„Problema kitsch-ului este definirea sa sau, mai bine spus, lipsa acesteia”

| Atelierul de Analiză a Mentalităților și Ideilor Contemporane: Corina Taraş-Lungu, Alexandra Colceru, Mădălina Dominteanu, Valentin Rupa |

… cine știe?, poate peste 50 de ani pătura superioară a societății românești va asculta manele, așa cum se întâmpla cu muzica lăutărească în interbelic…

Cum s-ar putea defini kitsch-ul din perspectiva unor oameni care analizează mentalitățile și ideile contemporane? Care ar fi izvoarele acestuia?

Mădălina-Elena Dominteanu:
Cuvântul kitsch are o conotație negativă în societatea actuală. Adesea, acest termen este utilizat pentru a descrie o operă de prost gust. În lumea artei, kitsch-ul este o crimă împotriva actului artistic. Tindem să fugim de kitsch, să ne ferim privirea din calea elementelor ce ne pot păta imaginea noastră prețioasă, atent modelată. Ceea ce încă nu realizăm este faptul că noi ne hrănim în fiecare zi cu elemente ale kitsch-ului. Cu siguranță ki­tsch-ul a evoluat, deoarece acesta este un rezultat al civilizației moderne, conform criticului literar Matei Călinescu. Însă, în ceea ce privește problema de gust, de la mileu până la postările noastre de „Bună dimineața” de pe Facebook nu a fost decât un pas. În general, utilizăm cuvântul kitsch, pentru a eticheta elementele artistice care nu corespund standardelor noastre, standarde create de societatea în care trăim sau de grupul în care suntem integrați. Însă problema kitsch-ului este definiția sa sau mai bine spus lipsa acesteia. Sigur, internetul și marii intelectuali ne oferă o multitudine de variații ale definiției, însă lipsa unor caracteristici clare ale acestui cuvânt îl condamnă la sinonimul artei de prost gust. Clement Greenberg, în lucrarea sa „Avantgarde und Kitsch”, urmărește istoria kitsch-ului, un cuvânt de origine germană, născut în urma industrializării. Acesta observă că fenomenul este răspândit în: pictură, literatură, muzică, film, publicații, lucrări de ficțiune, benzi desenate și reclame – produse ale căror scop este exclusiv financiar. Dacă adaptăm această definiție la societatea actuală, vom realiza că tot ce consumăm este kitsch. Serialul nostru preferat, muzica pe care o ascultăm, albumul pe care îl cumpărăm, toate au în componența lor elemente ale kitsch-ului. Bineînțeles că nu tot ce ne înconjoară este kitsch, la fel cum nu putem eticheta fiecare creație ca artă. Însă este important să înțelegem faptul că el, kitsch-ul, este prezent în viața noastră, este un element ce merită explorat. Trebuie dată la o parte cortina negativă pe care am așezat-o asupra acestui cuvânt.

Când vine vorba de kitsch, ne gândim aproape automat la foarte des invocatele mileuri puse pe televizor cu peștele de sticlă aferent și la carpeta cu „Răpirea din Serai”. Erau elemente de decor care se regăseau într-un foarte mare număr de locuinţe, în perioada de dinainte de 1989 și care poartă cu sine un anume parfum. Este, până la urmă, vorba de un mod de viață, de o perioadă destul de cenușie în care lumea încerca să-și coloreze existența cu ceea ce se găsea, cu ceea ce era accesibil… Erau atunci oarecum… la modă… iar acum le numim kitsch… Cam care ar fi adevărul, demarcația dintre kitsch și modă?

Alexandra Colceru:
Din cercetările pe care le-am făcut legate de kitsch ca formă de manifestare în artă și modă, termenul apare în secolul al XIX-lea și apoi evoluează și se transformă cu fiecare perioadă. Așa ajungem la kitsh-ul românesc dinainte de 1989 care, desigur, poartă valorile și semnificațiile perioadei. Nu este atât un mod de viață, cât o estetică, obiectele considerate kitsch au rol ornamental, pur decorativ. De multe ori abordează subiecte romantice, ușor de înțeles de publicul larg și care nu trezesc emoții sau dezbateri, nu scandalizează.
Vorbim de o perioadă în care moda este făcută de elite, iar kitsch-ul se situează undeva între moda clasei superioare și cea pentru marea masă. Estetic, operează cu simboluri reprezentând ierarhia socială a elitelor, însă modelele pe care le imită nu reprezintă elita sau stilul clasei superioare. Dacă punem acest fenomen în spațiul românesc de dinainte de 1989, atunci kitsch-ul devine normă și ajungem cu toții să vorbim despre peștele de sticlă așezat frumos pe mileu, pe televizor.

Care sunt până la urmă instanțele care pot stabili aceste demarcații?

