„Ultrași”, cultură post-pop și neoliberalism. O analiză a suporterilor de fotbal din Brașov

| Un material de Rareș Mihai Mușătoiu |

1. Introducere
1.1 Argument
Lucrarea de față își propune să studieze comunitatea de suporteri ai echipei de fotbal „AS SR Brașov” pentru a descrie caracteristicile specifice ale acestui grup prin raportare la contextul social, cultural și economic al orașului, în epoca post-industrială. Toate aceste elemente care țin de dinamica societății brașovene determină modificări semnificative și în comunitatea suporterilor, deși aceasta se poate încadra într-un anumit tipar al grupurilor de acest fel din România și zona central-estică a Europei.
Interesul pentru tema grupurilor de ultrași provine din discuțiile tot mai frecvente din spațiul public despre acest fenomen. Tonul general al mass-media încadrează acești suporteri la granița dintre marginalitate și spectacol de divertisment, reducându-i la evenimente violente, respectiv ritualuri spectaculoase de încurajare a unei echipe, pe stadion. Această lucrare își propune să analizeze elementele culturale proprii ale acestui grup, nu să demonteze un anumit set de stereotipuri și prejudecăți.
Accentul este pus pe descrierea, cu precădere, a elementelor pe care le consider proprii comunității studiate și nu pe similitudinile cu ceilalți suporteri care conturează fenomenul fotbalistic la nivel național. De asemenea, în centrul analizei se vor regăsi „ultrașii”, suporterii cu cel mai puternic sentiment de apartenență la grup și cei mai fideli echipei din punct de vedere cultural.
Tematica prezentei cercetări este destul de slab reprezentată în studiile de antropologie din România, de aceea studiul este cu precădere exploratoriu, putând să constituie sursa unor analize viitoare, relevante pentru a înțelege fenomenul. Mai mult decât atât, în zona etnografică putem vorbi despre un studiu despre peluza de ultrași ai lui FC Dinamo, mult mai numeroasă și organizată decât grupul observat în această lucrare.
Principalele întrebări de cercetare formulate înainte de culegerea datelor empirice sunt:
– Cum ajunge o persoană ultras?
– Este apartenența la comunitatea ultrașilor o formă de înlocuire a culturii mainstream?
– În ce măsură aderă ultrașii la discursul naționalist?
Prin aceste întrebări îmi propun să urmăresc: modul în care persoanele din grupul studiat ajung să aparțină acestuia și în ce măsură consideră acest statut social important pentru identitatea personală. Totodată, aș dori să aflu dacă apartenența la această cultură înlocuiește cultura de masă sau coexistă cu aceasta și în ce măsură se îmbină discursul naționalist, în special cel extremist, cu cel al ultrașilor.
Prezentul articol va aduce în prim-plan o serie de lucrări teoretice pentru a construi un cadru de înțelegere a fenomenului ultraseriei românești, prin raportare concretă la grupul studiat, va propune o serie de explicații culturale pe baza întrebărilor de cercetare amintite anterior.

1.2. Cadrul teoretic orientativ
Analiza mea se fundamentează pe două corpuri de literatură științifică: cel destinat fotbalului, din perspectiva științelor sociale și literatura care analizează interacțiunea indivizilor în grupuri, în contextul modernității.
Eric Dunning (1990), în lucrarea „Football on Trial” face o analiză pertinentă a modului în care mass-media se referă la suporterii echipelor de fotbal britanice. Deși acesta analizează publicații britanice, iar istoria ultrașilor din Marea Britanie este diferită de cea a ultrașilor din spațiul autohton, observațiile acestuia rămân relevante. Dunning argumentează că mass-media nu sunt observatori neutri ai scenei sociale și că aceste mijloace pot avea rolul de a amplifica sau minimaliza comportamentele cu potențial agresiv ale grupurilor de ultrași, în funcție de maniera în care tratează subiectul. Sociologul nu afirmă că presa a cauzat comportamentele violente, denumite „huliganism”, ale suporterilor, dar că portretizările acestora, în special în tabloide, au determinat o creștere a fenomenului și modificări importante în manifestarea acestuia, observabile în prezent (conform Dunning, 1990).
Practici ale ziarelor precum alcătuirea de „clasamente” ale celor mai agresivi fani britanici, după numărul de persoane arestate sau apeluri adresate organelor de control și instituțiilor de organizare a competițiilor sportive pentru oprirea violențelor, însoțite de titluri cu o componentă emoțională exagerată, pot fi factori importanți ai creșterii cazurilor de violență (conform Dunning, op.cit.).
