„Pseudo-nostalgia este rezultatul unui doliu incomplet al societății românești”

| Interviu realizat de Dan Burcea cu Claudia-Florentina Dobre |

Cercetătoarea Claudia-Florentina Dobre a publicat anul acesta lucrarea în limba franceză, „Ni victime ni héroïne – Les anciennes détenues politiques et les mémoires du communisme en Roumanie”, o carte foarte importantă în înțelegerea fenomenului represiunii comuniste și al complexității societății românești contemporane. Este un domeniu pe care autoarea îl studiază de mai mulți ani, susținându-și pe această temă o teză de doctorat la Universitatea Laval din Quebec, în anul 2007. Munca sa de cercetare continuă astăzi în cadrul Centrului de Studii Memoriale și Identitare (CSMI), pe care îl coordonează.

De ce această carte ? În care moment al carierei dumneavoastră ați avut ideea scrierii ei?

Această carte este o versiune revizuită și parțial rescrisă a tezei mele de doctorat în istorie susținută în 2007 la Universitatea Laval, din Quebec. Rescrierea ei s-a dovedit a fi necesară din mai multe motive: în primul rând, pentru că viziunea mea asupra unor aspecte pe care le-am analizat în teza de doctorat diferă astăzi de cea inițială. La aceasta se adaugă și evoluțiile recente privitoare la memoria comunismului în România. Un alt motiv ține de rațiuni personale: transformarea relațiilor mele cu fostele deținute politic intervievate, evoluția reflecțiilor mele asupra mărturiilor și mărturisitorilor, dar și în ceea ce privește discursul asupra experiențelor traumatice, precum și datoria de memorie care m-a ghidat încă de la începutul cercetărilor legate de teza mea.

Această reeditare, la Editura Electra în acest an, are un titlu nou. Este vorba aici de o evoluție a percepției dumneavoastră în ceea ce privește problematica?

Nu întru totul, fiindcă concluziile mele au rămas aceleași în linii mari. Este vorba mai degrabă de o recentrare pe discursul femeilor persecutate politic, care nu ocupa un loc preponderent în analiza efectuată în teza mea de doctorat. Am preferat acest titlu pentru a pune mai bine în evidență această schimbare de perspectivă. Axul cercetării a rămas însă neschimbat, ca, de altfel, și concluziile sale.

În Introducere, faceți un bilanț foarte lucid al percepției actuale a comunismului în România. Primul aspect este cel al „păstrării puterii prin intermitență” de neocomuniști, după lovitura de stat din 1989. Ați putea afirma că acest lucru este cel mai grav din toate relele de care suferă societatea română post-comunistă?

Societatea românească de astăzi este produsul a 44 de ani de comunism. În decembrie 1989, Ceaușescu și soția acestuia au fost executați, comunismul a fost „condamnat de Istorie”, așa cum a proclamat sus și tare Ion Iliescu, artizanul loviturii de stat împotriva lui Ceaușescu și primul președinte post-comunist, dar comuniștii nu au renunțat la putere, dimpotrivă, s-au dovedit a fi foarte hotărâți să o păstreze pentru ei și familiile lor. În acest context, nu a fost posibil un „doliu cathartic” care să ajute societatea românească să se reconstruiască pe baze diferite de cele comuniste.

Al doilea aspect este cel al „guvernanței memoriale”. Cum definiți acest concept și ce forme ia memoria legată de regimul comunist în România actuală?

Am împrumutat termenul de „guvernanță memorială” de la Johann Michel, profesor la Sciences Po., la Universitatea din Poitiers și la Institutul de studii politice de la Paris. Acest concept pune în evidență faptul că orice construcție a politicilor memoriale trebuie să fie produsul unei negocieri între diferiții actori ai memoriei, printre care statul, comunitățile de memorie, instituțiile internaționale, precum și agenții memoriali, acele persoane private care se bucură de influență în „câmpul” (în sensul de „champs” dat de Bourdieu) memorial. În România, guvernanța memorială este tributară modului de a face politică: actorii politici se prefac că discută public un subiect, dar negociază pe ascuns conținutul, formele și limitele acestuia pentru a face în cele din urmă ceea ce le recomandă instituțiile internaționale, cum ar fi Parlamentul European sau Consiliul Europei etc. Acest fapt explică de ce memoria comunismului a fost instrumentalizată de actorii politici și a jucat un rol important în luptele lor pentru putere.

Putem vorbi de o „amnezie voluntară”, întreținută, instrumentalizată chiar de regimurile succesive, câtă vreme, în 2006, președintele Băsescu a condamnat oficial regimul comunist ?

Modul în care neo-comuniștii au gestionat trecutul comunist a fost tocmai această amnezie. Traian Băsescu a sesizat oportunitatea politică a unei condamnări formale a comunismului în România în contextul condamnării de către Consiliul Europei și Parlamentul European a abuzurilor și crimelor comise de regimurile comuniste. România, așa cum o vedea președintele de atunci, trebuia să fie elevul cuminte al noii clase est-europene.

