Poezia, peste tot și nicăieri

Un amic îmi spunea că, în Spania, poezia tânără – o parte a ei, ilustrată de nume ca Luna Miguel – a devenit succes de piață, fenomen mediatic; mai mult, versuri din ea au ajuns pe trotuarele din Madrid, mulțumită autorităților. Tot el îmi mărturisea că i se par de un prost gust învecinat cu „poezia de Instagram” (vezi nume ca Rupi Kaur și Amanda Lovelace, traduse și la noi într-un timp foarte scurt, dar nu știu dacă au înregistrat un succes comparabil cu al volumelor unui Marius Tucă). Are o vârstă nu îndepărtată de cea a generației literare care, prin anii 2000, visa la o „literatură de consum” cool, a unei pături contraculturale în formare – hipsterii de azi, dacă vreți.

Poezia cea mai vizibilă de la noi ține de mentalitatea acelei generații, o poezie citită și performată în cluburi de lectură moderne, publicată, dar nu întotdeauna dependentă de suportul pe hârtie (zona de spoken word este încă în formare), o poezie eminamente narativă, uneori cinică, mai adesea autobiografică, intens confesivă (o formulare reprezentativă a lui Claudiu Komartin: „sinceritate pe lamă de cuțit”) – cam acestea ar fi, generalizând grosier, coordonatele acestei zone care întreține o relație ambivalentă cu instituțiile literare tradiționale.
Este doar vârful ghețarului (care nu scoate capul decât în câteva orașe), față de mult mai răspânditele reviste, cenacluri, grupuri literare de facturi moderate, explicit conservatoare sau difuz eclectice. Dar faptul că apar în fiecare an, în limba română, peste două mii de volume de versuri, incluzând mai puțin de o sută de traduceri, nu se datorează exclusiv nici măcar acestei sfere. Se publică foarte multe volume în afara comerțului, unele lansate pe la vreo școală sau casă de cultură, altele lansate nicăieri, difuzate în cercurile private ale autorilor.
Înclin să cred că, în cultura română, poezia se citește din ce în ce mai puțin, că ține mai mult de o valoare încă asumată din inerție, adică păstrată ca tradiție, mai mult sau mai puțin, goală. Critica de poezie nu mai deține un rol așa de hotărâtor, semnalarea se produce prin alte mijloace. Autorii se promovează îndeosebi pe Facebook, unii își folosesc profilul personal sau pagina de autor ca pe un atelier sau spațiu de expunere, alții se folosesc de grupuri.
A apus era site-urilor specializate de poezie, așa că, Facebook-ul fiind un spațiu descentrat și labirintic, care permite poeziei să fie peste tot și nicăieri, scrisul întreține un raport ambivalent cu platforma care îi permite să se confunde cu restul vieții… Așa că poezia, în continuare, ține la noi mai mult de o economie a cadoului și a atenției. Prestigiul hârtiei nu a dispărut și sunt în minoritate cei care preferă vocea sau abordările multimedia, pentru că ar percepe cărțile ca pe niște „sicrie” (sorin despoT).
Unii dintre tinerii de azi au privilegiul de a lua contact cu poezia prin intermediul festivalurilor (LicArt, de pildă) și al altor acțiuni de genul acesta, alții intră direct în mediul cultural, unii rămânând poate cu un gust amar din pricina necunoașterii sau neacceptării cutumelor, cum ar fi aceea că, dacă aduci un text în spațiul public, e normal să te aștepți la posibile critici. Atâta doar că, din punctul acesta de vedere, lucrurile sunt foarte relaxate.
Pentru a face o paranteză care mă privește, regret că literatura română nu a apucat să-și asume mai profund tradiția avangardelor și că singura șansă a abordărilor experimentale este parazitarea – din ce în ce mai productivă, e drept – a instituțiilor din câmpul artelor vizuale/performative (nu exagerez dacă spun că unele din cele mai bune și mai inovatoare texte poetice au apărut sub egida unei galerii de artă, ODD), unde există și un alt fel de orizont de așteptare. Se întâmplă des în zona literară ca o poezie cu mize teoretice și o relativ mai mare dificultate de receptare să fie nu prost înțeleasă, ci de-a dreptul dată la o parte sau ridiculizată pe la colțuri, considerată prea „aseptică”, automat deposedată de legitimitate.
Faptul că există prea puțină poezie experimentală de calitate – iar atâta cât există, este marginalizată – are legătură și cu lecturile insuficiente sau neasimilate profund, iar această observație tind să cred că este valabilă și pentru alte segmente. Poate judecata mea este pripită, dar par să fie mulți adepți ai versului clasic/formelor fixe care nu stăpânesc bine versificația și istoria ei – mai grav, care nu stăpânesc nimic altceva și nici nu mai încearcă să iasă din nișa lor conservatoare, dar pretind recunoaștere. Șerban Foarță nu e doar un poet de nișă, și nici Chris Tanasescu (co-autorul excepționalei antologii „Noi poeți «americani» poeți străini”) – acestea sunt rarele excepții.
Mai există beneficii din actul scrisului și chiar al publicării poeziei, așa că ea nu e „moartă”, dar în România nu există încă piață performantă de carte. Cartea de poezie nu ajunge decât rareori un – să-i spunem așa, cu mari rezerve – produs vandabil. Însă relevanța poeziei nu ține numai de piață, ci și de concurența mediilor și chestiunile sociologice. Poezia nu prea mai influențează limba literară și nici nu mai există sistemul și mecanismele care să permită acest lucru (sau nu sunt folosite decât pentru perpetuarea unui canon rămas în trecut).

Lasă un răspuns