O poveste universală, pe lista filmelor clasice de dragoste. Cold War (2018)

Războiul nu se dă doar pe front, nu doar cu armele, ci și cu sufletele. Războiul rece, care este unul de uzură, de presiune psihologică, își află, în „Cold War”, contrapartea afectivă, interiorizată, transpusă la nivelul istoriei mici, personale. După ce a atras atenția cinefililor și a criticilor prin povestea – și, mai cu seamă, prin modalitatea de a o nara vizual – din „Ida”, filmul său din 2013, care a fost recompensat cu un Premiu Oscar pentru cel mai bun film într-o limbă străină, Pawel Pawlikowski revine, în 2018, cu o nouă poveste, la fel de emoționantă, pe care alege să o transpună vizual în același alb-negru care impresionase și în „Ida”.

Prin titlul filmului, „Cold War”, Pawlikowski trasează de la bun început spațiul și timpul construcției narative, plasându-ne într-un context politic dificil, care îmbracă și, totodată, trece în povestea atât de subiectivă a celor doi protagoniști. Răceala unei epoci străbate imaginea și sufletele care o populează, alb-negrul fiind singura manieră veridică de a exprima o neutralizare a sentimentelor, o punere a lor între paranteze. Istoria celor doi – un muzician și o cântăreață – se scrie tocmai între aceste paranteze, în spațiul îngust care le mai rămâne indivizilor să-și trăiască propria viață, supuși unui regim care atentează la personalitatea și chiar la viața cetățenilor săi.

Deși o contextualizează atât de riguros prin determinările spațio-temporale oferite – și chiar prin titlu –, regizorul ne spune o poveste care, prin intensitatea și adevărul ei, poate fi una dintre marile povești de dragoste ale lumii, de așezat alături de „Romeo și Julieta”, căpătând astfel o universalitate ce o salvează de contingentul istoriei. Wiktor și Zula devin paradigmatici pentru un fel extrem de a trăi o iubire, sunt eroii unei drame care se desprinde de subiecții ei și prinde să plutească într-un imaginar cu care oricine poate empatiza.

Pawlikowski, care semnează atât regia, cât și scenariul, descrie o întreagă fenomenologie a iubirii, de la privirea încărcată de dorințe și aluzii a primei întâlniri până la asumarea totală a dorinței, adică a identificării acesteia cu forța vitală, având drept consecință unirea pe veci cu celălalt, fără de care nu poți exista întreg. Cele două personaje sunt coerente cu ele însele și cu propria istorie, o scriu cu propria suferință, care îi unește într-un destin comun. „Vitregiile” istoriei mari devin și „vitregiile” micii lor istorii, cei doi devenind exponenți ai unui război rece care a fost redus la scară mică și interiorizat.

Totul – scenariul, muzica, imaginea – se îmbină extrem de armonios în filmul lui Pawlikowski, ajungând să redea fidel în plan vizual, ca o radiografie alb-negru, harta sufletului uman accidentat de Marea Istorie. Ca și cum nu i-ar fi fost îndeajuns imaginea sugestivă, regizorul alege o linie melodică obsedantă („Dwa Serduszka Cztery Oczy”/ „Două inimi, patru ochi”), ce traversează de la început până la sfârșit filmul, ei adăugându-i-se și alte cântece la fel de capabile să evoce stări, ca o constelație în jurul miezului tare al poveștii celor doi îndrăgostiți. Cântecul leitmotiv conține in nuce întreaga dramă, precum și încheierea acesteia, care e redată magistral, după părerea mea, de Pawlikowski, cu o simplitate ce emoționează profund și îți rămâne întipărită adânc în suflet.

Dacă la ficțiunea din „Cold War” mai adaugi și detaliul că regizorul s-a inspirat, în linii mari, din povestea părinților săi, atunci efectul este garantat. Stăpânind perfect simplitatea, Pawlikowski reușește să construiască o poveste universală ce-și depășește datele istorice, înscriindu-se, sper, pe lista filmelor clasice de dragoste.

sursa imaginilor: www.facebook.com/coldwarmovie/

Lasă un răspuns