Perspectiva detenţiei: Ilie Lazăr, Penitenciarul Sighetu Marmaţiei

| Un material de Dana Buzura-Gagniuc |

Prezentarea unei personalităţi precum cea a lui Ilie Lazăr, pornind de la exemplaritatea destinului său politic, poate avea evidente sugestii pentru exerciţiul politic actual. Perspectiva din care se realizează prezentul studiu vizează în special detenția lui Ilie Lazăr, ştiut fiind că acesta a petrecut în închisorile comuniste 18 ani, din care 11 ani singur în celulă. Relevantă şi zguduitoare este experienţa detenţiei la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei, cunoscut drept loc şi mijloc de instaurare a unui regim de frică şi teroare, dar și ca unitate specială „despre care nu trebuia să se știe absolut nimic”.
Cea mai sugestivă perioadă, din punct de vedere al concentrării elitei românești în detenția de la Sighet, a fost cuprinsă între anii 1950 și 1955. Se pot aminti savanții: Ioan Lupaș, Constantin C. Giurăscu, Gheorghe Brătianu, Mihail Manoilescu, Silviu Dragomir, Ștefan Meteș, Gheorghe Tașcă, Ion Nistor, Alexandru Lepădatu etc.
În 1928, maramureşeanul Ilie Lazăr devine deputat al Partidului Naţional Ţărănesc, fiind apoi ales în mai multe legislaturi. „Ceea ce caracterizează activitatea politică a lui Ilie Lazăr în P.N.R. este faptul că el s-a făcut remarcat nu atât în saloanele de conciliabule sau confruntări politice erudite și comode, ci direct în arena competiției politice, în momentele fierbinți ale campaniilor electorale, unde acțiunea politică reclamă inspirație, curaj și o remarcabilă pricepere organizatorică.”1
Aprig luptător împotriva fascismului și comunismului, a fost unul dintre oamenii politici care au urmat îndeaproape politica lui Iuliu Maniu și programul Partidului Național Țărănesc. A participat la războiul pentru întregirea României, având o importantă contribuție la eliberarea orașului Cernăuți, fiind primul care a ridicat acolo drapelul românesc, după cum foarte detaliat descrie chiar el în volumul său de amintiri. De asemenea, a participat apoi la eliberarea Maramureșului și a condus în teritoriu armata română formată mai ales din moldoveni, pentru eliberarea orașului Sighetul Marmației.
S-a remarcat ca om politic atât prin acțiuni, cât și prin discursurile sale în parlament și prin capacitatea de a coagula interesul publicului. În memoria sătenilor se mai păstrează memorabilele discursuri rostite în piețe și târguri în localitățile maramureșene: Dragomirești, Ocna Șugatag, Vișeu de Sus, Sighetul Marmației, discursuri în care el le prezenta, pe înțelesul lor, problemele țării, dar și doctrina Partidului Național Țărănesc.
Personalitatea lui Ilie Lazăr poate fi relevată și dintr-o substanțială corespondență pe care o are cu personalități marcante ale culturii și politicii românești. Astfel, într-o scrisoare pe care i-o trimite Corneliu Coposu în 28 noiembrie 1971 se poate regăsi conturul unei personalități politice, culturale, sociale și morale de excepție: „cu un inegalat curaj civic și un caracter care a provocat rafale de persecuții și nedreptăți, dar a impus, în același timp, și un respect (etalat și nemărturisit) chiar adversarilor…”2
În volumul său de memorii, Ilie Lazăr face o impresionantă prezentare a drumului delegaţiei maramureşene la Marea Adunare de la Alba Iulia precizând: „Eu am reprezentat la această Mare Adunare plasa mea de baștină, Șugătag-Maramureș, cu credințional în regulă, așa că am fost unul dintre deputații cu drept de vot în Sala istorică din Cetate, unde s-a votat Marea Unire.”3
A făcut parte din Consiliul Asociației Pro Transilvania, împreună cu un mare număr de demnitari. Mulți dintre ei au ajuns în închisoarea sigheteană: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin Dinu Brătianu, Gheorghe Brătianu, Alexandru Lepădatu, Mihai Popovici, Sever Bocu, Ion Cămărășescu, D.R. Ioanițescu. Împreună cu Iuliu Maniu și Constantin Dinu Brătianu, a militat pentru scoaterea României din cel de-al Doilea Război Mondial și pentru semnarea unui armistițiu drept pentru țara noastră.
