Raluca Nagy, autoarea volumului „Un cal într-o mare de lebede”

După ce m-am întors de la Tokio, mi se punea foarte des întrebarea: „Şi, cum e Japonia?”. Singurul răspuns la care m-am priceput, care să fie atât profesional, cât și personal (mă simţeam cumva datoare cu ambele), a fost sub formă de proză. Mai era vorba şi de faptul că, tot răspunzând la această întrebare, mă repetam foarte mult faţă de mine, așa că să pun lucrurile pe hârtie odată pentru totdeauna a fost şi eliberator. Procesul propriu-zis de scriere a pornit de la proza „Trei dame”, inclusă în volumul „Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români”, publicat în 2016 la Editura Trei. Mi-a cam plăcut, şi m-am cam lăbărţat.

 

„Un cal într-o mare de lebede”

(fragment)

Când s-a stins subiectul şi hazul generalizat odată cu el, coreeanul a zis şi el, în sfârşit, ceva despre femeile japoneze. Dar a trebuit să ajung la cursul de yoga ca să-l şi înțeleg. Cursul de yoga la care tot din cauza lui Inu am ajuns; mă ferisem atâția ani de moda asta, dar Inu mergea de două ori pe săptămână, în fiecare marți și joi. Mi-am zis că la Tokio era locul potrivit să încerc; dacă nu acolo, atunci unde, dacă nu atunci, când? Dacă asta trebuia pentru a mă întâlni cu Inu, fie.
Profesoara de yoga era o tanti suavă de vârstă nedefinită, care vorbea hipnotic – egal, ritmic și rar, explicându-ne foarte clar ce trebuia să facem. La început, înțelegeam pe sărite, de obicei despre ce parte a corpului era vorba – genunchi, șolduri, mâini. Ca să învăț părțile corpului, ascultam pe YouTube cântecele pentru copii în japoneză, de genul head-shoulders-knees-and-toes, pe care îl cântasem acasă la nesfârșit cu Maya, nepoţica mea.
Executam pozițiile trăgând cu ochiul la vreuna dintre fetele de lângă mine. Profesoara îmi zâmbea îngăduitor și venea cât de des putea să mă corecteze; downward facing dog era preferata mea, îmi relaxa total spatele, pe care de la o vreme mă chinuiam să-l țin și eu tot timpul drept.
Unele poziții erau complicate, mai ales pe partea de mobilitate. Reușeam cu greu să-mi suprapun fiecare deget de la picior peste următorul și pe urmă, cu tălpile lipite, să-mi strâng labele între mâini. Sau să-mi strâng laba piciorului într-un clește natural format de cot, pe urmă să-mi prind mâna respectivă cu cealaltă mână, prin spatele gâtului, formând astfel un triunghi între trunchi și membre. Dar fetele din jurul meu parcă n-aveau mâini și picioare, erau toate niște Sarasvati-Benzaiten cu patru braţe, pe care și le înfășurau în jurul corpului cu o ușurință și o eleganță nemaipomenite, în toate felurile, inclusiv în triunghi. Mi-a ieșit şi mie cum trebuie abia când se făcuseră patruzeci de grade – și afară, și în sala de yoga. Vara venise fără preaviz, după tsuiu, „sezonul ploios“ de două săptămâni din iunie. Din cauza cazului Fukushima, se încercau economisiri de electricitate pentru închiderea progresivă, cică, a centralelor nucleare. Trebuia să fim minimum douăzeci în sală ca să se dea drumul la aer condiționat. Şi nu prea eram. La cursul de japoneză niciodată, la yoga ne număra de fiecare dată fata în tricou portocaliu care stătea la intrare, în stânga sălii, lângă o masă mică, pe care alinia la milimetru abonamentele, și ele portocalii. Când ajungeam, îi întindeam dreptunghiul plastifiat cu ambele mâini – același gest pe care îl văzusem la taximetrist în prima mea seară la Tokio şi care tot nu-mi ieșea ca lor; ea se înclina, îl prelua, îmi mulțumea vreo cinci minute; mă înclinăm și eu și mulțumeam, mai scurt; pe urmă, îmi dădea o cheiță cu număr, pentru unul dintre dulăpioarele din vestiar. Dar nu mi-o întindea ținând-o între arătător și degetul mare, și nici ca pe card. Exista un alt gest, și mai spulberător: cu mâna dreaptă punea cheia în palma stângă întoarsă spre cer, dar nu în palma propriu-zisă, ci pe degete. Culisa apoi pe dedesubt degetele palmei drepte, perpendicular pe degetele palmei stângi. Apoi întindea spre mine tăvița naturală, construită din propriile mâini, flexându-și ușor coatele din unghi drept în obtuz.
