Noi şi Uniunea Europeană. Vise de iubire, decepţii şi realităţi

| Un text de Doru Mărgineanu |

Alegerile de la 26 mai pentru deputaţi în Parlamentul Uniunii Europene (UE), preşedinţia semestrială a Consiliului UE exercitată acum de România, tensiunile repetate între responsabili ai Comisiei Europene şi diverse autorităţi naţionale (inclusiv de la noi, chiar dacă nu în primul rând) şi, mai ales, interminabila tragi-comedie tot mai absurdă a Brexit-ului, toate incită la reflecţie despre sensul şi natura legăturilor între ţările care au decis, la diferite momente, să îşi unească drumul istoric în cadrul UE. Altfel spus, este firesc să te întrebi despre cât de fericit este menajul multinaţional european.
Pentru semnatarul acestor rânduri, subiectul este semnificativ chiar şi în sens personal. Căci viaţa mi-a fost astfel că, atunci când disperarea „epocii de aur” a lui Ceauşescu m-a împins să mă arunc în neprevăzut (1), am găsit refugiu în mica, dar aleasa ţară unde istoria a făcut ca Europa unită să îşi aibă nu doar „cartierul general”, ci, în bună măsură, însăşi ideea de origine şi unde federalismul european este natural – în Belgia. Apoi, în anii când România nu era încă nici candidat oficial la apartenenţa în UE, am scris în presa din Bruxelles despre importanţa geostrategică a ţării, relevând necesitatea integrării ei într-o Europă democratică şi prosperă. Am făcut aceasta din pură convingere proprie, fără să aştept ceva de la autorităţile române şi fără să am vreo legătură cu mult-râvnitele instituţii europene din oraşul în care trăiesc de trei decenii. De altfel, pot spune că pentru bruxellezul obişnuit, ca mine, simpla vecinătate spaţială cu acele instituţii şi cu aleşii sorţii (!) angajaţi în ele are mai ales inconveniente. În sfârşit, celor de vârsta mea, subiectul UE nu le apare cu intangibilitatea distantă a istoriei netrăite personal – cum ar fi, să zicem, Unirea Principatelor –, ci mă pot referi la el cu intimitatea permisă cuiva de un leat. Căci în 1951, când abia se năştea ipostaza incipientă a uniunii prin semnarea de către Franţa, Germania Occidentală, cele trei ţări ale Benelux-ului (Belgia, Olanda, Luxemburg) şi Italia a tratatului de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, eu deja absolveam… grădiniţa. Sau, când aceleaşi şase ţări au semnat actul fondator al Comunităţii Economice Europene (CEE), istoricul Tratat de la Roma din 1957, eu eram în gimnaziu şi auzeam despre evenimente ca acela de la emisiunile bruiate ale posturilor occidentale. Cât despre apartenenţa României la UE, ea nu este decât de vârsta nepoţelei mele, aşa că… o pot tutui!
Rostul de început al asocierii celor şase ţări fondatoare, atunci când rănile adânci ale războiului abia se cicatrizau, a fost în mod clar de a preveni repetarea a încă o tragedie ca cele două războaie mondiale care izbucniseră în Europa şi o desfiguraseră repetat, la interval de nici trei decenii. Declaraţia Europeană, rostită la 9 mai 1950 de Robert Schuman, afirma viziunea „părinţilor fondatori ai construcţiei europene” că gestionarea în comun, de către foştii inamici, a cărbunelui şi a oţelului, cele două resurse esenţiale pentru efortul de război, marchează naşterea unei Europe unite. În 1957, când s-a trecut de la comunitatea doar a cărbunelui şi a oţelului la o adevărată comunitate economică – CEE, s-au abolit vămile şi s-a instituit principiul liberei circulaţii nu numai a bunurilor, ci şi a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Atunci, ţările fondatoare au preluat şi extins tipul de asociere supranaţională instituit prima oară între Belgia, Olanda şi Luxemburg, imediat după război, când cele trei mici monarhii constituţionale s-au asociat economic spre a avea o pondere comparabilă cu a vecinilor mult mai mari. Referitor la Benelux, îmi amintesc încă uimirea cu care în 1976, la prima mea vizită în Belgia, la Liège, am văzut că circulaţia între acel oraş belgian şi Maastricht-ul olandez era ca de la Bucureşti la Ploieşti şi că moneda belgiană circula ca atare în Luxemburg şi viceversa, francii din cele două ţări fiind identici ca valoare, chiar dacă pe monezile fiecăreia erau chipuri diferite. Uimirea mea venea din faptul că între ţările europene comuniste, care se declarau „frăţeşti”, graniţele erau păzite strict, iar formalităţile de obţinere a paşaportului erau atât de obositoare, încât, de exemplu, eu am abandonat să dau curs unor invitaţii la simpozioane ştiinţifice în Bulgaria şi într-un institut academic din Szeged, lângă graniţa cu noi.