La baza lucrării stă tipologia suporterilor propusă de Dinu Guțu, în lucrarea „Ultimii Oameni. Etnografia unei Peluze” (București, 2015). Acesta folosește două axe, activ vs pasiv și comunitate vs individ, pentru a contura patru tipare: ultrasul, cetățeanul, fanul și neofanul. Conceptul central în lucrarea de față este cel de ultras, dar voi descrie succint toate categoriile, pentru a ilustra diferențele semnificative. Grupul de ultrași poate fi înțeles ca o subcultură, în sensul propus de către Centrul de Studii Culturale Contemporane, de „sistem de înțelesuri, un mod de expresie sau un stil de viață al unui grup aflat într-o poziție de subordonare structurală, ca răspuns la sistemul dominant” (CCCS apud Guțu, p. 56, 2015). Accentul este pus pe capacitatea unui astfel de grup de a rezolva problemele comune.
În lucrarea de față, voi folosi termenul de „neotrib” pentru a defini ultrașii, raportându-mă la definiția propusă de către Michel Maffesoli (1996) în lucrarea „The Time of the Tribes: The Decline of Individualism in Mass Society”. Acesta numește membru de neotrib acea persoană care deține identități dinamice, purtând mai multe măști, deoarece aparține mai multor neotriburi și se mișcă în permanență între acestea. Neotribul este dependent de ritualurile acestuia și este compus din oameni care împărtășesc o emoție comună (conform Maffesoli, 1996). Un alt aspect important al neotribului este constituit de eliminarea barierelor geografice și istorice, lucru vizibil și în cadrul ultrașilor. Deși raportarea acestora se face la comunitatea și la istoria locală, aceste lucruri tind să capete mai degrabă valoare simbolică, pentru a menține o oarecare coeziune de grup.
Această perspectivă se apropie de conceptul de „modernitate fluidă” propus de Zygmunt Bauman în lucrarea „Liquid Modernity”. Acesta argumentează că societatea modernității fluide are o nouă „ospitalitate la critică” care nu îi modifică fundamental structura și organizarea. Modernitatea, argumentează autorul, pare să își fi pierdut iluzia, din perioada sa de început, că va crea o lume justă, lipsită de conflicte, în care toată cunoașterea a fost acumulată. Astfel, forma actuală a societății se bazează pe proiectarea sinelui în viitor, situația inițială nefiind suficient de satisfăcătoare. Bauman observă că ființele umane nu mai sunt născute în identități clar conturate, spațiul public este ocupat de dorințe și confesiuni ale spațiului privat și că oamenii „rămân în joc” atâta timp cât cumpără. Aceste argumente sunt extrem de relevante pentru analiza ultrașilor care reconstruiesc forme culturale pentru a se readapta în contextul actual. Mai mult decât atât, formula culturală pe care o propun pentru analiza ultrașilor reiese din ideea că societatea modernă există în cadrul acțiunii continue de “individualizare” la fel de mult cum activitățile individului constituie renegocierea zilnică a rețelei de relaționări mutuale numită „societate” (conform Bauman, 2000).
Alături de studiile despre fani, modernitatea fluidă și neotriburi, o altă familie de studii care mi-a fost utilă pentru prezenta lucrare este cea despre masculinitate și naționalism, la care mă voi referi în continuare. La nivelul rivalităților simbolice dintre grupurile de suporteri, Anthony King crede că ultrașii îl construiesc pe „celălalt”, folosind categoriile moderne ale masculinității și naționalismului (King apud Guțu, ibidem).
Astfel, ultrașii trebuie să fie „buni soldați”, raportându-se la o modalitate binară de a vedea lumea: în „normali”, bărbăți puternici și stăpâni pe patimile lor, și „anormali”, respectiv cei care aparțin unei alte rase, etnii sau care au o altă orientare sexuală, teme puternic utilizate în cântecele galeriilor. Mai mult decât atât, aceștia se bucură de statutul de „marginal de weekend”, conferit de către mass-media, care distribuie de cele mai multe ori doar imaginea violentă a acestora (King apud Guțu, ibidem).
Apartenența la un tip de discurs naționalist poate fi privită și printr-o modalitate de construire socială a marginalității și excluziunii în Europa. Țări precum Ungaria, România, Bulgaria, Polonia etc. aparțin părții mai puțin „civilizate” a blocului european, retorică frecvent întâlnită în zona occidentală. Această marginalitate socială la nivel național aduce în prim-plan un discurs de raportare al utrașilor „estici” față de restul Europei, așa cum observă Janos Bali în „Ferencváros, Hungary and the European Champions League: The Symbolic Construction of Marginality and Exclusion”, parte a volumului editat de Gary Armstrong și Richard Giulianotti, „Fear and Loathing in World Football” (conform Bali, 2001).
Înainte de a sublinia principalele concluzii, este necesară conturarea diferențelor dintre ultrași și huligani. Dinu Guțu remarcă faptul că numeroase studii despre cultura ultrașilor ignoră diferențele între huligani și ultrași, referindu-se la violența episodică a celor din urmă. O definiție dintr-un manual de sociologie a sportului, citată de autor, subliniază faptul că fenomenul ultras „se prezintă ca o formă extremă a agresivității în fotbal” (conform Guțu, op.cit. p. 29), lucru nesusținut de către acțiunile acestora.
