Tânăra Greta și teoria balanței

Citesc un articol al unui profesor român dintr-o universitate americană care demonstrează că manifestația planetară organizată în ultima perioadă de tineret pentru salvarea climaterică a planetei e, de fapt, un fâs. Și că tineretul se mobilizează dintr-o pură lacună de educație, specialistul dându-le sfatul demonstranților să-și vadă de școală, fiindcă întregul elan e fals și vine din lipsă de învățătură.

Specialistul demonstrează, dacă am înțeles eu bine, că nu se poate salva nimic. Că Pământul a mai trecut prin cataclisme, că ne așteaptă și pe noi unul și… basta. Deci întreaga mișcare a copiilor este naivă și lipsită de conținut. Desigur, simplific, din articolul specialistului neînțelegând nici eu prea multe. Ceea ce mi-e clar, însă, este că omul știe ceva. Și problema mea este să mă lămuresc ce face el, concret, pentru a informa și a salva cât de cât lumea. M-ar interesa ce anume a întreprins universitatea dumnealui pentru ca această frumusețe de planetă să nu se prăpădească. Sau, dacă nu, cum sunt pregătiți atoatecunoscătorii să mai țină încă în sufletele noastre condamnate speranța, așa, nu pentru salarii universitare, ci, pur și simplu, din iubire de oameni. Fiindcă, până la urmă, copiii ăștia, pe care-i condamnă semnatarul articolului, tocmai asta fac. Ei, slavă domnului, la vârsta propice generozității, au un ideal planetar.
În legătură cu puterea de a concretiza un ideal, lumea a fost dintotdeauna împărțită. Fiindcă această concretizare pe unii îi avantajează, pe alții nu. Începând cu președintele SUA și până la ziariști de duzină, fetița care a vorbit la ONU este tratată cu indulgență. Și, totuși, fetița a vorbit la ONU spunând lucrurilor pe nume, așa cum puțini dintre reprezentanții „comme il faut” ai țărilor din respectivul forum au fost vreodată în stare s-o facă. Ne vizitează chiar în ultimii ani bănuiala că acești membri „comme il faut” ai guvernelor se întâlnesc de pomană pe-acolo. Adică zboară prin avioane scumpe, stau în locații scumpe, nici de foame nu cred că se plâng pe timpul sejururilor și… conflictele lumii contemporane curg gârlă. Sub ochii noștri am trăit rușinosul război din fosta Iugoslavie, sub ochii noștri au murit mii de palestinieni în Gaza, sub ochii noștri se șterge de pe fața pământului o țară ca Siria și se îngroapă câteva generații în Yemen. Ca să nu mai spun că, sub ochii noștri, jurnaliști sunt ciopârțiți și băgați în saci fără urmă prin instituții diplomatice, sunt sinuciși incompatibilii prin închisori și așa mai departe. Asta în timp ce marile forumuri ale ONU se întrunesc, reprezentanții națiunilor țin discursuri, votează și… Și?
Mulți dintre oamenii serioși ai planetei sunt înspăimântați de faptul că educația ultimelor generații e precară. Mulți sunt, de asemenea, deprimați de participări la demonstrații care par, pur și simplu, organizate din plictiseală, ba de femei care se vor luate în seamă, ba de persoane cu fel de fel de deficiențe ale aparatului de reproducție, ba de persoane cărora nu le-a fost niciodată foame și cred că drepturile lor într-o societate (a lor!, independentă de restul lumii) sunt nelimitate. Ca să nu mai spun de incontinența demonstrațiilor religioase într-o lume a descoperirilor științifice de vârf, în care totuși trebuie să recunoaștem că nimeni nu s-a întors după moarte să ne spună care dintre idolii noștri religioși este mai pe placul lui Dumnezeu.
Mulți dintre oamenii serioși ai planetei nu se mai regăsesc într-o societate care, chiar dacă pe plan economic, prin unele părți ale unor continente, atinge puncte de vârf, în felul în care își concepe supraviețuirea, bazându-se numai și numai pe puterea banului ca singur ideal, este prin forța lucrurilor condamnată. Și condamnarea se vede la fiecare pas. Ea e dublată de lipsa oricărui ideal comunitar, fenomen a cărui urmare nu poate fi alta decât prăbușirea comunității.
Și uite că vine un copil, cu părul împletit într-o codiță pe spate, dar cu un discurs politic de-o maturitate cum puțini oratori ai lumii contemporane se pot lăuda. O fetiță de o modestie absolută. De-o decență înduioșătoare în ținută și-n întreaga prezență. Un copil care ne atrage atenția că lumea merge-n zig-zag. Și că idealurile n-au dispărut, că ele reapar la fiecare generație, în forma adecvată problematicii epocii. Apariția Gretei demonstrează teoria balanței. Anume că atunci când un taler coboară prea jos, celălalt se ridică.
Așa cum s-a făcut de fiecare dată în istorie, fel de fel de neisprăviți susțin că în cazul de față vorbește o presupusă disfuncție psihică. Ceva trebuia ridicat în spinarea celui care ne sperie. Nu poate fi decât o disfuncție în cazul unuia care nu se lasă îndobitocit de sistem. Cel care înalță capul, vorbind, expune un punct de vedere separator. Și, bineînțeles, se expune.
Să ne bucurăm de respectivul moment care poate fi dătător de speranțe. Să nu le tăiem acestor copii credința în posibilitatea de-a trăi într-o lume mai dreaptă. Să nu le stăm în cale în încrederea lor în reușita demersului. Tare frumos formulează și gândirea populară gestul acesta, de opintire, atunci când spune nu mor caii când vor câinii. O experiență socială de veacuri e acumulată într-o zicală ca asta. 

Ultimele postari ale lui Monica Săvulescu Voudouri (vezi toate)

Lasă un răspuns