Modificările invizibile ale gândirii

Încep cu lectura recentă a unui eseu ştiinţific cu titlul „Când creierul devine masculin”i, scris de un strălucit biolog de la Universitatea din Liège (Belgia), Jacques Balthazart, autoritate mondială în neuroendocrinologia comportamentului animal şi, pentru mine, un vechi prieten. Pe parcursul a 250 de pagini, acel eseu de difuzare a ştiinţei prezintă într-o manieră uşor de urmărit şi atractivă esenţialul celor mai recente achiziţii ale cercetărilor referitoare la particularităţile specifice creierului masculin şi, respectiv, celui feminin, evidenţiind mecanismele biologice – hormoni, gene şi modificări epigenetice – care le generează specificităţile. Interesul pentru publicul larg al cărţii lui Balthazart rezidă în bogăţia informaţiei şi claritatea cu care sunt analizate consecinţele funcţionale ale acelor specificităţi pentru fiziologia şi comportamentul indivizilor din cele două sexe, la specii de pe toată scara evoluţiei, ajungând până la om şi la activităţile cognitive tipice lui. Poziţia clară a autorului este că recunoaşterea diferenţelor între specii, deci şi a particularităţilor speciei umane, nu poate anula caracterul general al proceselor biologice fundamentale, care se exprimă în forme eventual distincte, dar sunt prezente şi la om, dată fiind natura sa biologică.
Pentru oricine a asimilat o cultură ştiinţifică chiar elementară, determinismul biologic ţine de domeniul evidenţei, fără să aibă nimic şocant. Totuşi, autorul îşi justifică în mod repetat abaterea de la poziţia corectă politic – dominantă actualmente în mass-media occidentale, cu precădere din Franţa – de a considera că diferenţele de funcţionare mentală sunt induse numai de factori educaţionali, fiind deci complet modelabile de către societate, în timp ce toţi indivizii umani ar fi potenţial identici. Iar în scurta prezentare de pe coperta a IV-a a eseului citat, editura subliniază că este o carte „incorectă politic, dar ştiinţific ireproşabilă”. Ei bine, faptul că acum, în lumea occidentală democratică, o lucrare de difuzare a noutăţilor pur ştiinţifice de biologie poate fi sub incidenţa unei judecăţi a corectitudinii dintr-o perspectivă nu ştiinţifică, ci ideologică – ca în lumea sovietică, din vremea lui Stalin – mi-a trimis gândul la fenomene din Occident care sugerează o afecţiune degenerativă a societăţii. Nu este, din păcate, deloc singura astfel de „afecţiune”, dar justifică prioritar semnalarea, date fiind amploarea impactului asupra societăţii şi tendinţa ei de propagare. Subiectul a fost evocat ocazional în ultimii ani şi în România – de exemplu, de Ana Blandiana, într-o conferinţă reluată în volumul „Istoria ca viitor şi alte conferinţe şi pagini” (editura Humanitas, 2017) – iar în vara trecută a apărut la o editură pariziană un foarte consistent eseu istorico-filosofic despre corectitudinea politică, al remarcabilului sociolog canadian Mathieu Bock-Côtéii. Recomand fără rezerve această carte cititorului interesat de o analiză detaliată a corectitudinii politice. Rândurile care urmează exprimă doar efortul meu de a pricepe dominarea mass-media şi a vieţii politice din Apus de constrângeri greu de înţeles cuiva care a plecat din ţara lui acum mai mult de trei decenii, sufocat de totalitarismul comunist, în căutarea libertăţii democratice.