Cadrul teoretic prezentat a jucat un rol foarte important în analizarea fenomenului fotbalistic. Cu toate acestea, consider că multe direcții de cercetare din literatura de specialitate se pot aplica doar în cazurile analizate, transferul de cunoștințe spre un alt context social fiind dificil.
Un exemplu relevant este constituit de către definiția ultrasului. Grupul de ultrași poate fi înțeles ca un „sistem de înțelesuri, un mod de expresie sau un stil de viață al unui grup aflat într-o poziție de subordonare structurală, ca răspuns la sistemul dominant” (CCCS apud Guțu, p. 56, 2015). Totuși, această definiție își pierde din valențele practice de analiză în contextul pe care îl analizez, subordonarea structurală a grupului amintit nefiind componenta centrală. Mai mult decât atât, subcultura presupune o identitate fixă, nepotrivită grupului de analiză.

2. Metodologie
Prezenta lucrare folosește o abordare calitativă a fenomenului social, deoarece își propune să înțeleagă motivațiile și rațiunile pentru care grupul studiat acționează în anumite feluri, dar și pentru a încerca să descrie contextul social. La nivel metodologic, sunt utilizate tehnica observației participative și cea a a interviului, cercetarea de teren fiind sursa principală a datelor analizate.
Interviul de cercetare este definit ca „tehnica de obținere, prin întrebări și răspunsuri, a informațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor umane” (Chelcea, 2001, pp. 122). Am ales să realizez interviuri semi-structurate, stabilind în prealabil temele abordate, dar fără a urma o grilă rigidă de întrebări. În acest fel, respondenții au fost încurajați să ofere răspunsuri complexe.
Pentru prezenta cercetare am realizat doar cinci interviuri în profunzime, selectând anumiți respondenți pe care membri grupului îi consideră lideri, formali sau informali, iar informațiile pe care aceștia mi le-au oferit au fost completate și comparate cu observațiile de pe teren. Nu am optat pentru un număr mai ridicat de interviuri deoarece grupul analizat propriu-zis este destul de restrâns, între 50 și 100 de oameni, și am considerat relevantă comparația dintre ce transmit persoanele influente din grup, în discursul „oficial”, și ceea ce am observat.
Alături de interviuri, punctul de plecare al cercetării și sursa principală de obținere a datelor este reprezentată de observația participativă. Septimiu Chelcea diferențiază observația științifică de cea neștiințifică prin faptul că prima presupune scopul cunoașterii, un set de reguli și, în special, testarea unor fenomene. Amintindu-l pe Boudon, care specifică, în „Dictionaire de la sociologie”, că „sociologia nu se rezumă la o înregistrare pasivă a faptelor și fenomenelor” (Boudon apud Chelcea, op. cit., p. 143), sociologul accentuează caracterul calculat al acestei faze exploratorii din cercetarea socio-umană (idem).
Observația s-a realizat în strânsă legătură cu meciurile de fotbal la care grupul de suporteri a participat, în județul Brașov, în timpul sezonului 2017-2018. Datele culese se referă la acțiunile asupra cărora ultrașii construiesc sens înainte, în timpul și după meciul de fotbal, pretext al participării la acțiuni sociale. Mai mult decât atât, observația a constituit un proces aproape continuu, deoarece grupul studiat este foarte activ pe rețeaua de interacțiune socială Facebook, iar o serie de activități sunt atent pregătite în acel spațiu. Totuși, nu am pretenția de a fi realizat o etnografie virtuală, aceasta nefiind propusă pentru prezenta cercetare.
Grila de interviu este alcătuită din următoarele teme:
1. Primele contacte cu stadionul (cine l-a adus la meci, de ce a continuat să vină, transferul atașamentului pe linie paternă);
2. Trecerea din tribună în peluză (apartenența la brigăzi, sursa inspirației fenomenului ultras);
3. Modelul cultural al ultrașilor (percepția mersului la stadion, rolul de ultras, percepția asupra fotbalului, atașamentul față de valorile locale);
4. Opoziția culturală cu conducerea clubului (modul de manifestare a conflictului, rolul investitorilor);
5. Elemente topografice ale stadionului (organizarea ultrașilor în peluză sau tribună, relațiile cu ceilalți suporteri);
6. Proiectul SR Brașov (percepția mersului la meciuri în liga a IV-a, importanța performanțelor sportive, susținerea financiară a echipei de fotbal);
7. Adeziunea la discursul naționalist (simboluri naționaliste pe stadion, conflicte etnice cu alte galerii, scandări rasiale).

3. Tipologia suporterilor
La nivel metaforic, ultrasul privește clubul ca pe o „reprezentare totemică a comunității” (Redhead apud Guțu, op. cit). Acestei viziuni îi sunt asociate o serie de ritualuri simbolice construite în jurul spectacolului sportiv propriu-zis pe care le voi analiza în această lucrare. Celelalte categorii de suporteri se află în opoziție puternică cu ultrasul dacă ne referim la atașamentul față de comunitate și de măsura în care acesta și-l manifestă activ prin raportare la club.