Este arestat în 14 iulie 1947, când se pregătea să plece în străinătate împreună cu alți fruntași ai Partidului Național Țărănesc. Este vorba de așa-numitul „caz Tămădău”, o farsă judiciară, menită a desfiinţa Partidul Naţional Ţărănesc. Cei din lotul Maniu au primit pedepse după cum urmează:
Iuliu Maniu – 154 de ani de muncă silnică,
Ion Mihalache – temniță grea pe viață,
Victor Rădulescu-Pogoneanu – 25 de ani temniță grea,
Grigore Gafencu – 20 de ani de muncă silnică,
Constantin Vișoianu – 15 ani de muncă silnică,
Radu Niculescu-Buzești – 10 ani de detenție riguroasă,
Nicolae Carandino – 6 ani de temniță grea.
Încadrarea pedepsei lui Ilie Lazăr a fost în așa fel făcută încât să primească o pedeapsă cât mai grea: 10 ani de temniță grea și 5 ani de degradare civică pentru complot, plus 12 ani de închisoare corecțională pentru încercarea de trecere frauduloasă a frontierei. Astfel, urma să execute pedeapsa cea mai grea cu un plus de doi ani: adică 12 ani de temniță grea și 5 ani de degradare civică. De asemenea, este condamnat și la confiscarea averii și la plata a 50.000 lei cheltuieli de judecată. A făcut însă mai mulți ani de pușcărie decât prevedeau sentințele sale. Încarcerat fiind, este transportat de la București la Galați, iar în 1950 adus cu duba și cu ochelari de tablă la penitenciarul din Sighetul Marmației.
Sighet. Sistemul penitenciar
Referindu-se la sistemele penale, la evoluția pedepsei în mediul concentrațional european, pe parcursul ultimelor două secole, Michel Foucault consideră că, în detenţie, se judecă mai degrabă altceva decât crimele, respectiv „sufletul criminalilor”.4 Din perspectiva lui Foucault, pușcăria este o instituție care, cel puțin la nivel teoretic, ar trebui să se respecte o serie de reguli și principii, dar constructul teoretic nu se suprapune deloc cu practica penitenciară. Trei principii fundamentale stau la baza funcționării instituției penitenciare: principiul izolării, principiul muncii și principiul modulării pedepsei.
O parte dintre închisorile românești erau gândite nu doar pe categorii sociale, ci și pe scopuri. Dacă la Aiud era închisoarea intelectualilor, la Pitești le era destinată studenților, la Sighetu Marmației, demnitarilor și miniștrilor în general, iar la Târgșor, elevilor. Însă cele mai multe închisori nu făceau nici o triere a deținuților în funcție de vârstă, statut social, profesie etc. 5
Închisoarea de la Sighetu Marmației s-a înscris în rândul închisorilor de exterminare pentru elita României din următoarele motive. În primul rând, izolarea, adică faptul că deținuții, odată aduși în Sighet, aveau toate șansele să-și piardă urma. Din punct de vedere al construcției, închisoarea era una fortificată după planuri austro-ungare. Pe de altă parte, apropierea de granița cu URSS și faptul că prin oraș trecea o cale ferată pe care circulau trenurile rusești sunt elemente care puteau facilita oricând o deportare în doar câteva minute peste graniță spre Siberia.
Închisoarea de la Sighet a fost construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, în timpul Imperiului Austro-Ungar, fiind considerată în epocă una din închisorile cele mai moderne și riguroase, destinată deținuților de drept comun. Începând din 1948, au fost aduși aici primii deținuți politici (țărani care nu au putut să-și achite cotele obligatorii la produsele agricole fixate de stat, tineri maramureșeni grupați în organizații anticomuniste), însă în această perioadă majoritatea celor închiși erau deținuți de drept comun. Caracterul penitenciarului se modifică în luna mai 1950, când, pentru mai bine de cinci ani, până în iulie 1955, a avut un caracter exclusiv politic, devenind locul de întemnițare al fostei elite politice, culturale și religioase a României interbelice. Puternic fortificată și păzită cu strictețe, închisoarea din Sighet era împrejmuită cu un zid de șase metri, cu posturi de observație cu gardieni înarmați cu muniție de război.
