Prim-miniștrii României. Un fel de geografie electorală

De unde sunt de loc, „de pământ”, cum zic oltenii, prim-miniștrii ce s-au aflat în fruntea guvernelor româneşti de la Unirea Principatelor până la (inclusiv) cabinetul Dăncilă?
Câteva precizări de ordin metodologic se impun. Bornele temporale sunt următoarele:1859 – anul Unirii Moldovei cu Ţara Românească, practic actul de naştere al statului român modern; 1862 – anul unificării administrative a Principatelor Unite, prin desemnarea unui singur guvern, unificarea celor două Adunări Elective într-un singur Parlament românesc, cu sediul la Bucureşti; 1918 – anul desăvârşirii unităţii naţional-statale a României (n-am luat în calcul momentul 1877, al proclamării Independenţei de stat a ţării, deoarece, din punct de vedere politico-electoral nu s-a schimbat aproape nimic), momentul-limită, în ceea ce priveşte guvernele fiind ales cel al reintrării României în război de partea Antantei (când a fost demis Guvernul Marghiloman, care încheiase cu Puterile Centrale Pacea de la Bucureşti, în primăvara aceluiaşi an); 1938 – anul instaurării primei dictaturi din istoria ţării – dictatura regală a Regelui Carol al II-lea (urmată de o succesiune de regimuri dictatoriale sau/şi de tranziţia, de ordinul câtorva luni, spre guvernări de aceeaşi sorginte); 1948 (anul instaurării depline a regimului totalitar comunist); 1989 – anul răsturnării dictaturii comuniste şi al începutului tranziţiei spre o democraţie multipartită.

Perioada 1859-1918
Perioada de tranziție: prim-miniștrii Principatelor Unite (1859-1862)
Deşi este cel mai scurt interval, acesta s-a caracterizat printr-o mare instabilitate guvernamentală: 16 guverne în trei ani (șapte în Moldova şi nouă în Ţara Românească). În aceste guverne, conduse de 15 prim-miniştri (șase în Moldova, nouă în Ţara Românească), au intrat 52 miniştri (27 în Moldova şi 25 în Ţara Românească).
Prim-miniștrii României antebelice: 1862-1918
Bucureștii ocupă primul loc (nouă prim-miniștri), fiind urmat de Iași (cinci). Argeşul este imediat în urma Iaşilor, cu trei prim-minștri (cei doi Brătieni, Ion C. şi Ion I.C., dar şi Dimitrie, fratele primului), urmat de Muscel (doi). Şi Tutova, dar şi Ismailul, care s-au înscris, cu câte un prim-ministru, apar în acest interval. Tot cu câte un prim-ministru sunt și Vâlcea, Olt, Buzău sau Dolj. Dintre prim-miniștri amintim: Barbu Catargiu (primul prim-ministru al guvernului român unificat, asasinat la scurt timp după preluarea mandatului), Nicolae şi Constantin Al. Creţulescu – din Bucureşti, Lascăr Catargiu, Mihail Kogălniceanu, Petre P. Carp, Dimitrie A. Sturdza – din Iaşi, bârlădeanul Manolache Costache Epureanu, Titu Maiorescu (născut la Craiova, într-o familie de ardeleni, ajuns profesor universitar la Iaşi şi apoi ministru şi prim-ministru la Bucureşti), Alexandru Marghiloman – Buzău (cel care a semnat trista pace de la Bucureşti, cu Puterile Centrale, în primăvara anului 1918), Alexandru Averescu (născut în satul Babele-Ismail) etc. În cei peste 55 de ani ai intervalului, practic cel mai stabil în privinţa democraţiei româneşti (suprapus peste întreaga domnie a lui Carol I, precedată de ultimii patru ani de domnie ai lui Cuza – 1862-1866 şi succedată de primii patru ai Regelui Ferdinand – 1914-1918), s-au succedat la conducerea guvernelor 25 de prim-miniştri şi au făcut parte din executivul românesc 135 de miniştri. Mai merită menţionat faptul că Guvernul Ion C. Brătianu este cel mai longeviv din întreaga istorie parlamentară a României (1876-1888), rămânând la putere timp de patru mandate parlamentare (după alegerile din 1876, 1879, 1883 şi 1884).

