„The Wife”. And the Nobel goes to…

Gurile feministe spun că, în spatele fiecărui bărbat puternic, se ascunde o femeie. Nu știm exact undă stă ascunsă, dar istoria, care e preponderent masculină, arată că așa stau lucrurile – asta în cazul relațiilor tradiționale, desigur; dar nu intrăm acum în discuții care depășesc limitele unui articol despre cu totul altceva. Dacă adăugăm„zicalei” amintite și ideea că, în spatele fiecărei familii fericite, se ascunde o grimasă de durere, o dramă, un suspin, avem întru câtva imaginea de ansamblu a filmului „The Wife”, regizat de Björn Runge.

Filmul începe cu un eveniment cât se poate de fericit: scriitorul Joe Castleman, interpretat de Jonathan Pryce, primește vestea că îi va fi acordat Premiul Nobel pentru Literatură, care, astfel, încununează o viață întreagă dedicată literaturii, o recunoaștere târzie, dar atât de așteptată și de satisfăcătoare. Bucuria veștii este împărtășită, firește, și de soția sa, Joan, o casnică fidelă, a cărei existență pare să se concentreze în jurul persoanei și operei lui Joe Castleman. Joe și Joan reprezintă – chiar și prin numele lor – modelul cuplului perfect, o exemplificare a ideii de suflet-pereche, care face să viseze orice cuplu tânăr și romantic. Nobelul este doar cireașa de pe tort, un eveniment care le confirmă eforturile: ale soțului, de a scrie și de a fi recunoscut, al soției, de a-i asigura soțului condițiile perfecte pentru atingerea țelului său (sau al lor). Așadar, vestea este prilejul celei mai mari bucurii, iar cuplul se pornește spre Suedia, pentru a participa la ceremonia de decernare a prestigiosului premiu. Până aici, toate bune și frumoase. Și chiar de invidiat.

Ajunși la Stockholm însă, ceva începe să se strice. Joan este mai reținută, se sustrage formalităților, vrea să fie singură, deși este vânată îndeaproape de Nathanial Bone, un jurnalist care își dorește să devină biograful lui Joe Castleman. Joan ține cu dinții de orice informație personală, dar nici Nathanial nu se lasă mai prejos. Și, astfel, secretele încep să iasă la iveală, unul câte unul. Pentru limpezirea situației prezente, regizorul recurge la câteva flashback-uri, care aduc lămuriri despre contextul întâlnirii celor doi, în anii de tinerețe, și al evoluției relației dintre ei, de-a lungul căsniciei. Întorși în prezent, suntem martorii unei deraieri senzualo-sentimentale a lui Joe, care pare să urmeze un model repetat pe parcursul căsătoriei cu Joe.

Tot acest climax conduce spre un final tulburător, o schimbare de perspectivă asupra raporturilor de forță dinăuntrul acestui cuplu ferice. Nu aș vrea să vă dezvălui prea multe, fiindcă ați rata surpriza, iar ea este importantă în economia filmului. Tot ce vă pot spune e că soția casnică nu e atât de casnică pe cât credeam – sau în sensul în care credeam că ar fi. Dilemele morale se adună ca un nor negru, care umbrește fericirea cuplului, însă nu reușește s-o distrugă. Romanțioșii au toate motivele să răsufle ușurați, nimic din imaginea ideală a nucleului familial nu dispare, e doar o tulburare la suprafața apei, în adâncul căreia monștrii s-au întors de pe o parte pe alta.

Merită subliniată, în completarea subiectului, care poate – sau nu – să satisfacă spectatorul, interpretarea nuanțată, cu dozaje perfecte, după mine, de tandrețe și mânie stăpânită, a celor doi actori principali. În fond, e un film de performanță actoricească. Ambalajul nu e nici el de disprețuit, dar e important peste ce stări sufletești ale spectatorului se așază. Așadar, dacă vreți să-i vedeți pe Glenn Close și Jonathan Pryce în niște roluri bine articulate, într-o acțiune cu ceva suspans, deși este despre lumea literară, mergeți la cinema, așezați-vă comod și îmbrățișați-vă consortul/ consoarta, pentru că, da, mai există o speranță în seninătatea bătrâneții în doi.

sursa foto: www.cinemagia.ro

Lasă un răspuns