„Putem cocheta cu nostalgia profesionalizării”

Redacția revistei „Cultura” a aruncat în arenă o mănușă foarte grea – cea a profesionalizării politicii. Este ea necesară? Este ea dezirabilă? Este ea funcțională? Pentru cei mai mulți oameni, din orice spațiu, timp și cultură asemenea întrebări au răspunsuri favorabile atât de evidente încât nici măcar nu are rost să mai fie formulate.

Cu toții știm, indiferent de cultura din care facem parte, de timpul istoric și de spațiul geografic în care trăim, două lucruri pe care le considerăm în unanimitate a fi adevăruri fundamentale în care credem fără șovăire. În primul rând, am experimentat cu toții în existența cotidiană și chiar pe pielea noastră că, în orice situație în care se ivește o problemă, cel mai bun mod de a o rezolva este de a apela la un „profesionist”; adică la cel care știe de ce există problema și cum poate fi ea rezolvată, pe de o parte, și are abilitatea de a aplica soluția în realitate, pe de altă parte.
În al doilea rând, toți oamenii din toate societățile știu foarte bine că politica este instanța socială care ia deciziile supreme – aici cu sensul celor mai importante și cu cel mai larg spațiu de consecințe ce afectează întreaga societate în bine sau în rău – pentru că politicienii sunt cei care fac alegerile sociale fundamentale cu privire la societate. Și e bine să știe ce fac și cu ce efecte. Căci în cimitirul istoriei lista societăților și populațiilor dispărute este incomparabil mai lungă decât lista societăților care au supraviețuit
Bunul-simț, gândirea rațională și experiența cotidiană ne îndeamnă la convingerea fermă că acei oameni care ne conduc și de alegerile și deciziile căror depinde viața noastră a tuturor – politicienii – trebuie să fie competenți. În orice limbă din lume acest atribut caracterizează profesionistul dintr-un domeniu. Și mai mult decât la oricine credem că această competență trebuie să fie o caracteristică a politicianului.
***
Așa cum era de așteptat, o convingere atât de universală, de fermă și de durabilă a fost până la urmă teoretizată și consacrată astfel nu doar ca gândire cotidiană și populară, ci și ca paradigmă a gândirii despre societate. În cultura nord-atlantică – cultura dominantă în actualul sistem de organizare globală a societăților umane –, în ciuda unor rezistențe regionale din Asia și Orientul Apropiat, primul important teoretician și legitimator al paradigmei competenței a fost fără îndoială Platon, prin celebrul său dialog numit „Republica”. În acest dialog Platon afirmă și argumentează exact principiile acestei paradigme: (1) Doar o minoritate, o elită cu calități – native și dobândite – speciale poate ajunge la cunoașterea „adevărului” despre realitățile unei societăți și a lumii din jurul ei; (2) Prezentul și viitorul acestei societăți depinde de alegeri făcute pe baza acestei cunoașteri și nu a gândirii comune a membrilor de rând ai societății sau a oricăror alte elite ale acesteia; (3) În consecință, conducerea societății (adică alegerile esențiale pe care trebuie să le facă societatea și de care depinde propria ei existență) trebuie preluată de „cunoscătorii” din acea societate, singurii în măsură să le facă în cunoștință de cauză.
Această teoretizare a plăcut foarte mult exact elitei de cunoaștere pe care Platon o propunea drept conducătoare legitimă a politicii în cetățile grecești. Deloc întâmplător această elită avea în același timp și monopolul scrierilor din societate. O are și acum. Încă și mai mult a avut și are monopolul scrierilor referitoare la cunoaștere, ideologie, legitimare și propagandă. Era și este singura care dispune de suficiente rețele de socializare/comunicare care să facă măcar principiile cunoscute marii mase de membri ai societății și să întărească convingerea cotidiană a acestora conform căreia elitele conducătoare ale societății trebuie să fie profesionalizate, adică competente. Conținutul competenței diferă de la o societate la alta și de la un timp istoric la altul, dar rămâne competență. Iar de nivelul lor de competență pare a fi depins succesul acelei societăți. Cel puțin asta au crezut și cred populațiile, profesioniștii și o bună parte a istoricilor din toată lumea.
Ar fi necesară o întreagă carte pentru a urmări evoluția istorică a acestei paradigme/ideologii chiar și numai în Europa, în civilizațiile care se reclamă din cea greco-romană sau din cea elenistică. Acum și aici nu este nici momentul și nici locul. Menționez doar că paradigma elitei politice ca elită a cunoașterii, sau ca o prelungire a acesteia în domeniul conducerii societăților, a alimentat toate utopiile istorice pe care le cunoaștem, fie ele realități istorice, fie doar proiecte utopice de geneză strict intelectuale și rămase ca atare. Și că ultimul mare proiect de acest tip, testat în practica istorică a fost cel comunist. Eșuat lamentabil în 1989 în Europa și chiar mai devreme în alte zone/regiuni ale lumii în curs de dezvoltare. Căci nicio elită politică nu s-a legitimat mai mult în cunoaștere decât elita politică a societăților cu regim politic comunist.