„Cetățeanul”, cum este numit în argoul ultrașilor, este un suporter predominant pasiv care va susține o singură echipă, fiind orientat pe aspectele mai degrabă tehnice ale spectacolului fotbalistic (jucători, antrenori, tactici, statistici etc.), în opoziție cu ultrasul, pentru care fotbalul este doar un pretext de a recrea comunitatea galeriei din care face parte (idem).
Raportându-ne la o anumită topografie a stadionului, extrem de importantă la nivel simbolic, ultrașii ocupă peluza, iar cetățenii stau în tribune. Cu toate acestea, tranzițiile dinspre un grup spre celălalt sunt destul de frecvente, acestea nefuncționând în contradicție.
Stadionul Tineretului, cel pe care FC Brașov juca și pe care actuala SR Brașov își desfășoară meciurile în calitate de gazdă, reușește să surprindă, din punctul de vedere al organizării suporterilor. Într-un context mai mult sau mai puțin întâmplător, una dintre peluze a fost dărâmată și în locul acesteia nu s-a reconstruit nimic. Astfel, „teritoriile” din stadion ocupate de ultrași s-au apropiat extrem de tare, până în momentul în care între cele două galerii, cea a gazdelor și cea a oaspeților, stăteau în aceeași peluză, nerespectând topografia clasică a stadioanelor.
În acest fel, conflictele dintre galerii, manifestate în principiu prin obiecte aruncate, materiale pirotehnice sau mici conflicte fizice ad-hoc, au crescut ca frecvență. Nefiind specifică grupului o atitudine combativă de durată, grupul de ultrași din Brașov s-a mutat la tribuna a II-a, loc în care, în general, vin cetățenii. Acest act este puternic încărcat de semnificații, deoarece duce la transformarea conflictelor cu grupurile adverse în acțiuni pur simbolice, categoria de agresiuni aleasă va fi una percepută ca inofensivă (injurii, cântece, semne obscene).
O altă categorie de suporteri, denumită „fanii” reprezintă forma individualistă, activă și este o categorie destul de recent întâlnită pe stadioane. Aceștia vor manifesta atașament față de un singur club, relația fiind puternic influențată de piață. Fanii sunt conștienți de importanța lor pentru un anumit club, doar în calitate de consumatori, nereprezentând o comunitate. Aceștia sunt mai degrabă ceea ce Goffman numea o „adunare focusată” – „un grup de persoane captate de același gen de activități, relaționând una cu alta în termenii adunării respective” (Goffman apud Guțu op. cit. p. 62).
Fanii pot fi priviți ca o garanție a funcționalității economice a unei echipe. Aceștia sunt adunați de o anumită serie de performanțe sportive și menținuți alături cu ajutorul unor argumente tehnice care țin de calitatea sportivă a jucătorilor sau de potența financiară a persoanelor din conducerea clubului. În momentul în care un brand nu mai prezintă interes pe „piața sportivă”, fanii se pot reorienta spre alte echipe.
Ultima tipologie propusă de către Dinu Guțu, „neofanul”, se referă la suporterul cu cel mai ridicat grad de individualism și de pasivitate. Acesta se implică în relații virtuale față de club, de cele mai multe ori nu are o experiență directă cu clubul, neparticipând pe stadion la vreun meci și își maximizează statutul de consumator de fotbal (ibidem).
Prezenta lucrare se va concentra pe a analiza dacă apartenența la comunitatea ultrașilor, prin adoptarea unor coduri de comportament este o alternativă la cultura mainstream. Pornind de la definiția culturii ca „moduri de a fi și a trăi ale actorilor sociali în cadrul relațiilor și structurilor sociale” (Vlăsceanu, 2011, p. 906), putem afirma despre cultura mainstream sau cultura pop că nu face referire la distincții categoriale rigide, precum credințe, ritualuri, patternuri de comportament, limbaj, îmbrăcăminte etc., precum definițiile principale din antropologie și sociologie. Acest tip de cultură se dezvoltă după cel de-al Doilea Război Mondial, perioadă în care mase de oameni, indiferent de backgroundul lor social, au căpătat o putere considerabilă de cumpărare (conform Danesi, 2015).

4. Cum ajunge o persoană ultras?
Modalitățile prin care un individ ajunge ultras al echipei SR Brașov sunt, la prima vedere, distincte, dar toate respectă un tipar cronologic, prima etapă fiind cea a acomodării cu evenimentele sportive. Primele contacte cu meciurile de fotbal ale celor din grupul studiat au avut loc, în general, în copilărie, fie continuând o linie paternă de atașament, fie prin influența grupurilor de prieteni.