Alexandra Colceru:
Kitsch-ul imită simbolurile și valorile claselor sociale superioare făcându-le accesibile pentru marea masă, iar acest proces modifică simbolurile, creând o formă nouă și o estetică pe care, acum, nu este greu să o recunoaștem. Accesibilitatea este o funcție importantă, întrucât consumatorul de kitsch este omul de rând, așa că accesibilitatea se referă atât la valoarea monetară, cât și la teme – ușor de înțeles, teme care se repetă frecvent (cățeluși, pisicuțe, turnul Eiffel etc.).
Acum kitsch-ul înseamnă o multitudine de culori, simboluri, stiluri puse împreună, o aglomerare conceptuală care în forma finală își pierde din înțeles și doar există.

Adoptarea kitsch-ului poate proveni și dintr-o dorință de acceptare în grup, însă greșit pusă-n practică?

Corina Taraș-Lungu:
Cu siguranță. Unul dintre principiile kitsch-ului este cel al inadecvării. Această inadecvare poate fi deopotrivă voluntară sau involuntară. Adoptarea kitsch-ului ține în mod firesc de opțiune, dar există cazuri în care acest lucru se întâmplă doar din nevoia (emoțională sau mercantilă) de a aparține unui grup. Abia apoi are loc supradimensionarea unor caracteristici ale grupului care conduc în consecință la auto-excludere.

Există și un kitsch mai puțin penalizabil în artă? Și m-aș referi aici la pictori talentați, dar care s-au complăcut în condiția manierismului…

Valentin Rupa:
În opinia mea, sunt două situații, aici. Prima dintre ele – și probabil cea la care vă referiți și dumneavoastră, cu exemplul oferit – este cea în care prin „kitsch mai puțin penalizabil” înțelegem că produsul este unul ce are succes comercial. Din această perspectivă, nu putem afirma că valoarea artistică este direct proporțională cu numărul de vânzări. Sunt multe exemple în societatea contemporană care ne-ar putea contrazice: manelele, reproducerile în masă ale unor tablouri precum „Mona Lisa” ori „Cina cea de taină”, coloanele în stil doric de la intrarea în casele de prin Strehaia și altele. Deci faptul că un bun cultural este cumpărat nu înseamnă neapărat că este și valoros. Totuși, s-ar impune o mică observație: sunt cazuri în care un produs considerat al culturii de masă intră în cultura elitelor. Un exemplu în acest sens este jazz-ul, care la origini era considerat un produs al unei culturi înapoiate, poate și din cauza prejudecăților rasiale (pentru că acest stil muzical a fost făcut cunoscut de populația de culoare, urmașii sclavilor de origine africană). Găsim în jazz-ul de la începutul secolului al XX-lea versuri cu dezacorduri, cu expresii specifice comunității afro-americane care, așa cum spuneam, au dus inițial la încadrarea acestui stil muzical ca parte din cultura maselor și, cu toate acestea, acum este considerat parte din cultura elitelor. La fel, Van Gogh nu a fost apreciat în timpul vieții, iar astăzi este considerat unul dintre cei mai reprezentativi pictori din secolul al XIX-lea și din istorie, în ansamblul ei. Îmi vine în minte întâmplarea recentă, cu acel recital de manele, la gala premiilor Gopo de zilele trecute. S-a întâmplat același lucru și la TIFF, acum câțiva ani și, cine știe?, poate peste 50 de ani pătura superioară a societății românești va asculta manele, așa cum se întâmpla cu muzica lăutărească în interbelic. Chestiunile acestea sunt legate pur și simplu de modă, iar cu acest concept, al modei, sociologii au mari bătăi de cap, este aproape imposibil de explicat științific.
Spuneam că sunt două situații. Cea de-a doua ipostază este atunci când artistul încearcă să combată kitsch-ul prin kitsch. De la dadaismul lui Tristan Tzara și până la pamfletul grupului Vacanța Mare, intenția a fost aceeași – critica ridicolului și a absurdului. Însă putem spune, oare, că produsele culturale, în cazul celor două exemple, au aceeași valoare artistică sau că ambele sunt, în egală măsură, „mai puțin penalizabile”? Probabil că o să afirmăm cu toții că dadaismul nu este kitsch, că este o mișcare (anti)artistică de protest și că nu doar că nu este mai puțin penalizabil, ci că este chiar lăudabil, în opoziție cu pamfletul de tip Vacanța Mare, cu care nu avem nicio problemă în a-l încadra în categoria kitsch. Dar putem noi să oferim un motiv pentru această judecată de valoare, altul decât gustul subiectiv?

Se poate pune explicit, categoric, semnul congruenței între kitsch-minciună-surogat-snobism-mediocritate-manipulare? Sau mai bine-zis, cu care dintre acești termeni sunt sinonimi din punctul dumneavoastră de vedere? Sau poate cu nici unul?

Mădălina-Elena Dominteanu:
Kitsch-ul nu este o minciună, însă cu siguranță este un simulacru al expresiei artistice. Nu îl putem asocia cu snobismul sau mediocritatea. Kitsch-ul este prin esența sa un surogat, acesta având ca scop imitarea unei opere sau a elementelor acesteia. Walter Benjamin, vorbește în lucrările sale despre problema artei în relație cu operele kitsch. Acesta susține că fenomenul kitsch-ului, se naște din nevoia oamenilor de rând de a se apropria de artă. Astfel, copiile devin instrumente de cercetare, de educare și de decorare a ale locuințelor. În ceea ce privește manipularea, subliniez faptul că orice element ce reprezintă un interes pentru un individ, un grup sau o societate poate deveni un instrument de manipulare.