Perioada 1918-prezent
Guvernele României interbelice: 1918-1938
Primul interval – 1918-1938 – acoperă perioada democrației interbelice, de la instalarea guvernului generalului Coandă (care a denunțat pacea rușinoasă de la București şi a reluat ostilitățile cu Puterile Centrale), până în februarie 1938, când s-a instaurat dictatura regală a lui Carol al II-lea. În aceste două decenii de democrație parlamentară românească s-au succedat la conducerea guvernului 13 prim-miniștri. Din aceste cabinete au făcut parte 120 de miniștri, aproape la fel de mulți ca în intervalul 1862-1918, de aproape trei ori mai lung. Față de perioada antebelică au loc reconfigurări ale locului de origine al prim-miniștrilor şi chiar al miniștrilor. Prima poziție nu mai este deținută de București, ci de Dolj, cu trei prim-miniștri craioveni (Constantin Coandă, Constantin Angelescu şi Gheorghe Tătărăscu), capitala având doar unul (Ion Gh. Duca). Iașii nu mai au în acest interval niciun prim-ministru! Efect al Unirii, trei dintre prim-miniștri au fost ardeleni, câte unul din Sălaj – Iuliu Maniu, Someș – Alexandru Vaida-Voevod şi Sibiu – Octavian Goga. Basarabia este şi ea prezentă printr-un prim-ministru, originar tot din Ismail (Artur Văitoianu), în timp ce restul țării a mai dat câte un prim-ministru originar din Botoșani (Nicolae Iorga), Vaslui (George G. Mironescu), Prahova (Take Ionescu) şi Ilfov (Barbu Ştirbey, născut la Buftea). Bucovina, Dobrogea, Maramureșul şi Banatul nu au dat niciun prim-ministru.

Guvernele autoritar-dictatoriale şi ale tranziției spre totalitarism: 1938-1948
Intervalul următor – 1938-1948 – este destul de scurt, dar foarte „colorat” în ceea ce privește orientarea politică a guvernelor care s-au succedat la conducerea țării. Au fost, în primul rând, circa doi ani şi jumătate de dictatură regală. I-a urmat, şi pe fondul prăbușirii granițelor României, în vara anului 1940, un regim militaro-legionar, care a durat doar patru luni şi jumătate, apoi trei ani şi jumătate de regim dictatorial militar al generalului (mareșalului) Antonescu, câteva luni de guvernare a unei coaliții antifasciste, formată din apropiați ai Regelui Mihai şi din reprezentanți ai PNŢ, PNL, PSDR şi PCR (august 1944-februarie 1945), înlocuită, şi cu contribuția sovietică, de o guvernare apropiată de comuniști, condusă de dr. Petru Groza. Aceasta a organizat alegeri, în noiembrie 1946, pe care, prin fraudă, le-a câștigat. Opoziția democratică a fost eliminată, fie prin desființarea partidelor democratice (PNŢ-Maniu, PNL-Brătianu, PSDR-Constantin-Titel Petrescu), fie prin abdicarea forțată a Regelui Mihai (30 decembrie 1947), fie prin unificarea „benevolă” a ce a mai rămas din PSDR cu PCR (martie 1948), rezultând „partidul unic al clasei muncitoare” – Partidul Muncitoresc Român. Acest interval a fost foarte agitat şi s-a soldat şi cu pierderi teritoriale pentru țară (nordul Bucovinei, ținutul Herței şi Basarabia – cedate URSS, Cadrilaterul – încorporat de Bulgaria; temporar, în anii 1940-1944, nordul Transilvaniei a fost anexat Ungariei, dar şi România, pe lângă regiunile ocupate de URSS în iunie-iulie 1940, a încorporat, în anii 1941-1944, teritoriul dintre Nistru şi Bugul de sud, numit Transnistria). Acesta se încheie cu lichidarea a ce a mai rămas din „opoziția” care acceptase să colaboreze cu comuniștii: PNŢ-Anton Alexandrescu a fost „înghițit” de Frontul Plugarilor, condus de Petru Groza, iar PNL-Gheorghe Tătărăscu, după colaborarea cu comuniștii, în 1946-1947, sub conducerea lui Bejan a candidat separat în 1948, dar a fost desființat după alegeri.
Deși este vorba de un interval „pestriț” în ceea ce privește direcția politică a conducerii țării, elementul comun al acestuia este lipsa democrației, sau prezența sa sporadică şi incompletă, în intervale, scurte, de tranziție, de la un regim dictatorial sau totalitar la altul. Acești ani s-au caracterizat printr-o şi mai mare instabilitate: nouă prim-miniștri în 10 ani, cu guverne care au durat câteva luni, sau chiar săptămâni. Între septembrie 1939 și septembrie 1940, în mai puțin de un an, s-au succedat cinci guverne, iar de la 23 august 1944 până la șase martie 1945, trei cabinete (două, succesive, conduse de generalul Sănătescu). Cele mai stabile guverne au fost cele din vremea regimurilor autoritare, „de mână forte”, controlate din interior (Guvernul Antonescu) sau din exterior (Guvernul Petru Groza – de către sovietici), ambele cu câte două mandate succesive şi cu o longevitate de cel puțin trei ani fiecare.
Până în septembrie 1940, aria geografică de origine a prim-miniștrilor a fost Oltenia şi vestul Munteniei, cu câte un prim-ministru originar din Dolj, Romanați, Mehedinți şi Argeș. La aceștia se adaugă Patriarhul Miron Cristea, născut la Toplița (pe atunci la județul Mureș), conducătorul celui mai lung guvern din vremea dictaturii Regelui Carol al II-lea (aproape un an). În vremea dictaturii instaurate de Ion Antonescu, aria geografică nu se modifică (Antonescu s-a născut la Pitești). Singurul craiovean a fost generalul Constantin Sănătescu, devenit prim-ministru la 23 august 1944 şi urmat, după câteva luni, de generalul Nicolae Rădescu, tot oltean (născut la Călimănești). În fine, odată cu instalarea hunedoreanului Petru Groza, Ardealul „revine” la conducerea Guvernului, închizând acest deceniu, inaugurat tot de un ardelean.

