ORAȘUL ASCUNS (III). Ministrul și duelul

Oamenii îl știau ca ministru. Toboșarul Malagamba la fel, când se ducea la „Mon jardin”, vorbea cu statuia lui de peste drum, ca și cum ilustrul, ministru fiind, ar fi rămas în stradă să îl asculte. Avea un talent oratoric extraordinar, se știa, ceea ce nu însemna însă că nu s-ar fi putut opri dintr-un discurs ca să asculte pe cineva.

Alexandru Lahovari a murit în 1897. A avut funeralii somptuoase, iar la București ziarele au scris despre plecarea lui dintre cei vii ca despre o mare și ireparabilă pierdere. Bacalbașa, în „Epoca”, și apoi Caragiale, cel care rareori lăuda vreun contemporan, au pus negru pe alb, aceste rânduri: „s-a stins un român mare”; „Acum, când nu mai este, acum vedem cât era de mare. Acum ştim măsura, înălţimea muntelui după grămada surpăturii, după largul ce se deschide în locul acelui masiv. După golul ce-l lasă măsurăm locul ce-l împlinea acest mare om în mica noastră lume, şi, tocmai acum, i-aducem laude cari nu-i mai trebuiesc lui, fiindcă ieri era mai presus de ele şi astăzi nu le mai aude, dar cari ne trebuiesc nouă, spre lauda noastră înşine.” Atât și a fost de ajuns să se înțeleagă faptul că în politica românească greu va mai crește și se va mai înălța un altul la fel.
Avea doar 56 de ani. Conservator convins, Lahovari avusese pe mână Justiția, apoi Agricultura și Comerțul, Lucrările Publice și, în ultimii ani de viață, Afacerile Străine. Când, la început de primăvară, la Paris, inima l-a lăsat pe neașteptate, regele Carol I, îndurerat și surprins, a dispus să i se bată monedă omagială de bronz, cu chipul său înconjurat de favoriți. Când au ieșit din capelă, să îl conducă spre cavoul familiei, mulți dintre potentații și mai marii zilei, conservatori, dar nu numai, purtau medalia cu chipul său la piept și încă li se mai părea că îi aud cuvântările.
Învățase arta retoricii în Orașul Luminilor, pe când se pregătea să ajungă avocat, deși doctoratul său, susținut în mod strălucit, nu avea în vedere meșteșugul de a vorbi în public, ci se înscria printre primele studii autohtone asupra dreptului de proprietate.
Deși era ovaționat frenetic când apărea să rostească un discurs în Parlament, ori să conferențieze în fața oricărei mulțimi, singura care nu agrea verbul său cam grandilocvent era chiar propria nepoată, Martha Bibescu. După spusele ei, Alexandru Lahovari se prezenta societăţii româneşti ca un mic snob. Mai francez decât francezii, i se părea că unchiul ei după tată folosea un limbaj afectat, care nu mai avea trecere nici în Franța. Dar asta era tipic nu doar lui Alexandru Lahovari, ci mai tuturor tinerilor care studiaseră la Paris după Războiul de Independență şi care, la întoarcerea în ţară, făceau senzaţie cu redingotele lor croite în Rue de la Paix sau cu ţigările cu vârf aurit.
La scurt timp după moarte, opinia publică și politicienii dintre care plecase au socotit că o medalie regală e prea puțin pentru memoria celui care se implicase decisiv în rectificarea Constituției, a Codului Penal și pledase în „chestiunea Dunării” ca un tribun înflăcărat, contestând preponderenţa Austro-Ungariei în comisia nou înființată, care trebuia să supravegheze navigaţia pe tronsonul Porţile de Fier-Galaţi. Exista temerea că o eventuală creştere a puterii Austro-Ungariei în respectiva comisie ar fi frânat dezvoltarea României, ceea ce nu s-a întâmplat, grație intervenției lui Alexandru Lahovari: „Ei bine, aceasta va pune în mâna unei puteri străine, poate rivală, legăturile căilor noastre ferate care erau singurele ce permiteau României accesul direct la Marea Neagră, ceea ce nu se poate accepta.”