Credeți că putem conviețui în mod civilizat, neagresiv cu kitsch-ul, ca opțiune estetică și comportamentală a unui procent semnificativ de oameni? Sau că acesta este un pericol care trebuie marginalizat?

Mădălina-Elena Dominteanu:
În ultimii ani se poate observa o orientare a indivizilor spre o atitudine egocentrică, ce are ca efect un comportament de desconsiderare față de ceea ce nu este agreabil, în acest caz kitsch-ul. Cei ce se asociază cu kitsch-ul nu sunt un pericol ce trebuie marginalizat. Consider că fenomenul kitsch-ului merită cercetat și înțeles. Nu este nevoie să îl asimilăm, însă este necesar să realizăm faptul că, acest kitsch face parte din istoria și cultura noastră. Fie că ne dorim sau nu, kitsch-ul și oamenii care se asociază cu acesta reflectă nivelul societății noastre, până în momentul în care noi, ca societate, găsim și implementăm soluții pentru a evolua din punct de vedere cultural.

Putem vorbi despre kitsch în film? Există o „rețetă” a acestei categorii de film?

Valentin Rupa:
Filmul a reprezentat de-a lungul timpului, de la David Griffith și Sergei Einsenstein, până la Spike Lee și Quentin Tarantino, o formă de comunicare în care cineastul a încercat să modeleze ideile și mentalitățile unei societăți (am putea să-i spunem manipulare și nu am greși). Cred că putem vorbi despre kitsch în film în măsura în care propaganda iese mai mult în evidență decât produsul artistic în sine (vezi filmele lui Sergiu Nicolaescu). Un film bun este cel în care mesajul rămâne cu spectatorul, poate chiar modifică atitudinea sa față de un subiect, fără ca acesta să conștientizeze. Desigur, mai există și filme în care nici subiectul abordat nu presupune vreun efort intelectual, nici tehnicile de filmare, decorul sau machiajul nu sunt realizate cu atenție și nici prestația actorilor nu captivează (de exemplu majoritatea producțiilor Bollywood, telenovelele etc.).

Lumea se ferește să vorbească despre kitsch-ul în politica actuală. Care ar fi schema, arhetipul politicianului-kitsch? Sau a kitsch-ului politic în general…

Corina Taraș-Lungu:
Această întrebare este una provocatoare și are nenumărate răspunsuri. Dacă până nu demult kitsch-ul era legat indisolubil de artă, odată cu societatea de consum, ne confruntăm cu o liberalizare a conceptului, astfel încât, iată, putem discuta chiar despre kitsch politic. Generalizările sunt periculoase, fiecare spațiu are cu siguranță specificitatea lui, din acest motiv aleg să reduc răspunsul la limitele geografice românești. Kitsch-ul politic în România lui 2019 arată în mai multe feluri, multe dintre ele ne întrec chiar și imaginația, darămite simțul critic. Putem discuta pe de-o parte de kitsch vestimentar, în care includem, firește, și coafurile oamenilor politici (evit exprimarea „politicieni”), ne putem de asemenea referi la kitsch oratoric, dacă ne gândim la modul în care este fațetat discursul politic actual, kitsch ideologic, propagandă kitsch, kitsch electoral, kitsch oligarhic, leader kitsch, kitsch burghez – frecvent în mediul politic și caracterizat prin tendința de acumulare, sindromul „tot mai mult”. Din nefericire pentru noi, unul dintre principiile kitsch-ului formulate de Abraham Moles, cel al mediocrității, este constant în categoriile de mai sus.

Putem decupa cinci kitsch-uri românești reprezentative?

Corina Taraș-Lungu:
Pițipoanca, demagogul, cocalarul, evlaviosul, parvenitul, expertul.

Valentin Rupa:
Cu observația că acestea se pot regăsi, totuși, în aproape orice țară și aproape orice tip de cultură. Nu cred că există vreun kitsch specific românesc, limbajul său este unul universal.

Textul este parte a materialului „Kitsch-ul si avatarurile subiectivismului”

Orice proces de evaluare presupune și un anume grad de subiectivism. Societatea a modificat în timp criteriile de valorizare în funcție de idealurile estetice, istorice, religioase, etice, ale fiecărei epoci sau perioade istorice. Creații considerate la un moment dat valori de referință, după un număr de ani, au căzut în desuetudine, ieșind din sfera valorilor. Istoria a cunoscut însă şi situaţii în care, creaţiilor considerate mediocre, în timp, le-a crescut valoarea. Astfel, în urma procesului de valorizare, orice produs creat de mâna omului sau regăsit în natură poate deveni o valoare, deci poate intra într-o colecţie de valori. (Dana Buzura-Gagniuc)

CITEȘTE ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS

Lasă un răspuns