Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Subtilități și adevăruri dureroase. O perspectivă asupra piesei „Trei femei înalte” de Edward Albee

Subtilități și adevăruri dureroase. O perspectivă asupra piesei „Trei femei înalte” de Edward Albee

| Un text de Maria-Gabriela Raț |

„Trei femei înalte” este o piesă de teatru relativ neînţeleasă în România, judecând după cronicile deja existente în spațiul cultural autohton. Pe lângă generalizările comode și măgulitoare pentru un public neavizat, care trăiește teatrul în spatele discursivității creatoare de sens, subtilitățile și adevărurile pe alocuri dureroase sunt ascunse sub covor.

„Trei femei înalte” este o poveste despre conflicte și continuități între generații care are în prim plan femininul, însă nu și feminismul. Albee este un dramaturg incisiv, hotărât, și din păcate, sau fără să poată evita, prins în propriul trecut, sub o interpretare de care nu scapă nici cel mai talentat dintre autori. Piesa lui Albee prezintă un punct de vedere masculin asupra femininului, însă totodată încearcă să ofere soluții și explicații pentru dramele mai mici sau mai mari din viața multor femei din familii care pot fi numite anacronic ca fiind “burgheze”. România are oricum la acest capitol o carență oarecum ciudată: categorizări precum “burghez”, “clasă medie” sau “clasă de mijloc” sună oarecum nefiresc și se găsesc în spațiul public autohton relativ rar.

Povestea gravitează în jurul unei femei în vârstă ajunsă la sfârșitul vieții, care nu mai vede înainte, ci doar înapoi. Este secondată de alte două figuri feminine – vârste celor trei personaje fiind diferite –, fiecare fiind un alter ego al celorlalte două: o relaţie care mizează pe interschimbabil. Pe femeia în vârstă „nu o fură nimeni, însă toţi încearcă”; în tinereţe, „a fost atentă”. Tânăra fată are „26 de ani”, şi nu vede dincolo de asta, deşi femeia matură, alter ego-ul, o avertizează că „în doi ani se mărită”, ca să îi repete soarta. Dramaturgul Albee mizează aici pe ironia unui destin care se repetă pe nevăzute, prin însăşi felul în care a structurat interacţiunea dintre personaje. Tânărul public râde.

Femeile înalte ale lui Albee aduc în discuție felul în care femeile în general se raportează la aspectul lor fizic, astfel încât constituția anatomică determină alegeri sau situații inevitabile în ceea ce privește viața sentimentală. Parafrazez una dintre replicile din piesă: „după care constați că îți plac piticii”. Scena cu pricina lasă să se vadă privirea unilaterală a dramaturgului, care face din natură o dramă a femeii, nu a bărbatului. Dacă transpunem însă fizicul în ideal și întrebăm dacă aceste femei au un „caracter înalt“, constatăm că Albee nu le face această concesie.

Piesa are și o componentă socială care apasă pe o rană încă neînchisă: „tatăl meu a fost arhitect”. Tatăl fusese însă tâmplar. Povestea celor trei femei este de asemenea o poveste la limita dintre emancipare și condiția economică precară a femeii (piesa a fost jucată pentru prima dată în anul 1991), într-o societate în care bărbatul încă este cel care deține mijloacele financiare, și astfel puterea: asupra unei femei lăsate să aleagă între păstrarea confortului financiar și eliberarea dintr-o căsnicie nefericită, ajungându-se la o constelație în care femeia constată că nu „îşi permite” să iasă din acea căsnicie. Anti-femininul incisiv al lui Albee merge chiar mai departe și critică în mod subtil femeile care definesc succesul prin încheierea unei căsnicii: „eu am reușit; sora mea nu a reuşit”. Desigur, acest lucru este interpretabil, având în vedere textul lui Antoine Compagnon din „Demonul teoriei”, care face referire la intenția autorului.

Sexualitatea celor trei femei, sau a uneia și a aceleiași, transpare în scenariu într-un dialog între generații fragmentat, punând în prim plan ratările memoriei umane, condamnată parcă să se uite pe sine. Tânăra descoperă sexualitatea fără a fi conștientă de urmările acestei descoperiri inițiatice pentru identitatea ei ulterioară. Femeia matură își uită tinerețea și se întreabă cu ce a greșit, iar femeia în vârstă își retrăieşte trauma, de care nu a putut să scape: drama unei căsătorii pentru bani. Registrul stilistic îi este identitate, iar o marcă a acestuia este prezentă în tipul de discurs atunci când ea spune „puţulica”. Ceea ce poate fi o atenționare asupra faptului că există cuvinte care femeii nu i-a fost dat să le rostească.

Maria-Gabriela Raț a studiat Filosofie, Istorie, Anglistică și Germanistică la Köln și la Brașov.
A fost asistent de cercetare la Institutul de Istorie al Universității din Köln
și
în cadrul Departamentului de Germanistică al Universității din Waterloo.

(Foto: afișul montării „Trei femei înalte” la Teatrul Sică Alexandrescu din Brașov)

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.