Guvernele României comuniste: 1948-1989
Primul interval postbelic (1948-1989) se suprapune peste anii totalitarismului comunist. Este al doilea interval ca lungime (41 de ani), după anii democrației României „Mici” (1862-1918). De asemenea, efect al totalitarismului, a excelat prin puținătatea prim-miniștrilor: doar șase (șapte cu Petru Groza, inclus deja la intervalul anterior). De fapt, mai ales până în 1965, s-a practicat un fel de „rotație a cadrelor”, aceiași demnitari fiind, pe rând, fie prim-miniștri, fie președinți ai statului (fie că funcția s-a numit „Președinte al Prezidiului RPR”, „Președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a RPR” sau „Președinte al Consiliului de Stat”): Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Chivu Stoica (primul rezervându-şi, până la dispariția sa, neașteptată, şi funcția de prim-secretar al PMR). Astfel, aria geografică a conducătorilor Consiliului de Miniștri s-a restrâns. Au fost, astfel, prim-miniștri originari din județele Tutova (Gheorghe Gheorghiu-Dej, născut la Bârlad), Brăila (Manea Mănescu), Prahova (Constantin Dăscălescu, ultimul prim-ministru al anilor comuniști, originar din Breaza), Bacău (Ilie Verdeț, născut la Comănești), Buzău (Chivu Stoica, originar din comuna Smeeni), câte unul din fiecare județ, plus unul originar din Capitală (Ion Gheorghe Maurer, dar cu ascendență ardelenească). Ultimul menționat a doborât, după aproximativ un secol, recordul de longevitate al lui Ion C. Brătianu, dar, după cei 13 ani de președinție a Consiliului de Miniștri (1961-1974), a fost înlocuit de Nicolae Ceauşescu cu Manea Mănescu. Totuși, Ion C. Brătianu continuă să fie cel mai longeviv prim-ministru din vremurile de democrație multipartită, chiar dacă mandatul lui Maurer s-a consumat într-o perioadă de relativă destindere a comunismului românesc.