Transferul atașamentului față de o echipă, pe linie paternă, poate fi echivalat cu modul în care anumite tradiții se transmit între generații. Rolul de suporter activ care participă la evenimentele sportive constituite o componentă importantă a identității sociale, deoarece poate oferi informații despre valorile împărtășite, statutul profesional (militarii care susțineau Steaua) sau localitatea natală.
Odată acomodat individul cu stadionul, echipa și desfășurarea unor meciuri de fotbal, are loc tranziția dinspre grupul cetățenilor spre cel al ultrașilor, respectând o oarecare politică a recomandărilor. Neinițiatul este introdus de către cineva din interior, pentru a fi mai apoi acceptat de către ceilalți. Odată cu această acceptare, persoana trebuie să își manifeste din ce în ce mai activ atașamentul față de club, punând accentul pe comunitatea creată în jurul acestuia, în timp ce aspectele fotbalistice trebuie, oficial, reprimate puternic.
Fenomenul „ultras” apare în Brașov aproximativ în 2006, dominat de grupări (numite brigăzi) precum Flank Ultra sau Delincvent. Acestea s-au format în jurul forumurilor din mediul online, element foarte important în istoria fenomenului la nivel național. Imitând modelul italian, „tifos”, cele mai importante activități ale ultrașilor s-au concentrat pe impact vizual și sonor. Organizați în jurul unui lider care avea și rolul de reprezentant al suporterilor la întâlnire oficiale ale conducerii clubului, indivizii au realizat coregrafii, bannere, steaguri și au readaptat refrene celebre pentru a performa, în termenii lui Goffman, rolul de ultras (conform Goffman, 2003).
Această apariție a brigăzilor nu constituie un fapt întâmplător, ci coincide cu scăderea numărului de fani prezenți la meciuri, pe de-o parte, cauzată de migrația masivă a românilor spre spațiul european („După meciul cu Inter din 2001, mulți au rămas în Italia la muncă.”), dar și de existența unui climat de nemulțumire față de performanțele sportive sau membri din conducerea clubului („Venise Dinu Vamă la club și aveam un bucătar antrenor. Era cel mai negru sezon al nostru.”).
În prezent, contextul în care se află echipa nu mai este consonant cu existența unor brigăzi de ultrași active. Nu doar că scopul amintit anterior a fost atins, dar lipsa unei istorii a conflictelor dintre indivizi și patron conturează un cadru impropriu dezvoltării grupului.
Nu în ultimul rând, neotribul nu mai are un spațiu delimitat pe care să îl controleze în stadion, acesta mutându-se, după cum am amintit anterior, alături de celelalte persoane venite la meci, pentru a-și exercita rolul de conducător, dar și pentru a întări sentimentul de unitate, intens valorificat în cadrul noului proiect sportiv. Analizând topografic tribuna în sine, însemnele specifice unei galerii, precum steagurile și bannerele atârnate pe gardurile terenului, și respectarea unor reguli nescrise (de exemplu, a sta în picioare tot meciul) diferențiază grupul de ultrași de restul suporterilor.
Coexistența în același spațiu a ultrașilor și cetățenilor este extrem de neobișnuită, indiferent de spațiul geografic la care ne raportăm în analiza fotbalului. Odată anulată distanța fizică dintre grupuri, acestea readaptează și își reconstruiesc bariere subtile, dar care se dovedesc a fi foarte eficiente. Alături de anumite obiecte fizice cu rol de identificare (tobă, steaguri etc.), cele mai importante elemente de identificare sunt constituite de mesajele verbale exprimate. Injuriile la adresa brigăzii de arbitri, sfaturile la adresa antrenorului sau jucătorilor sunt elemente care încadrează un suporter în categoria cetățenilor.

5. Cultura post-pop a ultrașilor
Am descris prin metafora cultură post-pop forma hibridă între elementele specifice neotribului și cultura mainstream. Comportamentele membrilor neotribului sunt uneori percepute drept deviante, în sensul clasic al termenului, de către cultura mainstream, dar prin natura grupului studiat, consider că acestea pot coexista. Nu putem însă să vorbim exclusiv despre unul dintre termeni.
În acest fel, cultura post-pop a ultrașilor împrumută premisa inițială a neotribului, alăturarea unor oameni care împărtășesc o emoție comună, dar și elemente din cultura mainstream, larg răspândite în societate.
Ultrașii se reunesc pentru o perioadă scurtă de timp datorită meciului de fotbal, declanșatorul performării. Rațiunile pentru care ritualurile colective ale acestora sunt realizate (coregrafii, cântece, venirea la stadion) alternează de la manifestarea unității grupului la acțiuni comune, care se bucură de o largă popularitate.
Un element foarte important în cultura ultrașilor este reprezentat de către spațiul stadionului, perceput ca un „templu” (denumire folosită oficial de către suporterii Rapidului), accentuând caracterul simbolic al acțiunilor desfășurate. Percepția acestui spațiu este fluidă și dominată de două mari dimensiuni: dimensiunea identitară, cu puternice valențe istorice a acestuia și analizarea pe baza categoriilor moderne, adică raportat la utilitate.