Succesul CEE a fost atât de evident, încât tot mai multe ţări apusene au cerut să se asocieze, mai întâi Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca, apoi Grecia, Spania şi Portugalia, astfel că în anul de pomină 1989, când în Europa s-a prăbuşit lagărul comunist, erau în comunitatea europeană atâtea ţări – 12 – câte stele sunt pe steagul ei. Apoi, Tratatul de la Maastricht din 1993 a instituit Uniunea Europeană, extinzând competenţele comunitare mult dincolo de economie, la educaţie, cultură, sănătate publică, transport etc., a creat cetăţenia europeană şi a decis crearea unei monede unice – viitorul euro – sub egida unei Bănci Centrale Europene. În deceniul nouă, au aderat la UE ţările neutre Austria, Suedia şi Finlanda, iar ţările estice, eliberate de dominaţia sovietică şi-au exprimat dorinţa de a fi admise, angajându-se să facă eforturile de a satisface criteriile de compatibilitate. În acel deceniu, cei din Est visam să intrăm în UE ca să trăim ca cei din Vest, iar vesticii, mai precis cei luminaţi dintre ei, visau la reunificarea Europei prin ştergerea urmelor funestei „cortine de fier”, cu care o tăiase Stalin de la Baltica la Mediterana. Urmare a cererii fostelor state comuniste de a adera la UE, Consiliul European al şefilor de stat sau guvern din cele 12 state membre a formulat (în iunie 1993, la Copenhaga) criteriile pe care trebuie să le satisfacă un stat european pentru a intra în Uniune. În esenţă, el trebuie să aibă: i) instituţii stabile care garantează democraţia, justiţia şi respectarea drepturilor omului, ii) o economie de piaţă liberă şi iii) o administraţie publică capabilă să aplice legislaţia europeană, prioritară faţă de cea naţională. Pe măsură ce au reuşit să satisfacă condiţiile de adeziune, între 2004 şi 2013, toate fostele ţări ocupate de Moscova după război, printre care România, în 2007, şi două dintre componentele fostei Iugoslavia şi-au realizat visul de a deveni membri ai UE.
Viaţa nu este însă un vis frumos neîntrerupt (!), iar natura omenească este astfel că ne obişnuim rapid cu ceea ce avem şi merge, dar resimţim acut ceea ce ne lipseşte sau nu merge. Istoria însăşi este cu avansări şi refluxuri. Astfel, mondializarea a adus şi în Europa criza bancară pornită în 2007-2008 de peste ocean, unde s-a terminat de mult, dar se pare că a lăsat principalele economii europene într-o stagnare cronică. Acea criză a scos la iveală deficite bugetare grave în mai multe ţări meridionale, în special uriaşa datorie a Greciei, devenită insolvabilă. Convulsiile violente endemice din lumea musulmană – în particular criminalul califat ISIS, dar nu numai – au gonit din casele lor milioane de sirieni, irakieni, afgani etc., de care emiratele bogate nici nu vor să audă, aşa că sărmanii caută să ajungă în Europa. Fertilitatea debordantă a bietelor femei sub-sahariene sub-nutrite depăşeşte în aşa măsură fertilitatea pământului pe care trăiesc (2), încât un excedent tot mai masiv de tineri de acolo nu îşi văd altă şansă decât să traverseze Mediterana, riscându-şi viaţa şi făcând ca umanitarismul european, croit în alte vremuri, să devină desuet în noile realităţi. La uriaşul vecin de la răsărit, Rusia, cu teritoriul ei imens şi bogat, şi cu locuitori dintre care sunt atâtea genii şi performeri în toate domeniile, democraţia şi dreptul la multiple libertăţi individuale – valorile europene fundamentale – nu au reuşit, de trei secole încoace, să câştige adeziunea maselor. Pentru o majoritate a poporului rus, conducerea optimă a rămas „despotul luminat”, capabil să asigure măreţia „patriei înconjurate de duşmani”. Căci, de la autocraţia ţaristă la dictatura (uneori ultra-sângeroasă) din anii sovietici, acel popor mare nu a avut norocul să poată asocia libertăţile individuale cu bunăstarea generală, marasmul post-sovietic din anii 1990 nefiind depăşit decât prin preluarea conducerii ţării de către poliţia politică. Astfel că acum UE are la limita sa estică un vecin puternic şi făţiş belicos, ale cărui aroganţă şi succese sunt de natură să stimuleze direct sau indirect şi în interiorul UE, inclusiv la noi, porniri autoritare latente.