Supravegherea intransigentă din exterior se regăsea și în interior, fiecărui gardian fiindu-i repartizat un număr mic de celule, pe care le ținea sub observație prin deschiderea la intervale foarte mici a vizetei. Fiind închiși în celule, deținuții nici nu știau unde se află, pentru că nu se comunica deloc cu ei. Cei patru pereți, tăcerea și izolarea reprezentau întregul univers al deținuților. Ei erau pândiți de gardieni pentru a fi observați dacă vorbesc, iar uneori erau acuzați că vorbesc, cu toate că nu era adevărat. Nu aveau voie să primească vizite, pachete, scrisori, corespondență de nici un fel.
Aducerea și încarcerarea la Sighet
În dimineața zilei de 6 mai 1950 au fost aduși la Sighet cu dubele negre miniștri și demnitari ai României: Gheorghe Tătărăscu, Gheorghe Brătianu, Bebe Brătianu, Constantin C. Giurăscu, Dumintru Alimănișteanu, Gheorghe Vântu, Radu Portocală, Napoleon Crețu, Ion Manolescu-Strungă, Pantelimon Halippa. În dube, deținuții erau legați în cătușe, la ochi aveau ochelari mari legați etanș în jurul ochilor, dar lentilele nu erau din sticlă, ci din tablă neagră.6 Nu li s-a spus unde sunt, însă doar au bănuit că sunt „pe undeva prin Ardeal”.
Repartizarea lor în celule a fost făcută, după anumite numere, de Direcția Generală a Penitenciarelor București. La finele lunii mai 1950 s-a adus lotul episcopilor şi al preoţilor greco-catolici, care fuseseră arestaţi în octombrie 1948, iar în vara şi în toamna lui 1950 s-au adus alte grupuri de demnitari şi prelaţi. Odată încarcerat la închisoarea de la Sighet, niciunui deținut nu i se mai spunea pe nume, ci „banditul Unu”, „banditul Trei” etc.
Primirea fruntaşilor naţional-ţărănişti, la 16 august 1951, este confirmată de directorul închisorii sighetene – Vasile Ciolpan. În dreptul numelui lui Ilie Lazăr, pe foaia de transfer, scria „foarte periculos”.
Om al locului, Ilie Lazăr a recunoscut repede orașul unde fusese adus după sunetul clopotelor bisericii din Sighet, donate cu ani în urmă de familia sa. „Unde sunt oare, în ce localitate? Aud clopote de biserică Adormirea Maicii Domnului bătând; sunt trei clopote diferite. Pare deci să fie un oraș mai de seamă; și proporțiile închisorii sunt un indiciu în acest sens… Unii au crezut că suntem în Caransebeș, în Banat; alții au opinat pentru Bucovina.”7
Într-una din zilele următoare aducerii la Sighet, netemător cum era, i-a spus directorului închisorii: „Domnule comandant, de-ar ști moroșeni mei că-s aici, ar îmburda închisoarea asta cu totul!” De altfel, Ilie Lazăr obișnuia să le spună celorlalți deținuți că el se simte la Sighet ca acasă, iar colegii săi de detenție sunt de fapt oaspeții lui. Numele său era cunoscut de majoritatea gardienilor, deoarece mulți dintre ei erau „feciorii foștilor primari puși de el”, așa cum povestea cu amărăciune Ilie Lazăr la ieșirea din închisoare.8
Viața în universul concentraționar
Supraviețuitorii Sighetului povestesc de trei elemente principale care definesc viața în universul concentraționar: foamea, frigul și izolarea, toate acestea având același scop: lichidarea sistematică a deținuților. De altfel, întreg regimul penitenciar a fost conceput parcă pentru a-i dezumaniza, umili și batjocori.
Referindu-se spre exemplu la ancheta penală în general şi la scopurile acesteia, Nicolae Steinhardt, un alt intelectual care a cunoscut din interior universul concentraționar, spunea „Ce urmărește ancheta penală politică într-un regim comunist? Depersonalizarea. Pierderea «feței», adică distrugerea eului. Eul psihic și etic și eul exultant trebuie să piară înainte de moartea fizică a condamnatului.
