Un poem despre ură și iubire. Tatiana Țîbuleac, „Vara în care mama a avut ochii verzi”

Cartea e un poem al înfrângerii cu totul special în literatura actuală, un thriller psihologic despre o jumătate de familie, cumplit de disfuncțională, un subiect etern, dar cu o tratare stilistică inedită în literatura românească actuală. Nu este vorba doar de ritmul narațiunii care te ține cu sufletul la gură, pentru a vedea care este cheia relației stranii dintre un adolescent și mama lui, pe care o urăște visceral, este vorba și despre stilul inconfundabil pe care scriitoarea îl impune și îl susține, fără scăderi, de la prima la ultima pagină.

Ai putea recunoaște o pagină scrisă de Tatiana Țîbuleac, deși nu știi din ce carte este ruptă… Poate că acest caracter inconfundabil, pe lângă alte calități, a făcut ca autoarea să primească Premiul European pentru Literatură în 2019.

Pe scurt, adolescentul Aleksy e rugat de mama lui să petreacă împreună o vară în Franța. Pentru că își detestă mama și nu pregetă să o persecute, ea îi promite că îi va lua calculator și îi va da mașina. Reticent, Aleksy acceptă. Aleksy a avut o soră mai mică, Mika, personaj gingaș și pur, „paianjenul nostru drag care ne prinsese pe toți în pânza sa fermecată ca pe niște gâze și ne ținea acolo grămadă”, sora care fusese „singurul motiv pentru care ne-am simțit niște ani ca o familie și nu ne-am ros beregatele dintr-o dată ca niște câini turbați ce eram”. Dar Mika a murit și narațiunea nu oferă alte detalii sau comentarii decât că, „mai bine în locul ei ar fi murit tata” și „dacă moartea ar ține cont de părerea oamenilor, ar muri mai multă lume potrivită”. Tatăl lui Aleksy e un personaj de rară vulgaritate. Bețiv și agresiv, el divorțează de mama depresivă a băiatului, își găsește o altă femeie cu care vine să ia din casa primei sale familii tot ceea ce se poate folosi ori vinde, inclusiv un guler de blană al nefericitei.

„Vara când mama a avut ochii verzi” este relatarea vacanței fiului alături de mama ce își trăiește ultimele luni de viață, pradă unui cancer agresiv. Învață să vorbească unul cu altul, să-și liniștească crizele reciproc, să mănânce și să bea împreună, să funcționeze cât de cât normal. Fiul acesta însingurat se va naște alături de ea a doua oară pentru că identitățile lor se reconfigurează, mama urâtă cu patimă pentru că nu a știu niciodată să fie mamă, care „l-a împuns cu piciorul ca pe un cățel” atunci când el încerca să se apropie de ea, mama cea deprimată și incompetentă după moartea celuilalt copil, fetița angelică, mama lui cea grotescă, cea care „nu și-ar fi găsit nici propria rochie băgată în fund”, ei bine, această mamă ajunge să întruchipeze, în sfârșit, un personaj uman, demn de iubit și de compasiune, demn de a face parte din existența acestui fiu cu grave tulburări psihiatrice. Și pentru că era nevoie de contrast, mama aceasta detestabilă are ochii verzi atât de frumoși încât privirea ei răscumpără păcatele sale estetice și vulgaritatea de țoapă provincială. Sunt ochii care dau titlul romanului și o salvează de la Infern.

În Franța cei doi au mici aventuri, transgresează mici limite, încearcă și reușesc să ajungă complici. Mama se stinge în final, iar fiul e internat timp de câteva luni de zile, timp în care descoperă că picturile sale în care își exprima suferința sunt valorizate, iar mai târziu, vor deveni foarte valoroase. În acea vacanță băiatul are o idilă, devine responsabil, se maturizează, devine „părintele” mamei sale infantile.

Târziu aflăm că naratorul, Aleksy devine celebru și bogat și eșuează într-o viață de abundență și de nefericire după un accindent care îl lasă în scaunul cu roți, angrenat în dispute plictisitoare cu un asistent gay iresponsabil și o menajeră arțăgoasă, regretând moartea sau plecarea singurei femei care i-a oferit câteva zile cu sens în viață, enigmatica Moira, nume simbolic. Narațiunea este voit suspendată în echivoc, până la urmă acest roman autobiografic nu e decât încercarea de exorcizare a unor demoni personali iar naratorul Aleksy păstrează secretul unor noduri importante din viața lui…

Primele pagini ale autonarațiunii sunt un poem al urii. Stilistica ororii o apropie pe Tatiana Țîbuleac de Aglaja Veteranyi, așa cum remarcă, pe bună dreptate. Dar asemănările se opresc aici. Pentru că narațiunea se dezvoltă poetic și mama însăși devine un poem: „În acea dimineață, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată. O priveam de la geam cum stă la poarta școlii ca o cerșetoare. Aș fi ucis-o cu jumătate de gând. Pe lângă mine, tăcuți și speriați, treceau părinții. O adunătură tristă de perle false și cravate ieftine, venită să-și colecteze copiii nereușiți, ascunși de ochii lumii. Cel puțin ei făcuseră un efort ca să urce. Mamei îi era în cot de mine și de faptul că absolvisem totuși o școală.”

Spre final, textul devine poem în proză, intens oniric: „am din nou picioare îmi cresc de peste tot din trup ca niște organe în erecție tălpile sunt mari și roșii și inflamate iar unghiile din perle multicolore turbanul mamei naște și apare moira mica în formă de măslină fără sâmbure pe o scobitoare începe să tropăi pe mine ca să îmi intre în gură îmi crește burta nasc o mama fără cancer curată pe dinăuntru ca o vază smălțuită mama mă naște din nou nu sunt nebun tata mă iubește bunica începe să vadă și strigă tractorul mika fuge pe copaci cu burta cusută și are coroană de prințesă…”

Lasă un răspuns