Expresia „political correctness” (corectitudine politică), cu sensul actual, datează din anii 1970, când a fost introdusă de mişcarea Noua Stângă americană, după care utilizarea ei s-a extins rapid. Principalele dicţionare on-line definesc accepţia acestei sintagme drept evitare a expresiilor sau acţiunilor care pot insulta, marginaliza sau da un sentiment de excludere unor persoane dezavantajate sau discriminate pe baza oricărei caracteristici percepută ca potenţial diminuantă, în special datorită rasei, sexului şi orientării sexuale, dar şi a religiei, vârstei sau aspectului fizic. Cu un astfel de sens nu poţi să nu fii de acord, însă el reprezintă doar teoria, în timp ce manifestarea practică a corectitudinii politice este astfel că primul dintre cele două cuvinte ale sintagmei ar trebui mai degrabă pus între ghilimele. Să nu insulte pe nimeni şi să nu discrimineze pentru orice caracteristică personală care nu împiedică viaţa în societate este firesc pentru tot omul normal, mai ales atunci când educaţia l-a adus în contact cu ideea creştinească de iubire a aproapelui şi cu preceptul iluminist de egalitate în drepturi a tuturor membrilor societăţii. Cele 30 de articole ale Declaraţiei universale a drepturilor omuluiiii, adoptată de ONU la 10 decembrie 1948, încep cu afirmaţia clară „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi” şi apoi detaliază toate drepturile a căror aplicare ar asigura viaţa împlinită a tuturor, indiferent de sex, rasă, religie sau opinii. Aşa fiind, este firesc să te întrebi ce mai are de adus sau de impus corectitudinea politică, dincolo de drepturile umane? Normele acestei atitudini, vehiculate de medii universitare care îşi afirmă orgolios natura „de stânga” şi descendenţa din ideologia agitaţiilor studenţeşti din mai 1968, norme dominante în mass-media occidentale, par la prima vedere să vizeze limbajul. Să nu mai spunem „sexul slab”, căci poate fi foarte tare …, şi nici „sexul frumos”, căci nu are datoria să placă. Să nu mai utilizăm apelativul „domnişoară”, căci poate fi neplăcut unei adulte necăsătorită (în engleza scrisă, titlurile Miss şi Mrs. trebuie înlocuite cu indiferentul Ms.). Despre americani să nu mai spunem nici „negri”, nici „albi”, ci „afro-americani” şi „de rasă caucaziană” etc, etc.
Dacă s-ar limita la limbaj, corectitudinea politică ar putea să pară relativ benignă, fiind doar (!) o formă de cenzură şi auto-cenzură – constrângeri sociale binecunoscute celor de vârsta mea. Dar obiectivele şi impactul ei sunt cu mult mai extinse, căci violentează şi tinde să anuleze toate identităţile tradiţionale, atât colective, precum apartenenţa la o anumită naţiune, cât şi personale, inclusiv pe cele mai profund ancorate în natura umană, cum sunt femininul şi masculinul, corespunzând mamei şi tatălui. Cartea lui Jacques Balthazart este „incorectă politic” doar fiindcă reaminteşte că între creierul feminin şi cel masculin sunt diferenţe determinate biologic, chiar dacă autorul nu face absolut nicio aluzie despre vreo posibilă superioritate a vreunuia şi nici vorbă de a sugera vreo inegalitate în drepturi.
Specificul corectitudinii politice este ca, pornind de la dreptul firesc de a nu fi persecutat sau blamat pentru caracteristici personale care nu îi lezează pe alţii, să transforme acceptarea diversităţii în condamnare a identităţii naturale şi promovarea de politici care să o abolească. Acest demers de deformare a realităţii este deosebit de pregnant referitor la gen şi sexualitate. Conform sondajelor actuale, în Europa şi în America de Nord câteva procente din populaţia adultă, atât masculină cât şi feminină, se declară atrasă sexual de persoane de acelaşi sex (homosexualitate) sau de persoane din ambele sexe (bisexualitate)iv. Pe de altă parte, între 0,3 şi 0,6 % dintre indivizi se simt de alt sex (transsexualitate) decât cel atribuit lor la naştere pe baza caracteristicilor anatomice. În ansamblu, acronimul LGBT – provenind din cuvintele engleze lesbian, gay, bisexual, transgender – desemnează în jur de 5% din populaţie, care îşi declară altă orientare sexuală decât heterosexualitatea sau care se simte de alt sex. Ostilitatea istorică faţă de homosexualitate, înscrisă în precepte religioase şi în legi, a dus la drame ca întemniţarea lui Oscar Wilde, tragedii ca sinuciderea genialului om de ştiinţă Alan Turing şi la cine ştie câte alte suferinţe nejustificate, aşa că nu putem decât să fim bucuroşi de evoluţia spre toleranţă a civilizaţiei occidentale din ultima jumătate de secol. La fel, sunt de admirat progresele medicale şi juridice care permit punerea în acord a aparenţelor exterioare cu trăirea mentală intimă a identităţii de gen. Acceptarea senină a caracteristicilor minoritare pur personale, ca homo- şi transsexualitatea, este însă cu totul altceva decât să aplauzi grotescul parăzilor gay pride şi transsexual pride, al căror exhibiţionism şochează la fel ca pornografia etalată public. Iar împingerea dorinţei de nediscriminare până la voinţa de a utiliza progresele medicale pentru ştergerea identităţilor mamă şi tată – înlocuindu-le cu doi părinţi similari – ca şi efortul de a anula prin educaţie orice specificitate feminină şi masculină înseamnă în mod evident violentarea naturii.