Conducerea Partidului Conservator s-a întrunit la sfârșitul lui martie 1897 și a desemnat un colegiu însărcinat cu ridicarea unei statui omagiale, în stare să îi amintească românimii de oamenii ei bravi.
S-a decis adunarea de fonduri de la oricine ar fi avut bunăvoința să dea cât de puțin pentru o cauză atât de nobilă. Rezultatele subscripţiei publice au fost anunțate săptămânal, în ziarul „La Roumanie” din perioada 1899-1900. Primăria Bucureştiului a votat la rândul ei un credit de 25.000 de lei. Conform documentelor epocii, s-au adăugat şi încasările obţinute de pe urma concertelor susţinute la Ateneul Român în zilele de 6 mai, respectiv 24 noiembrie 1899. Cel mai probabil, monumentul a costat în jur de 115.000 de lei, bani pe care România i-a plătit în rate până la sfârșitul anului în care a fost lansată comanda.
Pentru un edificiu atât de important s-a apelat la artistul francez de reputaţie oficială, Jean Antonin Mercie. Profesor de sculptură la École des Beaux-Arts și membru al Academiei franceze, Mercie îi fusese profesor, pentru scurtă vreme, și tânărului Brâncuși, în primii ani parizieni, când își căuta drumul.
Monumentul lui Alexandru Lahovari a fost comandat în 1899 şi adus în ţară în la 1 mai 1901. Dezvelirea a avut loc la 17 iunie 1901, dar înaintea acestei date, Mercie însuși a descins la București să aleagă locul de amplasare. Guvernul de atunci îi propusese Piața Romană, situată, la 1900 în punctul de întâlnire dintre lunga stradă Romană (astăzi Mihai Eminescu) și Bulevardul Colței, dar cunoscutului sculptor francez i s-a părut un loc prea vast pentru ceea ce el lucrase în bronz.
Era la acea vreme una dintre primele statui de tipul „Ies grands homes” care reprezenta o personalitate politică contemporană. Statuia a fost amplasată în Bucureşti la intersecţia Căii Dorobanţi cu strada Dionisie Lupu. Mult mai târziu, locul va deveni prin amenajări urbanistice – determinate de monument – Piaţa Dorobanţilor (în prezent Piaţa Lahovari), un spațiu care a suportat, succesiv, toate schimbările de nume, toate tribulațiile și vicisitudinile istoriei de după cel de-al Doilea Război Mondial.
Toboșarul Malagamba, de la „Mon Jardin”, cel care saluta statuia ministrului în fiecare dimineață și îi vorbea în gând, se temuse el însuși că într-o zi va găsi soclul gol, așa cum noua orânduire făcuse și cu alte bronzuri din Capitală: topiseră bustul lui Eugeniu Carada, care stătea în fața băncii, pe ale altora le ascunsese pur și simplu.
Comuniștilor le placuseră, se pare, cele două figuri alegorice care îl însoțeau pe oratorul conservator: România agricolă, în costum național, întinzându-i tribunului câteva spice și figura masculină a Dunării, după tipologia clasică a nudului, așa încât Alexandru Lahovari scăpase cu mai puțin decât alții. Îi fuseseră șterse doar fragmentele din discursuri, care îi împodobeau postamentul, dar rămăsese impunător, în contrapost, cu mâna dreaptă ridicată, dominând piața.
„Într-un fel, poate că e mai bine că inima ta a încetat să mai bată înainte să vezi grozăvia duelului”, se pomeni că murmură toboșarul. Își amintise de povestea răsunătoare a „asasinatului cu spada”, căruia îi căzuse victimă fratele mai mic al ministrului, jurnalistul Em. Lahovari. Dar despre povestea acestui duel și despre tot ceea ce s-a întâmplat în noiembrie 1897, în episodul următor. 

Lasă un răspuns