Enumerarea de mai sus a primejdiilor cu care se confruntă UE în prezent nu este exhaustivă, dar nu o continui, fiind mai relevantă încercarea de a înţelege de ce visele de iubire pan-europeană, de acum două decenii, au lăsat loc la destule decepţii şi euroscepticism. Că aceasta este o realitate o arată clar votul din iunie 2016 a 52% dintre locuitorii Marii Britanii, care au optat pentru ieşirea din UE, multiplele dispute acerbe între Comisia Europeană şi guvernele unor ţări est-europene (Polonia, Ungaria, Cehia) şi, mai ales, faptul că în mai toate ţările UE există partide eurosceptice. Unele au o pondere electorală considerabilă (în Franţa, Germania, Danemarca, Olanda, Ungaria) şi chiar în Parlamentul European este constituit un grup al euroscepticilor, numit Europa Naţiunilor şi a Libertăţilor. Prezentarea partidelor eurosceptice din toate ţările UE, mai în detaliu decât ar fi aici locul, este uşor accesibilă (3). De aceea, mă limitez să remarc că ambele extremităţi ale spectrului politic sunt eurosceptice, la stânga din teama de neo-liberalism şi la dreapta din teama de pierdere a suveranităţii naţionale. Iar printre europenii fără opţiuni politice categorice destui sunt iritaţi de nivelul avantajelor financiare ale birocraţiei UE, pe care îl consideră exorbitant.
Originea profundă a decepţiilor faţă de UE cred că o găsim în lungul trecut pe care am vrut să îl depăşim, dar pe care nu-l putem schimba. Marc Aureliu, filosoful împărat roman din sec. II, a spus clar şi simplu în celebrele sale „Meditaţii”: ceea ce urmează este întotdeauna legat de ce a fost înainte. Istoria multiseculară atât de diferită între popoarele din Uniune a lăsat în psihicul nostru urme care nu pot să dispară în doar scurtul răstimp de când am considerat util să ne asociem. Diversitatea geografică pe un teritoriu relativ restrâns, cu separări muntoase şi fluviale care delimitează zone distincte, dar comunicante prin trecători, văi şi pe ape, a stimulat dezvoltarea în Europa a unei varietăţi culturale considerabil mai ample decât în alte zone geografice mult mai extinse, precum China şi Rusia.
Marea diversitate culturală europeană este un patrimoniu preţios, dar şi o frână firească a integrării supranaţionale. Cele şase state fondatoare ale Comunităţii Europene au avut o istorie plină de conflicte armate între ele, uneori devastatoare, dar toate aparţineau aceluiaşi spaţiu cultural, aveau o evoluţie economico-socială foarte asemănătoare şi interese naturale comune. În timp ce Marea Britanie, după pierderea imperiului colonial şi involuţia industriei grele s-a străduit să intre în CEE, atrasă doar de accesibilitatea pieţei comune, dar opunându-se permanent integrării europene, căci legăturile prioritare cu SUA, cu dominioanele anglofone (Canada, Australia, Noua Zeelandă) şi cu alte foste colonii erau şi sunt mai fireşti decât cu partenerii de pe continent. Brexit-ul nu este, deci, o totală surpriză. Diferenţe istorice marcate, de lungă durată, explică şi percepţia foarte diferită asupra masivei imigrări musulmane recente între ţările din Est, din Balcani până în Polonia, care au suferit secole de expansionism, jefuire şi oprimare otomană, şi cele apusene, care au putut avea cu Imperiul Otoman relaţii statale obişnuite şi uneori chiar interese comune. Cu toate acestea, şi în ţări occidentale, chiar dintre cele mai eurofile, ca Belgia, sunt oameni politici cu o viziune lucidă şi responsabilă asupra Islamului şi a crizei migratorii (4). Contextul istoric foarte diferit, cu precădere după al Doilea Război Mondial, dar şi cu mult timp înainte, explică şi aderenţa populară la creştinism ca practică religioasă socială, incomparabil mai amplă în ţările estice decât în nord-vestul Europei. Aceasta este în mod clar o diferenţă între Est şi Vest, nu între ortodoxie şi catolicism. În sfârşit, mai merită amintită şi atitudinea numită „corectitudine politică”, a cărei pondere este sufocantă în Occident şi mai redusă în ţările estice, unde cenzura oficială este o amintire încă recentă. Favorizarea obstinată a minorităţii şi inversarea raporturilor reale, relativizând totul, a ajuns să impună în ţări ca Franţa chiar răstălmăcirea în învăţământ a trecutului istoric, judecându-l după normele dominante acum (5).