Întregul regim de detenţie, munca şi umilinţa la care erau supuşi deţinuţii, dar și regimul alimentar şi sanitar, frigul, foamea, teroarea fizică şi psihică, limbajul trivial adresat unor personalităţi culturale, academice, politice, militare, urmăreau depersonalizarea deţinuţilor. Mulţi dintre ei – foşti miniştrii, academicieni, ofiţeri – trebuiau să suporte verificări intempestive ale gardienilor, să asiste la inventarea unor vinovăţii legate de încălcarea – chipurile – a unor reguli scrise sau nescrise. Mulţi dintre ei erau aruncaţi la „Neagra”, o celulă mică, fără ferestre, cu un lanț în mijloc, care vara era ca un cuptor, iar iarna ca un frigider. Mâncarea era redusă la minimum și nu se permitea nici un contact cu nimeni. Mai multe zile petrecute la „Neagra” însemnau îmbolnăvirea sigură a celui pedepsit. Fiecare dintre memorialiștii universului concentraționar au evocat cu groază perioadele lungi de izolare, iar pierderea obișnuinței vorbirii și gravele dereglări ale sistemului nervos sunt doar două din cele mai des amintite urmări ale izolărilor.
Condițiile inumane din penitenciar, adăugate vârstei înaintate a celor întemnițați și stării lor de sănătate precare au contribuit substanțial la rata ridicată a mortalității celor închiși la Sighet, încât în perioada 1950-1955, dintr-un număr de aproximativ 200 de persoane, 53, adică 25%, au decedat. Printre acesteia erau prim-miniștri, academicieni, profesori universitari și episcopi. Trupurile acestora au fost transportate în toiul nopții cu o căruță, inițial în cimitirul orașului, iar de la mijlocul anului 1952, la Cimitirul Săracilor, situat la marginea orașului, iar apoi aruncate în gropi rămase până azi anonime. În această perioadă, cu trei excepții din anul 1955, nu s-au întocmit acte de moarte pentru cei decedați, această operațiune realizându-se abia în anul 1957, în urma presiunilor venite din partea familiilor celor dispăruți.9
Temperament rebel, fire dârză și neînfricată, Ilie Lazăr nu putea să se obișnuiască cu măsurile stricte din penitenciar, fiind adesea pedepsit pentru încălcarea regulamentului. Potrivit mărturiei unui țăran maramureșean, fost gardian la închisoarea Sighet în anii ’50, directorul Vasile Ciolpan l-ar fi surprins cățărat la geam, privind dealul Solovan, ce se vedea în zare. În acel moment, Ciolpan i-ar fi strigat în cel mai pur dialect maramureșean: „În gerunți, măi!”, dar Ilie Lazăr i-ar fi răspuns cu demnitatea care i-a caracterizat întreaga perioadă a detenției: „În gerunți înaintea ta? Eu nu stau în gerunți decât înaintea lui Dumnezeu. Nu stau niciodată în gerunți!”10
Încarcerat și el la Sighet pentru refuzul de a trece la ortodoxie, preotul greco-catolic Eugen Popa își amintea cum, întotdeauna la Paște și la Crăciun, îl auzeau pe Ilie Lazăr cântând colinde și strigând „Nu vă lăsați fraților!” Își încuraja confrații fără să se gândească la urmări.
După eliberare, în 1972, Ilie Lazăr se confesa unui amic asupra unui incident pe care-l avusese cu directorul închisorii, fără să bănuie că acesta era informator al securității: „Ciolpan s-a purtat foarte rău, intenționând chiar să mă lovească odată. Dar eu am replicat că, dacă mă va lovi, nu mai răspund de mine, la care Ciolpan și-a lăsat mâna jos.”11
În memoriile sale, istoricul Constantin C. Giurescu amintește de Ilie Lazăr, atunci când descrie structura interioară a penitenciarului: „Aripa din stânga a T-ului are, la început o celulă care nu primește lumina direct, din curte, ci printr-o fereastră mult mai mică, cam o treime dintr-o fereastră normală, de pe culoar; de aceea i se spunea acestei celule «sura», era o celulă de pedeapsă, din cauza luminii și a aerisirii insuficiente. Aici a stat închis luni de zile, în 1953, Ilie Lazăr. Când transportam mâncarea și ajungeam în dreptul «surei», el apărea sus, printre gratiile ferestruicii, și ne comunica sau ne cerea informații. avea o față emaciată, palidă, cu ochi care luceau ca la un bolnav cu temperatură mare”.12
Personalul medical al închisorii considera că medicamentele sunt inutile, doctorul Lungu refuzând timp de doi ani să-i dea vreun tratament. Se dorea exterminarea lentă a deţinuţilor, motivând „să lăsăm natura să lucreze!”. Bătăile, pentru vinovăţii reale sau presupuse, erau la ordinea zilei. Corespondenţa care viza procesele deţinuţilor nu primea niciodată răspuns. Toate perchezițiile erau draconice și se făceau în special noaptea și iarna pentru a ține pe deținuți în frig, dezbrăcați și desculți, deși era imposibil să se introducă în celulă obiecte din exterior. Dacă asupra vreunuia din ei se găsea un ciob, o bucată de hârtie, un vârf de creion sau o bucățică de sârmă, acela suporta o grea pedeapsă la Neagra.