În urmă cu aproximativ zece ani, stadionul reprezenta locul de întâlnire al ultrașilor din Brașov și, pentru mulți dintre aceștia, singurul mijloc de interacțiune cu ceilalți, telefoanele mobile sau calculatoarele nefiind răspândite pe scară largă. În jurul stadionului erau organizate acțiunile comune: afișarea unor mesaje în timpul meciurilor, coregrafiile, deplasările, transmiterea unor mesaje ferme conducerii și chiar perpetuarea valorilor sociale.
În prezent, stadionul reprezintă un element important în construirea identității clubului sportiv, iar, recent, a devenit un spațiu al entertainmentului și consumului. Funcțiile amintite anterior și-au pierdut sensul, stadionul fiind înlocuit pentru acele acțiuni de mijloacele de comunicare, în special rețelele de interacțiune socială. Referindu-mă la primul sens al stadionului, ca element identitar, este puternic valorificat de către ultrași, reprezentând o garanție a continuității clubului.
De asemenea, spațiul stadionului este un loc pe care membrii galeriei îl pot controla întru totul și care este dominat de predictibilitate. Apartenența la acest grup aduce după sine satisfacția îndeplinirii rolului de ultras, în contextul identităților fluide ale modernității, descrise de Maffesoli (conform Maffesoli op.cit.).
La nivelul mentalului comun, „mersul la stadion educă”, după cum afirmă un ultras, deoarece vârsta la care mulți dintre aceștia încep să frecventeze meciurile este, de obicei, adolescența, moment relevant în dezvoltarea identității persoanei. „Să trebuiască să te ocupi de un steag, un banner, o deplasare, ceva, te reponsabiliza, te făcea mai om.”, reprezintă componenta centrală a unității grupului. Rolul social îndeplinit, văzut ca ansamblul de așteptări pe care indivizii le au de la o persoană, ajută la constriurea identității sociale. Tânărul nesigur de așteptările sale este transformat în „om” prin responsabilizarea pe care i-o oferă rolul de ultras.
Atașamentul față de echipă este pentru suporteri dovada atașamentului față de valorile comunității locale. Echipa este componenta cea mai importantă istoric pentru orașul Brașov, dar și premisa proiectului care să continue tradiția celei desființate este pentru a exista contextul performării: „Am zis toți că trebuie să pornim de la zero, că nu poate să ne facă nimeni echipă si dacă vrem să avem la cine să mergem la meci, trebuie să ne facem echipă.”.
Un ultim element al culturii post-pop a ultrașilor rezidă în raportarea categoriilor legitimității pe care fanii o oferă unei echipe. Contextul românesc prezintă numeroase cluburi care s-au desființat, iar competiția dintre autorități și suporteri a determinat existența mai multor cluburi care își arogă titlul de continuator legitim al fostei echipe.
Ultrașii de la Brașov sprijină, precum majoritatea galeriilor, ideea conform căreia echipele care duc mai departe „tradiția adevărată” sunt cele care au susținerea suporterilor. Se observă, astfel, imposibilitatea unui transfer de legitimitate pe baze raționale, legale. Indiferent de deciziile instanțelor judecătorești, suporterii sunt cei care oferă dreptul unei echipe de a utiliza elementele identitare.
Această viziune a păstrării elementelor constitutive ale clubului în patrimoniul autorităților locale se apropie de perspectiva „posesiunilor inalienabile”, conform căreia obiectele sunt valorificate diferit de către indivizi, această valoare fiind construită de către relațiile sociale dintre aceștia (Weiner apud Mills, 2004).
Problematica elementelor care țin de istoria clubului, precum palmaresul, constituie o tematică în care se observă resorturile prin care oamenii investesc afectiv în acea echipă. La nivelul unității grupului, caracteristicile neotribalismului sunt cele mai relevante, emoții și narațiuni comune având rol puternic coeziv. Modalitatea în care mase de suporteri se separă în funcție de contextele amintite anterior, prin înființarea mai multor cluburi cu aceeași sursă istorică, își are explicațiile în narațiuni colective, în special in dorința de a le controla.

6. Ultrașii și negocierea naționalismului
Ultima direcție de cercetare a prezentei lucrări se referă la unul dintre cele mai controversate aspecte în prezentarea ultrașilor de către mass-media, toleranța crescută și aderarea acestora la platforme politice naționaliste sau chiar extremiste.
După cum am amintit și în capitolul dedicat literaturii de specialitate, ultrașii îl construiesc pe „celălalt”, folosind categoriile moderne ale masculinității și naționalismului. În acest fel s-ar putea explica ritualurile de umilire a adversarilor prin injurii, negarea trăsăturilor acestora specifice bărbăției, asocierea cu orientările sexuale percepute drept „anormale” sau injuriile și scandările xenofobe raportate la o altă identitate etnică (King apud Guțu, ibidem).