Deşi decepţiile referitoare la UE nu sunt neglijabile, cred că întrebarea dacă e mai bine în sau în afara Uniunii fie nici nu se pune, fie are răspunsul pozitiv imediat. Pentru mine este o evidenţă impusă de realităţi foarte concrete, aparte de consideraţii generale. Căci vin la Bucureşti fără alt act de identitate decât cel pe care îl am în buzunar şi la Bruxelles, mă servesc de telefonul mobil ca şi cum aş fi acolo unde am abonamentul, în satul muscelean unde erau bunicii s-a instalat canalizarea sprijinită de fonduri UE, laboratorul de unde am plecat în ’88 este de mult timp „centru european de excelenţă”, numeroşi foşti colegi au fost adesea invitaţi ca experţi evaluatori ai proiectelor propuse la UE, studenţi ai lor au mers în schimburi Erasmus şi multe, multe altele de acelaşi fel. De altfel, România este printre ţările cu euroscepticism foarte redus, un sondaj din 2015 indicând că 65% dintre români consideră că apartenenţa la UE a adus avantaje.
Cât despre consideraţiile generale, mi se pare neîndoios că în lumea globalizată în care trăim este preferabil să fii parte dintr-un ansamblu a cărui pondere este (încă!) de primă anvergură mondială şi să doreşti ca acel ansamblu să devină tot mai unitar. Mi se pare potrivit să închei sugerând lectura unor reflecţii nobile şi de maximă autoritate despre UE, ale celui care a fost, între 2009–2014, primul Preşedinte al Consiliului European, belgianul Herman Van Rompuy (6).

Note:

1 Acel moment dramatic pentru mine, din 1988, l-am descris în eseul memorialistic „Privirea din afară/ Spre ştiinţă şi pe alături în România de dinainte”, Editura Vremea, Bucureşti, 2018.
2 Într-o jumătate de secol, populaţia de la sud de Sahara a devenit de patru ori mai numeroasă, de la 230 milioane în 1960, la 1 miliard în 2015. Dintre aceştia, 150 de milioane au ajuns la un venit zilnic între 5–20 de dolari, iar alte 200 de milioane au între 2–5 dolari. Deşi foarte redus, acest nivel de resurse face posibilă strângerea sumei pretinse de traficanţi pentru drumul precar spre „eldoradoul” european, pe care îl văd pe telefoanele mobile. Afluxul implacabil de migranţi africani spre Europa este descris cu obiectivitate de Stephen Smith în „La ruée vers l’Europe”, Paris, Grasset, 2018.
3 https://en.wikipedia.org/wiki/Euroscepticism .
4 Theo Francken „Continent sans frontières”, Paris, Editions Jourdan, 2018.
5 Dintre scrierile minoritare şi cu atât mai remarcabile, care se ridică împotriva acestei aberaţii, merită din plin menţionat grupajul de eseuri „Historiquement incorrect” de Jean Sévillia, Paris, Fayard, 2011.
6 Herman Van Rompuy „Anti-mémoires”, Bruxelles, Mardaga, 2018 şi discursul de acceptare a Premiului Nobel pentru Pace, decernat UE în 2012 http://europa.eu/rapid/press-release_SPEECH-12-930_en.htm .

VEZI ARTICOLUL ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS

Lasă un răspuns