Corectitudinea politică comite acelaşi tip de exagerare deformantă şi prin încurajarea imigraţiei masive extra-europene, empatia firească faţă de persoane individuale aflate în primejdie fiind transferată aberant în legitimarea migraţiilor de masă. Intrarea invazivă în Europa de populaţii musulmane – a căror aservire la preceptele islamice (care le controlează integral viaţa) şi refuz făţiş al valorilor morale europene le sunt tolerate cu inconştienţă şi încurajate în numele multiculturalismului – este un fenomen apusean de maximă gravitate, putând duce la dizolvarea istoric rapidă a naţiunilor europene. Cui ar fi tentat să vadă vreo exagerare în afirmaţia precedentă îi propun să reflecteze la schimbarea şocantă a peisajului uman din marile oraşe apusene şi la nesfârşitul şir de crime comise doar în ultimii ani în numele islamuluiv în ţările occidentale cu politica cea mai favorabilă imigrării. De exemplu, în Franţa, spectrul criminalităţii motivată religios în numele Islamului este de-a dreptul năucitor, de la asasinarea caricaturiştilor „blasfematori” de la Charlie Hebdo, la crime de masă cu automatul în săli de spectacol (la Bataclan) sau cu camionul pe străzi de plimbare în zi de sărbătoare (la Nisa) şi, cel mai frecvent, asasinate cu orice instrument a găsit respectivul „soldat al lui Allah”: armă de foc care să ucidă poliţişti şi soldaţi de gardă sau chiar copii în faţa şcolii (la Toulouse), satâr, cuţit care să ucidă bătrâni în biserică (la Rouen), sau colegi de serviciu chiar în sediul Prefecturii de poliţie din Paris (recent, la 3 octombrie trecut). Situaţia este asemănătoare în Germania, în Anglia etc, iar peste tot autorităţile respective se străduiesc mereu să escamoteze prin artificii verbale rolul intrinsec al Islamului, fiind paralizate de corectitudinea politică.