Suporterii de la Brașov, în termeni generali, nu se abat de la majoritatea categoriilor amintite anterior, dar nuanțele atitudinilor și comportamentelor sunt extrem de relevante pentru o raportare cât mai validă. Componenta atitudinală este coerent rezumată de unul dintre respodenți prin triada „echipa, orașul, țara”, fundamentată pe un set normativo-valoric extrem de bine construit.
Setul de norme, valori și moduri de a gândi la care ultrașii aderă are în centrul său componenta regională, transilvăneană, raportată la celelalte zone geografice, retorica anti-comunistă, coroborată cu un anti-rusism care domină spațiul public românesc de după 1990 și un naționalism atitudinal puternic, dar incoerent și „soft” la nivelul comportamentului.
Peluza stegară cunoaște, în ultima vreme, un aparent proces de depolitizare, la nivelul discursului oficial, al mesajelor susținute și al cântecelor. Acesta se datorează, pe de-o parte, modificărilor din structura internă de organizare, dar și lipsei „celuilalt”, a adversarilor, fapt ce cauzează o modificare a performării.
La nivel local, sunt valorificate fostele glorii ale echipei, cu scopul de a legitimiza proiectul, pilonii importanți din rândul fotbaliștilor sau conducerii fiind selectați pe baza apartenenței la comunitatea de stegari. Evenimente precum revolta muncitorilor brașoveni din 15 noiembrie 1987, gestul lui L.C. Babeș care s-a incendiat în 1989 în Poiana Brașov în semn de protest față de regimul lui Nicolae Ceaușescu sau evenimentele petrecute la Brașov în timpul Revoluției din 1989 sunt comemorate și reamintite simbolic.
La nivelul atașamentului față de țară sub egida patriotismului („Nu putem vorbi de naționalism, ci de patriotism, dragoste de țară.”) se regăsește un amalgam de personalități, figuri istorice, valori și norme greu încadrabile. Este interesant modul în care eticheta de „naționalist” este respinsă puternic de către ultrași, probabil din cauza discursului exagerat al mass-media care cataloghează multe manifestări drept extremiste și prin raportarea cu fenomenul ultras din alte țări (Italia, Rusia, Regatul Unit), în care dimensiunea comportamentală este mult mai frecventă și are un potențial agresiv mai accentuat.
Mesajele transmise prin cântecele galeriilor constituie una dintre cele mai sincere surse de analiză a modului în care se raportează ultrașii la diferite probleme sociale. Exemplele xenofobe amintite anterior nu trebuie privite unidirecțional și folosite pentru a aplica o etichetă extremistă membrilor. Explicația acestor manifestări rezidă, pe de o parte, în conflictul simbolic cu celelalte grupuri ultras, o altă apartenență etnică fiind motiv de umilire, iar pe de altă parte, se încadrează în atitudinile majoritare ale românilor. Șovinismul zonei Transilvaniei și atitudinile discriminatorii față de populația romă din interiorul galeriilor nu consider că reprezintă o excepție față de valorile împărtășite de ceilalți membri, ci doar o manifestare mai vizibilă.
Mai mult decât atât, răspunsul unui ultras este extrem de important: „Au mai fost scandări xenofobe față de cei de la Rapid sau Petrolul, dar după meci, de multe ori cei care scandau stăteau la o bere cu adversarii.”. Astfel, raportarea față de aceste comportamente trebuie să țină cont de caracterul simbolic al celor mai multe dintre acțiuni.
În timpul observației desfășurate pe parcursul unui sezon, fără a participa la toate meciurile, nu am fost martorul unor scandări discriminatorii față de grupurile sociale pe niciun criteriu, cele amintite fiind din sezoanele trecute. Intuiesc că în cazul unui meci în care adversarii pot fi încadrați la una dintre categoriile vizate de către vechile scandări, acestea ar reapărea.

7. Concluzii
Prezenta lucrare și-a propus să analizeze ultrașii echipei SR Brașov, accentul fiind pus pe descrierea elementelor pe care le-am considerat proprii grupului. Acest obiectiv a fost realizat pe baza întrebărilor de cercetare formulate înainte de culegerea datelor, acestea nefiind schimbate pe parcursul lucrării.
Modalitățile în care o persoană ajunge ultras au fost explicate pe baza interviurilor realizate, observându-se două direcții generale: transferul rolului de ultras pe filieră paternă sau aderarea la acesta după o familiarizare avută în perioada adolescenței, datorată grupului de prieteni ai individului. Odată parcurse etapele prezentate, acomodarea cu stadionul și meciurile, trecerea în galerie, reprimarea oficială a interesului față de performanțele sportive și acceptarea în cadrul grupului puternic coeziv, persoana îndeplinește acest rol, pe care, în general, îl păstrează o perioadă îndelungată.