Guvernele României postcomuniste: 1989-prezent
Perioada post-1989 a fost şi este foarte agitată: în trei decenii de viață politică post-decembristă, România a avut 22 prim-miniștri și se pregătește acum cel cu numărul 23, aproape la fel de mulți precum cei din intervalul 1862-1919. Au alternat intervalele cu guvernări conduse de același prim-ministru – Nicolae Văcăroiu (1992-1996), Adrian Năstase (2000-2004), Călin Popescu-Tăriceanu (2004-2008), care şi-au dus mandatele de patru ani la final – cu cele cu guvernări care au durat doar câteva luni sau ceva mai mult de un an: Petre Roman (1989-1991), Theodor Stolojan (1991-1992), Victor Ciorbea (1996-1998), Radu Vasile (1998-1999), Mugur Isărescu (1999-2000), Mihai Răzvan Ungureanu (februarie-aprilie 2012), Sorin Grindeanu (ianuarie-iunie 2017), Mihai Tudose (iunie 2017-ianuarie 2018) .
Ca origine, cei 22 prim-miniștri provin din Capitală – șase (Petre Roman, Alexandru Athanasiu, Adrian Năstase, Călin Popescu-Tăriceanu, Victor Ponta și Sorin Cîmpeanu) și Cluj – doi (Emil Boc și Gavril Dejeu) şi câte unul din Dâmbovița (Theodor Stolojan, născut la Târgoviște), Ismail (Nicolae Văcăroiu s-a născut la Bolgrad), Alba (Victor Ciorbea, originar din comuna Ponor), Sibiu (Radu Vasile), Vâlcea (Mugur Isărescu, originar din Drăgășani), Suceava (Eugen Bejenariu), Buzău (Cătălin Predoiu), Iași (Mihai Răzvan Ungureanu), Ialomița (Gabriel Oprea), Sălaj (Dacian Cioloș), Severin (Sorin Grindeanu), Brăila (Mihai Tudose), Mehedinți (Mihai Fifor) și Teleorman (Viorica Dăncilă).

În loc de concluzii
În cei peste 150 de ani ai analizei noastre, după 1962, exclusiv intervalul 1859-1862, s-au perindat la conducerea cabinetelor românești 77 de prim-miniștri. Cum era de așteptat, cei mai mulți sunt născuți în București – 17 prim-miniștri, reprezentând mai mult de o cincime din total. Acest fapt dovedește forța politicii de centralizare statală a autorităților române şi aplicarea, aproape fără excepție, a politicii vizând „statul național unitar” (excepția o constituie primii aproape 20 de ani postbelici, când a funcționat şi o Regiune Autonomă Maghiară – 1952-1968; deși au fost înființate cele opt regiuni de dezvoltare, în 1998, acestea există mai mult teoretic, având doar însemnătate statistică).
Pe a doua poziție se află Doljul (șase prim-miniștri), iar pe locul trei Iașii (cu cinci prim-miniștri), deși fosta capitală moldavă n-a mai avut niciun șef de guvern de dinainte de primul război mondial, până în 2012 (și atunci, doar pentru două luni). Argeșul a dat României patru prim-miniștri (Ion Brătianu, Dimitrie C. Brătianu, Armand Călinescu și Ion Antonescu) etc. Se remarcă mai multe aspecte. În primul rând, importanța vestului Munteniei şi a Olteniei şi în planul „izvorului” de prim-miniștri (aria nord-vestică a Munteniei, după unii şi Oltenia, făcând parte, de fapt, din vechea arie-nucleu a voievodatului Țării Românești), apoi cea a Tutovei (suprapusă pe vechea „țară” a berladnicilor, mai veche decât Țara Moldovei, dar şi sediu, în vremea lui Ștefan cel Mare, a vornicului Țării de Jos), sau surprinzătoarea prezență a Ismailului basarabean. Ca şi Iașii, deși la o scară mai modestă, fostele județe Tutova şi Muscel trăiesc doar din trecut, iar Clujul a intrat în grupul județelor ce dau şi prim-miniștri abia în decembrie 2008, prin Emil Boc. Istoria prim-miniștrilor României continuă.

Lasă un răspuns