Un alt aspect, nu tragic ca precedentul, totuşi cu efecte profund nefaste pe termen lung asupra societăţii, este relativizarea şi răsturnarea valorilor practicată deliberat de mass-media şi de intelectuali impregnaţi de corectitudine politică. Cu precădere Noua Stângă americană, dar şi alte „stângi” de descendenţă marxistă, frustrate de perimarea luptei „de clasă”, găsesc alţi „exploatatori” care trebuie combătuţi. În primul rând, omul alb creştin, colonizator brutal care jefuieşte alte popoare şi le diminuează culturile originale, iar în ţara lui oprimă femeile! Elementul central este repudierea eurocentrismului, a imaginii tradiţionale din secolul XIV încoace că civilizaţia umană are originile în spaţiul mediteranean (antichitatea greco-romană) şi a înflorit în Europa occidentală (Renaşterea, revoluţia ştiinţifică, Iluminismul, revoluţia industrială) şi în extensiile ei din America de Nord şi Australia, care, în sens cultural, constituie Occidentulvi. Indiferent cât de marcată sau cât de trecătoare este dominaţia civilizaţiei Vestice, ca să pretinzi că ştiinţa (efectiv interesantă!) a vracilor africani sau a şamanilor este la fel de importantă ca a unui Aristotel sau da Vinci trebuie să fii foarte… original! Fără să analizez nici justificarea filosoficăvii, nici perniciozitatea socială a relativismului valoric, ca simplă ilustrare a exprimării lui în contextul corectitudinii politice, citez titlul comentariului on-line despre premiile Nobel pentru ştiinţe din acest an al celebrei reviste americane National Geographic (16 octombrie 2019): „De ce sunt laureaţii Nobel pentru ştiinţe atât de albi şi atât de bătrâni?” Nu am ce să mai comentez despre o astfel de punere a problemei, aşa că închei subiectul relativizării corecte politic a valorilor, semnalând şi climatismul obsesiv al mass-media, în care abundă prezentarea de catastrofe climatice, atribuite exclusiv unor cauze umane, altele decât cea fundamentală: creşterea explozivă a populaţiei în ţările subdezvoltate economic. Ilustrativ pentru climatismul actual este rolul de emblemă atribuit unor adolescenţi a căror tulburare proprie vârstei ia forma dării de lecţii climatice, fenomenul Greta Thunberg reamintind teribil cruciada copiilorviii din Evul Mediu.
Din punct de vedere principial, cerinţele corectitudinii politice provin din considerarea diversităţii umane drept valoare absolută, pe care nu o poate limita nicio respectare a opiniilor tradiţionale, oricât ar fi acestea de majoritare. Într-o astfel de optică, orice conservatism este taxat drept populism şi chiar încadrat în anxietăţi fobice, pentru care s-au confecţionat o serie de denumiri incriminatorii: homofobie, transfobie, xenofobie, islamofobie … listă deschisă! Psihiatrizarea oricărei opoziţii faţă de corectitudinea politică aminteşte, încă o dată, realităţi sovietice când, în vremea lui Hruşciov, dizidenţii erau internaţi în clinici psihiatrice.
Referitor la spaţiul unde se manifestă corectitudinea politică, apare evident că el coincide cu acea parte, net minoritară, a lumii unde îşi are originea însăşi ideea de drepturi ale omului şi unde acestea sunt cel mai din plin respectate – Europa occidentală şi America de Nord. Astfel, vehemenţa corectitudinii politice este maximă exact acolo unde ar fi cel mai puţin nevoie, în timp ce este complet absentă în statele islamice rigoriste (ca Iranul, Arabia Saudită şi altele) şi virtual absentă în toată lumea musulmană, care nu acceptă egalitatea de drepturi a femeilor cu bărbaţii şi condamnă sever homosexualitatea. În marile ţări cu regimuri autoritare, China şi Rusia, referirile oficiale la corectitudine politică sunt aproape exclusiv ironice, iar în ţările din estul Europei, deci şi la noi, amintirea trecutului comunist a lăsat o reticenţă firească faţă de o nouă cenzură. Iată deci că distribuţia în lume a corectitudinii politice mă obligă, în timp ce îmi permit să o consider o boală, să nu o privez de recunoaşterea caracterului boieresc! O boierie decadentă, pe care ar fi de dorit să nu ne-o însuşim, străduindu-ne să preluăm din mentalitatea Apusului calităţile remarcabile care au permis înflorirea civilizaţiei europene, nu şi alterările degenerative care acum o periclitează. Mi se pare potrivit să închei aceste reflecţii citând afirmarea fermă a importanţei schimbărilor de mentalitate de către Gustave Le Bon, întemeietorul psihologiei sociale: „Singurele modificări importante care duc la înlocuirea civilizaţiilor se produc în idei, concepţii şi credinţe. Evenimentele memorabile ale istoriei sunt efectele vizibile ale modificărilor invizibile ale gândirii oamenilor”ix.

Lasă un răspuns