Cum ați califica această condamnare, contestabilă și considerată prea tardivă? Ce sens dați noțiunii de „condamnare imposibilă” cu care încheiați acest capitol?

Ținând cont de informațiile recente (colaborarea lui Traian Băsescu cu Securitatea), această condamnare formală capătă sensul ei cel mai deplin. Este vorba în primul rând de o altă „formă fără fond”, destinată a fi pe placul europenilor atâta timp cât ea nu a schimbat, în mod dramatic, modul de raportare la comunism atât al instituțiilor și oamenilor care le populează, și nici politicile publice referitoare la moștenirea comunistă (sub toate formele, inclusiv cele privitoare la pensiile speciale ale celor aflați în aparatul de represiune de care aceștia se bucură în continuare). Pe de altă parte, această condamnare a dus la o mai mare accesibilitate a arhivelor Securității și a deschis calea spre inițierea unor noi politici publice, care se lasă însă așteptate.

Ce ne puteți spune despre percepția actuală a memoriei comunismului în România pe care o definiți drept o „memorie roz sau o pseudo-nostalgie”? Se poate vorbi de diferențe generaționale în maniera în care românii percep acest fenomen?

Memoria, pe care am numit-o roz, reprezintă o altă percepție și un alt tip de discurs, care s-a manifestat în spațiul public românesc în anii 2000 datorită unei noi generații de intelectuali care au reflectat dintr-o altă perspectivă asupra trecutului (lor) comunist. În loc să împartă lumea în buni (anti-comuniștii) și răi (comuniștii), aceștia și-au îndreptat privirea către viața cotidiană. S-au concentrat cu precădere asupra strategiilor și tacticilor utilizate în încercările lor de a evita practicile și politicile regimului dornic să controleze până și viața intimă a cetățenilor săi. Cât despre pseudo-nostalgie, ea este atât rezultatul unui doliu incomplet în sânul societății românești post-comuniste, cât și fructul frustrărilor acumulate de români în ultimii treizeci de ani. Este vorba mai degrabă de o critică a unui prezent incapabil să răspundă așteptărilor cetățenilor. Nostalgia reflexivă este apanajul generației „decrețeilor” care și-au trăit copilăria și adolescența în anii 1970-1980. Nostalgia restauratoare (cea care își dorește o întoarcere în trecut, termenii sunt o traducere după Svetlana Boym) este mai degrabă caracteristică celor care au fost tineri în anii 1960, și mai ales în perioada de deschidere dintre 1964 și 1971.

Putem vorbi astăzi de un bilanț al persecuțiilor politice? Care sunt organismele care încearcă actualmente să adune informații și care sunt instanțele care pot să facă un bilanț al acestor crime?

Persecuțiile politice au făcut obiectul unor cercetări minuțioase, cu rezultate remarcabile. Aceste rezultate ar trebui să figureze în manualele de istorie, în sistemul de învățământ în general și sub toate formele posibile. Mai multe instituții se străduiesc să facă lumină asupra acestor aspecte: institute de cercetare, fundații private, chiar și mass-media. Cât privește bilanțul acestor crime, le rămâne istoricilor datoria de a-l realiza, pe măsură ce datele se acumulează și modul de reflecție depășește cadrul strict al luptelor pentru putere.

Există un bilanț în cifre al victimelor?

Bilanțul victimelor comunismului nu este foarte exact. Există unele estimări în privința numărului de deținuți, al persoanelor persecutate. Este straniu că un regim foarte birocratic, cum a fost regimul comunist, nu a păstrat statistici fiabile legate de acest subiect. Cifrele variază de la o sursă la alta și și merg de la câteva mii, la câteva milioane de persoane persecutate.

Vorbind de metodologia pe care o utilizați în cartea dumneavoastră, menționați la un moment dat conceptul de „récit de vie”, de poveste de viață, împrumutat de la sociologul Daniel Bertaux. Cum ați aplicat acest concept în cazul interlocutoarelor dumneavoastră, ca foste deținute în închisorile comuniste?

Metoda „récits de vie” mi s-a părut cea mai potrivită pentru analiza experiențelor de viață ale fostelor deținute politic, aceasta oferindu-le un rol activ în formularea discursului privitor la ceea ce au trăit și au fost dispuse să povestească. Metoda presupune a cere interlocutoarelor să-și povestească viața, după dorința fiecăreia, scoțând în evidență ceea ce le convine cu precădere. E adevărat că tema cercetării mele a orientat tematica acestor povestiri de viață, subiectul cercetării mele fiind axat pe memoria persecuțiilor politice văzută din perspectiva fostelor deținute politic.

Printre victimele represiunii comuniste din anii 1950 în România, vorbiți de cazul doamnei Alexandra G., judecată în cadrul a ceea ce s-a numit „lotul francez”. Despre ce este vorba?