La nivel cultural, din observație a reieșit că ultrașii au o identitate fluidă, aceștia împrumutând elemente specifice neotribului, in special emoția comună drept premisă a performării, dar și elemente din zona mainstream, precum raportarea la stadion, ca spațiu, în termenii eficienței și utilității. Această formă culturală hibridă am denumit-o cultură post-pop.
În ceea ce privește aderarea la discursul naționalist, observația de teren și interviurile au arătat faptul că atitudinile pe care aceștia le împărtășesc urmăresc în linii mari discursurile majoritare din spațiul public, amalgamul de valori și idei din această zonă politică neconstituind o platformă coerentă, manifestarea cea mai activă fiind reprezentată de susținerea ideilor de unire cu Basarabia.
Grupul analizat de suporteri se încadrează într-o tendință a fotbalului românesc, în care echipele trec prin insolvență, faliment, cumpărare din partea persoanelor juridice sau autorităților locale. După cum observă și Remus Crețan, analizând cazul echipei de fotbal Poli Timișoara, comodificarea drepturilor asupra numelor echipelor poate stârni reacții puternice de respingere din partea grupurilor partizane, în cazul de față, suporterii (conform Crețan, 2018).
În încheiere, consider relevantă studierea grupurilor active de suporteri, dată fiind tendința actuală a creării unor cluburi sportive care pun accentul pe sprijinul comunității locale, în contextul tranziției post-socialiste. Aceste reorganizări și atitudini față de economia capitalistă, autorițătile locale și firme pot fi o temă importantă de analiză în sociologie, pentru a înțelege rațiunile profunde ale grupurilor sociale.

8. Bibliografie și Webografie
Babbie, E. (2010) „Practica cercetării sociale”. Trad. de Serghiu Gherghina et all. București: Polirom.
Bali, J. (2001) „Ferencváros, Hungary and the European Champions League: The Symbolic Construction of Marginality and Exclusion”. În: Armstrong, G, Giulianotti, R. (ed.) „Fear and Loathing in World Football”. Oxford: Berg.
Bauman, Z. (2000) „Liquid Modernity”. Cambridge: Polity Press.
Chelcea, S. (2001) Cursul: „Tehnici de cercetare sociologică”. [pdf] București. Disponibil la: https://alingavreliuc.files.wordpress.com/2010/10/septimiu-chelcea-tehnici-de-cercetare-sociologica1.pdf [Accesat la 03.06.2018].
Crețan, R. (2018) „Who owns the name? Fandom, social inequalities and the contested renaming of a football club in Timișoara”, Romania. Urban Geography [First online]
Danesi, M. [1946] (2015) „What is Pop Culture?” În: Danesi, M. „Popular Culture: Introductory Perspectives”.(ed a III-a) [Online] Londra: Rowman and Littlefield Disponibil la: https://books.google.ro/books?hl=ro&lr=&id=yz59CAAAQBAJ&oi=fnd&pg=PR5&dq=danesi+pop+culture&ots=5l-1CtnWNC&sig=rvrmUZdWz2xaC5QqVlalmv5MbmE&redir_esc=y#v=onepage&q=danesi%20pop%20culture&f=false [Accesat la 03.06.2018]
Dunning, E. (1990) „Football on Trial”. Londra: Routledge.
Goffman, E (2003) „Viața cotidiană ca spectacol”. Trad. de Simona Drăgan și Laura Albulescu. București: Comunicare.ro.
Guțu, D. (2015) „Ultimii Oameni. Etnografia unei Peluze”. București: Tritonic.
Maffesoli, M. (1996) „The Time of the Tribes”. [Online] Londra: Sage Publications. Disponibil la: https://books.google.ro/books?hl=ro&lr=&id=36elPGofHRUC&oi=fnd&pg=PP1&dq=maffesoli&ots=hW18KDQaI0&sig=bca-7A4zb7aApDCaLRhIq2bWFmY&redir_esc=y#v=onepage&q=maffesoli&f=false [Accesat: 03.06.2018].
Mills, B. (2004) „The Establishment and Defeat of Hierarchy: Inalienable Possesiond and the History of Collective Prestige Structures in the Pueblo Southwest”. American Antrophologist, 106 (2), pp. 238-251.
Vlăsceanu, L. (ed.) (2011) „Sociologie”. București: Polirom.
Wikipedia (2018) FC Brașov. Wikipedia. [Online] Disponibil la: https://ro.wikipedia.org/wiki/FC_Bra%C8%99ov#Culori [Accesat la: 03.06.2018].

Rareș Mihai Mușătoiu este masterand (anul I) la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București.
Textul a fost selectat pentru publicare în cadrul Colocviilor naționale studențești ale Facultății de Litere din Universitatea București, BucharEst STudent Letters Colloquia, 13-14 aprilie 2019 (ediția a VI-a).

VEZI ARTICOLUL ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS

Lasă un răspuns