţin de schimbarea legilor privind finanţarea partidelor politice şi campaniilor electorale, organizarea şi funcţionarea partidelor politice, a sistemului electoral. Toate aceste legi guvernează, în bună măsură, mecanismul din interiorul partidelor de selectare a candidaţilor pentru alegeri locale, generale şi prezidenţiale. Nu în ultimul rând, abilităţile, competenţele şi cunoştinţele celor care fac politică ar putea fi îmbunătăţite sensibil prin întărirea rolului şcolilor interne şi fundaţiilor politice ale partidelor politice.
În plus faţă de cele mai sus menţionate ar fi şi întărirea aparatului de lucru din jurul decidenţilor, fie ei din executiv sau legislativ. Un exemplu concret: la numirea lui Emil Boc în funcţia de premier de către preşedintele Băsescu în anul 2008, una dintre primele decizii a fost desfiinţarea Cancelariei prim-ministrului şi restrângerea numărului de consilieri personali ai prim-ministrului. Întrebare retorică: o asemenea decizie este sau nu este în măsură să profesionalizeze actul politic? Un alt exemplu concret: Parlamentul britanic şi Congresul SUA au angajaţi sute, chiar mii de experţi şi funcţionari parlamentari, care oferă suport tehnic profesionist aleşilor, astfel încât corpul legislativ să nu funcţioneze ca o anexă a executivului. La noi, asemenea structuri sunt sever subdimensionate şi dominate de angajări clientelare.
În fine, un alt obstacol în calea profesionalizării politicii este chestiunea spinoasă, uşor de speculat de către demagogi, a remunerării demnitarilor. Câtă vreme salariile acestora rămân joase, persoane competente, care pot câştiga mai bine în profesia lor, fără presiunile şi consumul psihic asociat vieţii publice, vor rămâne departe de cariera politică. În acelaşi timp, va fi relativ uşor pentru grupuri de interese să cumpere influenţă ori pentru grupurile infracţionale organizate să penetreze şi controleze partidele politice. Atunci când pretindem salarii mici celor care ne conduc, după modelul „sărac şi cinstit”, ajungem să ne furăm singuri căciula.

(În ce condiţii am mai putea vorbi de politicianul de vocaţie? Oare cum ar fi privit azi de colegi un politician care face politică din convingere, din pasiune? Ce şanse mai are vocaţia în bătălia cu conjunctura, interesul, oportunismul etc. pe acest teritoriu?)

Vocaţia de politician provine din convingere şi pasiune, dar nu atât din idei sau valori în slujba cărora persoana respectivă îşi închină, chipurile, cariera, ci din convingerea şi pasiunea pentru putere. În unele cazuri, aceasta este în tandem cu nevoia de a fi iubit, adulat de către cei din jur şi, mai ales, de către „popor”, de mase. Cartea lui Harold Lasswell „Putere şi personalitate” a atins într-o asemenea măsură punctele critice ale subiectului, încât îşi păstrează şi astăzi pe deplin valabilitatea.
După Lasswell, există un profil distinct, aparte, de personalitate, un tip anume de natură umană prin conduită şi caracter – „homo politicus” sau „personalitate politică”. Motivaţia acestui tip de personalitate umană constă în prezumţia că puterea va înlătura estimările depreciative asupra sinelui. Cum gândeşte personalitatea politică putem să intuim din cuvintele preşedintelui american Lyndon Johnson: „I do understand power, whatever else may be said about me. I know where to look for it, and how to use it” traduse prin „Indiferent de orice altceva se poate spune despre mine, eu înţeleg puterea. Eu ştiu unde să o caut şi cum să o folosesc”. Personalitatea politică include o varietate de tipuri de carieră, de baze pe care aceasta este construită, cum ar fi averea, cunoaşterea, priceperea, reputaţia, poziţia socială etc. Prin urmare, diferă doar maniera în care cei care intră în politică înţeleg să îşi urmeze ţelul – acumularea de putere –, precum şi direcţia sau scopurile în care folosesc puterea respectivă.

(Abordând subiectul profesionalizării politicii, nu se poate face abstracţie de etica politică. Cum stau lucrurile de fapt cu adevărata relație dintre etică și politică? Ele nu au nimic de-a face una cu alta, cum s-a spus de atâtea ori? Sau, dimpotrivă, adevărul este că activitatea politică se supune „aceleiași” etici ca oricare altă activitate? Întreb acest lucru tocmai pentru că s-a crezut uneori că acest două afirmații se exclud reciproc: ori una, ori cealaltă este adevărată.)

Problema relaţiei dintre etică şi politică este, fireşte, una complicată, tocmai din pricina politicii. Şi aceasta deoarece conceptul de bază al politicii este puterea. În acest punct ne întâlnim din nou cu Max Weber. Una dintre contribuţiile teoretice cele mai importante ale sociologului german – în cartea sa „Economie şi societate”, nu în eseul „Politica, o vocaţie şi o profesie”, mult mai cunoscută şi citită la noi – constă tocmai în definirea şi înţelegerea naturii puterii. După Weber, puterea este „probabilitatea ca un actor dintr-o relaţie socială să fie în poziţia de a-şi realiza propria voinţă în pofida rezistenţei [altora], indiferent de baza pe care se sprijină această probabilitate”.
Pentru Weber, puterea este legată de dominaţie, care este chiar un concept mai precis, deoarece se referă chiar la probabilitatea îndeplinirii comenzii date. În termenii cei mai simpli, puterea apare ca o relaţie socială de dominaţie. Asemenea relaţii de dominaţie influențează viaţa umană, de la relaţiile interpersonale, cum ar fi cele de familie sau de cuplu, la relaţiile sociale, cum sunt cele de la locul de muncă ori cele cu distanţă maximă între actorii sociali aflaţi în relaţie, precum cea dintre conducători şi conduşi („the rulers and the ruled”, în limba engleză). Or, ce fel de etică poate exista într-o relaţie de dominaţie? Cum se împacă, de pildă, imperativul categoric kantian cu relaţia de dominaţie?
Aşadar, cum se împacă etica şi politica? O soluţie, controversată, dar celebră, este cea a lui Machiavelli. Secretarul florentin susţine judecarea acţiunilor politice după consecinţele acestora, nu după moralitatea mijloacelor. Eşti scuzat, dacă motivaţia acţiunii tale a fost binele statului sau al societăţii. Consecinţele asupra eticii sunt profunde şi evidente. Spre exemplu, orice fel de acte şi fapte, unele reprobabile, pot fi justificate în scopul unui obiectiv politic societal, cum era cel al unificării Italiei. Cel mai adesea, soluţia lui Machiavelli se regăseşte nu atât la nivelul cel mai înalt al politicii, anume cel statal, de şef de stat sau de guvern, cât mai ales la cel de jos, chiar vulgar, fapt bine sesizat de Caragiale. La urma urmei, personajele sale sunt tari la „machiaverlicuri”. „Scopul scuză mijloacele”, enunţă Caţavencu, maximă atribuită „nemuritorului Gambetta” de către directorul-proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaţilor”.

CITEȘTE MAI MULT ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS

Contribuții - articole recente (vezi toate)

    Lasă un răspuns