Comuniștii și-au dat toată silința să distrugă sistematic vechile valori naționale. Francofonia era o componentă importantă a identității românilor. Nu numai civilizația franceză era detestată de comuniști, dar și limba ca vehicul important al transmiterii ideologiei, a valorilor și a unei mentalități. În 1948, legea învățământului elaborată de comuniști stipula ca toate școlile și celelalte unități de învățământ în limbi străine (în afară de limba rusă, bineînțeles) să fie închise. Acesta a fost și cazul Institutului francez și al Liceului de Înalte Studii din București. Cu toate acestea, măsurile luate nu păreau a fi suficiente din punctul de vedere al comuniștilor care voiau cu orice preț să distrugă iubirea românilor pentru Franța. Pentru a avea un impact mai mare asupra populației francofone și nu numai, comuniștii au decis să însceneze un proces împotriva persoanelor care continuau să păstreze legătura cu Franța și cultura ei. Foști profesori și elevi de liceu, membri ai bibliotecii Institutului francez, croitorese care mergeau să consulte ziarele franceze de modă au fost arestați, închiși și chiar trimiși în lagărul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Care era regimul de viață cotidiană în închisorile comuniste pentru femeile persecutate ?

Viața de zi cu zi în închisorile comuniste a reprezentat o luptă constantă pentru supraviețuire. Femeile închise acolo trebuiau să uite de foame, de dureri, dar și să reziste la frig, la umilințe și deseori la tortură. Pe de altă parte, viața carcerală a deținutelor politic era plină de discuții pasionante despre istorie, literatură, cinema etc. Rugăciunea, trăită în toată puterea ei salvatoare, le însoțea în fiecare zi, pe ascuns, bineînțeles. Trebuie să mai spunem că acest cotidian era foarte bine organizat de autorități, cu un program strict, urmat în mod riguros de toată lumea.

Cum se face că unele deținute găsesc lucruri pozitive în această experiență, în ciuda ororilor trăite?

Cea mai mare parte a interlocutoarelor mele erau femei foarte tinere în momentul încarcerării lor. Ele se aflau în plin proces de construcție identitară ca femei, dar mai ales ca ființe umane. Detenția le-a dat ocazia să-și înțeleagă fragilitatea, dar și forța, le-a ajutat să-și cunoască limitele și punctele lor slabe. Mai mult, experiența închisorii a avut un efect formator pentru multe dintre ele. Au învățat limbi străine, bunele maniere, și-au construit sau desăvârșit educația literară, artistică etc. Faptul că au găsit în închisoare persoane din același mediu social a constituit pentru ele o manieră de a-și prelungi viața de dinainte, de a regăsi aceleași coduri sociale și culturale.

Printre cele mai de preț pierderi cauzate de represiune citați „inocența, speranța, feminitatea, idealurile de viață”. Deși sunt cu greu măsurabile – sau, poate, tocmai de aceea –, au avut ele vreo influență în reconstruirea vieții fostelor deținute politic? Și a societății, în general?

Experiența carcerală a constituit fără îndoială un traumatism pentru toate fostele deținute politic. Lucrurile pozitive le-au ajutat să supraviețuiască, timpul petrecut în închisoare a fost însă un timp pierdut, furat de comuniști acestor persoane tinere care aparțineau, cele mai multe dintre ele, elitei României interbelice. Închisoarea a cântărit în mod evident asupra vieții lor ulterioare, asupra carierei, a dorinței de a (nu) avea copii, asupra modului lor de a acționa, de a trăi și chiar de a-și povesti viața. Este o traumă pe care n-au reușit niciodată să o depășească în ciuda încercărilor repetate. Toate femeile intervievate de mine au considerat experiența detenției ca fiind un stigmat pe care au încercat să-l ascundă cu tot dinadinsul. Chiar și după căderea regimului, frica impregnată în sufletul lor le-a împiedicat să se bucure de libertatea căpătată după atâta timp.

Vorbind de acest „patrimoniu narativ al represiunii” pe care cartea dumneavoastră, dar și altele încearcă să-l construiască, aș dori să-mi spuneți în ce context situați cercetările realizate și care sunt proiectele viitoare?

După căderea comunismului în România, au fost publicate sute de memorii de închisoare. S-au realizat și numeroase cercetări despre foștii deținuți politici, făcute de cercetători sau de jurnaliști. Acest patrimoniu este o sursă extraordinară pentru înțelegerea trecutului recent al României, a evoluției societății, a obiceiurilor și imaginarului ei social. În ce mă privește, voi continua să mă inspir din aceste surse inestimabile și sunt în proces de documentare pentru o carte în limba română pe același subiect, pentru a oferi încă o perspectivă asupra discursului memorial al fostelor și foștilor deținuți politici din România.

Lasă un răspuns