Prima dată m-am uitat fermecată, de parcă primisem în sfârșit cheia orașului. Apoi m-am oprit, că nu ştiam ce să fac cu ea. Tot nu mi-a sărit în ajutor și mi-a explicat rapid că era pentru un dulap din vestiar. Mi-a zis să mă mişc mai repede, că ţineam tot rândul din spatele meu în loc. Ritualul cheii dura ceva, iar eu, cu nepriceperea mea, l-am prelungit și mai mult; fetele din coadă nu păreau deloc exasperate, stăteau perfect aliniate, așteptându-și rândul. Un metronom la relanti, cu pas și mișcări exacte, scurte și elegante, nimic ieșit din coregrafie. Așa erau toate cozile la Tokio, la metrou, la supermarket, la film. Noi, englezii, ne mândrim cu cozile noastre, dar adevăru’-i că așa cozi impecabile nici măcar la Wimbledon nu mai văzusem.
După ce preluam cheiţa, pasul următor era să semnez foaia de prezență și să trec ora sosirii; la fel, când restituiam cheița, ora plecării. Asta nu avea, în sine, nimic extraordinar; dar așa am văzut pentru prima dată un hanko.
Celelalte fete nu se semnau, ci foloseau un cașet, ca un creion scurt și gros, care avea la capăt un cerculeț cât un bănuț cu ideogramele numelui. Acest hanko mi-a ștampilat și mie situația: eram analfabetă, nu numai la figurat, ci și la propriu. Vorbeam și înțelegeam – în mare – ce mi se spunea în japoneză, dar nu puteam să scriu și să citesc, pentru că eram departe de a ști suficiente ideograme. Semnătura mea cu pixul era echivalentă cu afundarea degetului mare în cerneală și presarea lui pe hârtie.
Partea administrativă odată încheiată, mă mutam la altă coadă, lângă un container mare și alb din plasă metalică, plin cu saltele subțiri, albastre, rulate și aranjate perfect, ca niște trabucuri; luam o saltea, îmi alegeam un loc pe podea, o derulam ușor și mă așezam pe ea, așteptând să înceapă ora.
Mă puneam de obicei în mijlocul sălii, cât de aproape posibil să văd ce face profesoara, dar suficient de departe cât să nu fiu în față. Când venea și Inu – scăpa de la birou mai rar decât crezusem –, se punea în primul rând, era mai încrezătoare și mai pricepută ca mine. Și mai potrivit îmbrăcată, într-un costum din spandex frumos colorat. Eu aveam niște pantaloni de trening gri și o bluză mov închis cu mâneci lungi, unica ținută de sport pe care o adusesem cu mine la Tokio. Contrasta violent cu colanții și bluzele albe, crem sau roz deschis, unele chiar accesorizate cu dantelă, ale japonezelor.
Îmi păreau o trupă de balerine dansând Lacul lebedelor.
Iar în mijlocul lacului eram eu.
Ro-za-ri-n.
Rosalyn – din germanicul hros– (cal) + linde (blând).
Da, numele meu e despre cai, nu despre trandafiri, cum crede toată lumea și cum e cazul lui Rosalind – „trandafir frumos“. Măcar numelui meu îi dedicase David Bowie un cântec. Oricât nu-mi plăcea, recunoşteam că s-o fi dus în spate pe una dintre cele mai carsimatice protagoniste ale lui Shakespeare mi-ar fi fost mult mai greu. Sau pe descoperitoarea ADN-ului…
Iar orașul cu treizeci de milioane de locuitori nu era doar un lac. Eram un cal într-o mare de lebede.
Cineva îmi spusese şi mie odată că sunt ca o lebădă, dar nu cred că fusese un compliment.
De la forma mea până la cel mai mic gest eram inadecvată. Și asta se vedea cel mai bine la transpirațiile care mă treceau încercând să mă contorsionez în atâtea poziții; ştiind că în Japonia existau puţine lucruri mai ruşinoase decât transpiraţia, uneori stăteam cumințică în fund pe saltea, cu genunchii la bărbie, întorcând doar capul stânga-dreapta și privindu-le pe lebede cum îşi ciuguleau delicat de sub aripi.
La sfârșitul fiecărei ore, după ce profesoara recapitula ce făcusem, ne aliniam într-o altă coadă, ca să luăm niște sticle cu pulverizator și niște cârpe, cu care dezinfectam saltelele; după care le rulam și le puneam la loc în cutie. Deși făceam şi eu aceleași gesturi ca fetele din jurul meu, nu-mi ieșea trabucul perfect. Cum nu-mi ieșea să fac patul ca mama, deşi făceam exact ce făcea ea, de ani de zile; rezultatul meu arată neîngrijit, iar al ei spectaculos, ca la hotel. Invariabil cineva mă ajuta cu salteaua, uneori colegele, alteori fata cu tricou portocaliu sau chiar profesoara. Apoi mergeam la vestiar să ne schimbăm. După care ne încălțam. Și, pentru câteva secunde, eram cea mai stăpână pe situație. Cele cinci minute de glorie, numai ale mele.

Lasă un răspuns