Orașul ascuns (I). Ne vedem la Mon Jardin!

Nu este orașul meu natal. Dar, fiindcă ador sudul, praful, vocile purtate de vânt, ierburile dospite în căldură, ador și Bucureștiul așa cum e, dar mai ales, așa cum a fost. Cine nu îl cunoaște, cine nu îl intuiește măcar, ori nu și-l închipuie așa cum era, în nopțile în sfârșit răcoroase ale verilor din urmă cu un veac, e ocolit de nostalgii secrete și voluptuoase, dar lipsite de leac.

Bucureștiul ascuns nu se vindecă, Bucureștiul pierdut – și mai mult – dogorește și doare în inima oricui l-a iubit. Am străbătut prin ce a mai rămas din ce se povestește ori se știe. O parte am citit, ori am visat. Peste toate, am avut și noroc: îndrăgostiții de oraș mi-au ieșit totdeauna în cale și am istorisit împreună, ca și cum am fi avut amintiri de un leat, de aceea mi-e ușor să fiu azi în povestea „grădinii cu loje” spuse de un bucureștean nonagenar, care îmi zice cu mâna sprijinită pe inimă: „El pleacă cu mine. Bucureștiul ascuns e aci, la mine în piept și mă duc cu el. La război, prin ‘42, ca recrut, voiam să mă întorc viu doar ca să trec, încă vreo câțiva ani, pe trotuarele astea, de pe Dionisie Lupu încoace, fiindcă prin ‘36-‘37 eram puști și mă urcam într-un platan, cu alții, să vedem chioșcul“. „Chioșcul?“ întreb. „Da, da, vreau să zic mai exact pavilionul din lemn de prun, care ferea orchestra de rafale, dacă ploua. Oamenii stăteau sub copaci și sub bolți sau doar sub umbrele, până noaptea târziu”. „Chiar din lemn de prun era chioșcul?” „Păi ,da, sau așa se vorbea. O fi fost doar șaradă de băutor, dar nu mai contează. Se mânca și se uda mâncarea pe săturate, cu vin bun. Pe urmă se dansa și ieșea luna, aprindeau felinarele. Atunci venea Serghei la «Mon jardin»”.
Azi nu mai e vreo urmă de grădină. Sheraton București, fost Howard Jonhson, fost Hotel Dorobanți, ca un colos uituc, cotat cinci stele, stă așezat peste nostalgia grădinii și a umbrarelor, a chioșcului cu becuri și orchestră. Poate că rușilor și chinezilor care apar săptămânal să se cazeze, ieșind din autocare, ca furnicile, nici nu li s-ar mai părea adecvat.
Serghei poate le-ar suna cunoscut, dar tot nu ar ști, fără să li se spună, că era doar numele frățesc și de alint al lui Malagamba, marele Sergiu Malagamba al tobelor, cum era anunțat în nocturnă, de pe estrada luminată. Femeile, tinerii, logodnicii eterni, toți gangsterii orașului erau în delir când apărea cu mustăcioara lui încondeiată peste buză, ca o coadă de rândunică, și cu părul sclipind de la atâta briantină. În smoking, cu floare roșie la buzunar și muzica trecând prin el năbădăioasă, ca un tren în viteză. Cu taiorul lui cadrilat și pălărie cu mătase fină, înfășurându-i borurile largi, când trecea prin oraș. Cu umbrelă cu cioc de argint, dacă ploua și lua taxiul. Ieșea din mașină, chiar în fața frizeriei de lux a lui Gică Vapor, care primea, la două săptămâni, lângă bacșișul gras, comanda: „Să-mi faci tunsoarea Malagamba sau nu mai ești malagambist?”.
Frizerul era fan convins, cum n-ar fi fost?, când toboșarul de la „Mon Jardin” îi aducea drept clientelă toată lumea de noapte a Capitalei, prinții de cartier, care, sub felinare, făceau rugăminți și jurăminte de o seară dansatoarelor în tutu din orchestra artistului avangardist.
„Malagamba avea un trecut și un viitor la Paris, în Africa, în America sau la Moscova. Era o vedetă, am zice azi, ba nu, era star. Tinerii se luau după el, în îmbrăcăminte, în ghetrele ca la Hollywood, în mișcări. Și io am dansat așa: îi aud și acum vârfurile pantofilor, pe podeaua de scândură a estradei – zice povestitorul meu –, iar, când sta așa, înspre zori, cu o halbă în față, să îi sufle peste mustață primul vânticel dinainte de răsărit, se uita printre frunze fix la coarnele lui Danubius, de la poalele statuii lui Lahovari, jos, în piață”.
Serghei, bateristul-orchestră. Dansa și cânta din gură, pe măsură ce lovea tobele, ca un arlechin pus pe sfori. Crescendo, fortissimo, urmate de un subito piano se întrepătrundeau cu figuri ritmice de rară fantezie, realizate cu o tehnică nemaipomenită, de virtuoz.
Trecea zvelt, cu țurloaiele lui elastice, învelite în stofă de lână și încălțate în pantofii cu scârț, din care ieșeau, la vedere, șosete cu romburi, de un galben trăznit, peste roșu flacără. Cei care nu puteau să-l imite îl pizmuiau ori îl luau ca subiect pe scenă, cum făcuse și marele Constantin Tănase, la teatrul său, unde avea un cuplet Malagamba, de râs cu lacrimi.
Doar un ziarist nu a râs, ci a scris scrâșnind la gazeta pe care o conducea: „cine e acest taie-frunză, cu cravată cu nodul mic și ciorapi de clovn, care zburdă pe Calea Victoriei, când românii mor în război?”. Era în 1942 și aceste vorbe l-au stârnit chiar și pe Mareșalul Antonescu. A pus copoii lui să-l urmărească și aceștia au raportat că Malagamba, rus de la Chișinău, ar face parte dintr-o sectă religioasă, periculoasă pentru stat, așa că, pe la mijlocul anului, Serghei era arestat și zăcea în beciurile Siguranței.
A stat un timp într-un lagăr din Tâgu-Jiu, până când liceenii, balerinele de la „Mon Jardin”, chefliii și gangsterii au mărșăluit pentru el pe trei bulevarde, cerându-l înapoi teafăr. Și l-au primit. Serghei a făcut din nou „baletul tobelor la grădina cu loje”, cum era numit cabaretul de la întâlnirea Bulevardului Dacia cu Calea Dorobanților, inaugurând la București jazzul simfonic, cu mult înaintea altora de prin lumea largă.
După război, Malagamba s-a mutat la „Gioconda”, cu trupă cu tot, însă, deocamdată, lăsăm povestea tot aici, în preajma anului 1945, când toboșarul, treaz încă, în zori, se uită pe geam, printre platanii parcului Assan, iar ce vede vom ști și vom vedea împreună cu el în episodul următor. 

VEZI ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS

Lasă un răspuns