Marx a teoretizat clasa muncitorilor ca dispunând de o superioritate în cunoașterea realităților sociale ca urmare a însăși situației lor sociale – aceea de a fi lipsiți de orice altă proprietate în afara forței lor de muncă. Ca urmare, a proclamat-o ca fiind rezervorul social natural de lideri politici profesioniști. Muncitorii însă au un deficit serios de educație și abilități de comunicare. Această deficiență este însă compensată de o elită special educată și pregătită politic extrasă din rândurile acestora și organizată în partidul comunist din societatea respectivă. În România, Ceaușescu a dus această teorie mai departe inventând activistul comunist ca „revoluționar de profesie”, bănuit a fi un specialist în schimbarea socială, sarcina principală a oricărui politician dintr-o societate în curs de dezvoltare. Comuniștii erau cunoscătorii, iar liderii lor politici își legitimau autoritarismul prin genialitate – forma supremă a cunoașterii care adaugă la profesionalismul politic calități native superioare specifice personalităților pe care le denumim genii.
Ideea nu era câtuși de puțin nouă. Ea bântuie istoria din cea mai veche antichitate și până în zilele noastre. Toate tipurile de regimuri politice din istorie, cu excepția celui democratic, au proclamat ca principală legitimitate a accesului preferențial la puterea politică o combinație de profesionalizare + genialitate ca pe o trăsătură specială de personalitate. Indiferent de sursa și manifestarea ei. Putea fi magia, revelația, o relație specială cu puteri superioare, o intuiție neobișnuită, o putere de muncă și concentrare ieșită din comun, un noroc chior sau chiar o psihoză. În cele din urmă a devenit o procedură de marketing politic ce funcționează și în zilele noastre. Însumând toate aceste forme de profesionalizare politică, rezultatul istoric este că istoria omenirii a fost rezultatul acțiunii elitelor politice profesionalizate din diferitele societăți al diferitelor perioade de timp și spații geografice ale lumii. Ale căror vârfuri au fost geniile pe care le consemnează și acum manualele de istorie și pe care a trebuit să le învățăm și noi încă din primii ani de școală.
***
Marele adversar al profesionalizării politicii la nivel istoric a fost fără îndoială capitalul, reprezentat la nivel social de burghezie. Pentru a prospera, primul lucru de care avea nevoie capitalul era o piață eliberată de orice autoritate superioară, cu oameni liberi și egali între ei care să fie alternativ vânzători și cumpărători eliberați de servituți interpersonale datorate superiorității de orice fel a unora și inferiorității de orice fel a celorlalți. Așa încât, în loc să continue să proclame inegalitatea socială și politică pe bază de competență de orice fel, burghezia a proclamat egalitatea socială și politică a tuturor oamenilor și supremația mediocrității indivizilor cât se poate de obișnuiți care își văd fiecare de treburile lor și, în loc să urmărească interesele superioare ale societății, statului, neamului lor sau ale omenirii în ansamblu, urmăresc firesc și natural micile lor interese egoiste. Primul mare teoretician al acestei concepții burgheze a fost fără îndoială filosoful și economistul englez Adam Smith, cel care a crezut că a descoperit „mâna invizibilă” a pieței. Un soi de echivalent al unei „legi” sociale asemănătoare cu „legile” naturii și care afirma că interesul general rezultă din simpla interacțiune liberă pe piață a oamenilor obișnuiți. Orice intervenție în acest proces, oricât de competentă, ba chiar genială, ar fi ea nu face decât să altereze rezultatul final.
Această nouă și neașteptată paradigmă și-a păstrat popularitatea – culmea, tocmai în rândul profesioniștilor din cunoaștere, economie și politică care au devenit astfel inconsistenți (s-au deprofesionalizat) – până în zilele noastre, în cele mai diferite adaptări pentru științele economice, sociale și politice și a fost inclusă într-o pluralitate de ideologii pasagere sau de lungă durată, inclusiv cea marxistă, dar mai ales cele ale democrației politice, ale incluziunii sociale și ale globalizării contemporane. A rezistat la toate contestările teoretice și la toate adversitățile politice pe care le-a ignorat cu superbie și a construit până la urmă fundamentul valoric și ideologic al societăților capitaliste dezvoltate contemporane și al României postcomuniste.
***
Putem cocheta cu nostalgia profesionalizării conducerii politice a societății, mai ales noi, membri ai acelor elite care ar beneficia cel mai mult de o revenire la inegalități sociale și politice consacrate social ca fiind benefice intereselor generale ale țării, neamului, societății, dezvoltării etc. Dar în condițiile sociale, economice și politice actuale – și pentru orice viitor previzibil – ar fi nu doar o utopie, ci mai ales o greșeală.

CITEȘTE MAI MULT ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS

Contribuții - articole recente (vezi toate)

    Lasă un răspuns