Plimbările deținuților se făceau pe rând, adică doar cei dintr-o celulă o dată, pentru a nu se întâlni între ei. Acestea durau câteva minute, condiția obligatorie fiind ca ei să nu vorbească între ei în timpul plimbărilor. Existau deținuți care nu erau scoși la plimbare cu lunile.
Un element important al regimului de exterminare în închisoarea din Sighetul Marmației era regimul alimentar, alimentele fiind nu doar puține, ci de cele mai multe ori stricate și preparate în condiții total neigienice. Alimentele erau transportate într-o ladă lungă făcută din scânduri, care se punea într-o căruță. În acea ladă se transportau și gunoiul închisorii, dar și morții spre Cimitirul Săracilor.
Întrucât a comunicat adesea din celula sa cu deţinuţii care făceau curăţenie pe coridor, informându-i că sunt în penitenciarul Sighet, a stat de mult ori la „Neagra”.
Tot aici a stat Ion Mihalache pentru că n-a dorit să declare ce au cerut anchetatorii. Când, după mult timp, directorul închisorii a mers să vadă dacă n-a murit, crezând că va trebui să dea ordin să fie îngropat și l-a găsit stând culcat cu fața în jos cu capul spre ușă, a fost întrebat de ce stă așa și a răspuns că ia aer ca să nu se sufoce.
Consecvența unei prietenii – Iuliu Maniu
O trăsătură relevantă din perspectiva atitudinii politice și umane a lui Ilie Lazăr este cea a fidelității și consecvenței idealului politic al lui Ilie Lazăr, relevată în loialitatea față de Iuliu Maniu. „Întreaga sa activitate politică a fost expresia unui permanent exercițiu de admirație față de Iuliu Maniu. (…) L-a apărat întotdeauna prin atitudinea sa, atât în fața adversarilor politici din alte partide, cât și a oportuniștilor care s-au desprins din P.N.Ț. După evenimentele din 23 August 1944, Ilie Lazăr concentrează în câteva cuvinte rolul pe care Iuliu Maniu l-a avut în istoria românilor: „Nu cred că noi suntem cei mai competenți să arătăm acțiunile mărețe și salvatoare de neam ale lui Iuliu Maniu. Atât doar putem afirma, și aceasta cu certitudine, că, la un moment dat, el a fost singurul în jurul căruia era acțiune… Unde era acțiune în trecut, în afară de Iuliu Maniu?”13
În 1948, Iuliu Maniu împlinea 75 de ani și, în loc de aniversare și de apreciere a rolului pe care l-a avut în înfăptuirea Marii Uniri din 1918, dar și în calitate de președinte în trei rânduri a Consiliului de Miniștri, i s-a înscenat un monstruos proces – aşa-numitul „proces Skoda” – menit a-l arunca în temnițele comuniste. Pentru a fi cât mai umilit, așa cum am mai precizat, a fost condamnat la 154 de ani de muncă silnică, încă o dovadă a absurdității proceselor comuniste. A murit după 6 ani de detenție cumplită la Sighetul Marmației.
Într-o discuție avută cu niște cunoscuți veniți în vizită, convorbire interceptată de Securitate, Ilie Lazăr a povestit cum a aflat de moartea lui Iuliu Maniu în penitenciarul din Sighet: „În 4 februarie 1953 au venit la mine, am avut doi gardieni care erau oameni de-ai noștri, am reușit să-i conving, unul era Pascu Florian, și zice: Domnule președinte, mi se pare că nu iese bine astăzi. Dar de ce? (…) I-am dat de mâncare, și-i tare bolnav. Și, a doua zi, în 5 februarie 1953, s-a stins bătrânul. Noi acolo în închisoare, aveam toți o activitate extraordinară. A doua zi dimineața la opt, niște foști teologi de Roma care curățau pe sală, mi-au spus: Domn Lazăr, a murit Maniu. Atunci, îmi aduc aminte că pe țevile de calorifer am bătut. Azi noapte a murit bătrânul.”14
Atunci când murea un deținut se comunica printr-un singur telefon la Direcția Generală a Penitenciarelor București, printr-o parolă: „S-a stins becul X”. Astfel, când a murit Iuliu Maniu, s-a raportat că s-a stins becul 2, deoarece acesta fusese deținut în celula cu numărul 2. Întrucât repartizarea pe celule se făcea de la București, astfel se putea identifica numele deținutului.
Ilie Lazăr a fost considerat mereu un „element periculos”, motiv pentru care, după episodul detenţiei sighetene, la
1 septembrie 1953, este transferat în arestul Ministerului de Interne Bucureşti.
Timp de un an și jumătate, anchetatorii au încearcat să obțină de la Ilie Lazăr, Ion Mihalache și de la alți fruntași țărăniști promisiunea de a se lepăda de crezul lor și de a preamări noul regim. Însă, pentru Ilie Lazăr, un asemenea gest era de neconceput. Ca urmare, va fi transferat în penitenciarul de la Râmnicu Sărat, închisoare unde, după 1948, au fost aduși țăranii considerați sabotori pentru că nu reușeau să-și achite cotele agricole”.
În 4 martie 1955 este dus cu vagonul penitenciar, împreună cu deţinuţii de drept comun la penitenciarul din Râmnicu Sărat, fapt confirmat şi raportat superiorilor de locotenentul major Alexandru Vişinescu.
Sănătatea lui devine tot mai precară, iar în 11 iulie 1959, prin dispoziția Direcției Generale a Penitenciarelor și a Coloniilor de Muncă nr. 82377/959, penitenciarul din Râmnicu Sărat este informat asupra situației lui Ilie Lazăr, căruia i se fixează un loc de muncă de 72 de luni în colonia Culmea, separat de restul deținuților contra-revoluționari.
Considera că acea internare administrativă de 72 de luni, după ce executase 12 ani de temniță grea, era determinată de „teama autorităților față de acțiunile de solidaritate ale populației din Ardeal cu eventualele sale acțiuni de natură politică”15, întrucât, în Ardeal, după Iuliu Maniu, se bucura de cea mai mare popularitate politică, iar comuniștii se temeau de acest fapt. Este eliberat la 9 mai 1964, printr-un ordin semnat de ministrul Alexandru Drăghici. Moare în 6 noiembrie 1976.

Note

1. Ilie Lazăr, Amintiri, Editura Fundației Academia Civică, București, 2000, pag. 12
2. Ilie Lazăr, Amintiri, Editura Fundației Academia Civică București, 2000, Prefața, Ilie Lazăr – un destin al mișcării național-țărăniste, autor prof. univ. dr. Doru Radosav, pag. 7
3. Ibidem, pag. 60
4. Michel Foucault, A supraveghea și a pedepsi, Editura Paralela 45, București, 2005, pag. 25
5. Nuţu Roşca, Închisoarea elitei româneşti, Editura Gutinul, Baia Mare, 1999
6. idem, pag. 20-21
7. Andrea Dobeș, Ilie Lazăr, Consecvența unui ideal politic, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2006, pag. 63-64
8. Ibidem, pag. 185
9. Ibidem, pag. 182
10. Ibidem, pag. 187
11. Ibidem, pag. 188
12. Ibidem, pag. 189
13. Ilie Lazăr, Amintiri, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2000, pag. 13
14. Andrea Dobeș, Ilie Lazăr, Consecvența unui ideal politic, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2006, pag. 188-198
15. Ibidem, pag. 207

Bibliografie

Dăncuș, Mihai, Todincă, Gheorghe, Unirea Maramureșului cu țara. Mărturii documentare 1918-1919, Tipărit la ASKA GRAFIKA, Sighetu Marmației, 2008
Dobeș, Andea, Ilie Lazăr, Consecvența unui ideal politic, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2006
Foucault, Michel, A supraveghea și a pedepsi, Editura Paralela 45, București, 2005,
Lazăr, Ilie, Amintiri, Editura Fundației Academia Civică, București, 2000
Roșca, Nuțu, Închisoarea elitei românești, Editura Gutinul, Baia Mare, 1998
Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii. Manuscrisele de la Rohia, Editura Polirom, Iași, 2012
Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999
http://www.contributors.ro/politica-doctrine/o-marturie-exceptonala-adevarul-despre-tamadau/

VEZI ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS

Lasă un răspuns