Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Mihai Victus, autorul romanului „Fracturi”

Mihai Victus, autorul romanului „Fracturi”

Pe parcursul celor peste cincisprezece ani de când scriu (cu foarte scurte întreruperi), am observat că devin tot mai atras de partea psihologică a poveștilor. Tocmai de aceea, în romanul „Fracturi”, publicat de editura Vremea în 2019, mi-am propus ca temă minciuna și urmările ei. Poate că greșesc totuși când spun că mi-am propus. Subiectul a luat formă în urma unor experiențe personale nefaste, cărora le-am făcut cel mai bine față împrumutându-le unui personaj fictiv, astfel încât să pot scrie detașat despre trăirile respective. Un presupus atentat cu mașină; un manipulator media, lipsit de scrupule; sentimentul de vinovăție; lupta disperată de-a nu pierde controlul – acestea sunt elementele care m-au ajutat să transmit cel mai bine ceea ce mi-am dorit. „O trezire a conștiinței”, așa cum au numit-o ulterior o parte dintre cititorii cărții.

(fragment)
„Fracturi”

Poate că scrierea celor ce urmează va îndepărta o parte din greutatea vinei. Ce încerc să fac aici, așadar, e atât un gest pornit din remușcare, cât și unul de egoism. După ce vei citi toate astea, mă aștept să înțelegi de ce n-am avut puterea să vi le spun în față atunci, ție și Caterinei, în timpul ultimei noastre întâlniri. Ocazii mi s-au oferit destule. Poate fi o consecință a faptului că mă obișnuisem să ocolesc adevărul și că ajunsesem să trăiesc într-o minciună continuă, într-o lume unde aveam impresia că-mi pot modela propria realitate. Am profitat de slăbiciunile și încrederea celorlalți. Îmi foloseam atât de des strategiile de manipulare, încât mă simțeam la rândul meu controlat de o forță căreia nu-i mai puteam face față. Să nu crezi că intenționez să-mi caut scuze. Mă consider singurul responsabil pentru stadiul în care-am ajuns. Nu-mi plâng de milă și-ar fi o minciună dacă aș afirma că regret cum i-am folosit pe unii, ca să-mi ating scopurile. Nu sunt primul și nici ultimul dintre rechinii atrași de găleata plină cu carne proaspătă și însângerată. În universul meu, am învățat că dacă nu acționezi tu, se vor găsi oricum alții gata să o facă, iar primul care se va repezi la momeală va avea parte de porția cea mai copioasă. În felul ăsta, înveți să ai grijă în primul rând de propria piele. Devine obișnuință, ca orice gest îndelung exersat.

Am spus că-mi doresc să înțelegi justificările din spatele faptelor, dar asta presupune să-l cunoști mai întâi pe făptaș. E o misiune dificilă și nu văd motivele pentru care ai fi de acord să o faci, mai ales în situația de față, dar trebuie să încerc. Nici mie nu mi-e ușor, mai ales fiindcă îmi propun să nu existe nicio afirmație lipsită de adevăr în paginile următoare. M-am servit de sinceritate de prea puține ori în ultimii ani – asta îmi îngreunează de asemenea treaba.

De ce să o fac acum, când toată lumea pare să fi înghițit până la urmă scenariul furnizat de mine? Am putea să ne vedem fiecare de viața lui. Ceea ce nu știi n-are cum să te afecteze, se spune. Dar eu știu. Aici se află problema. N-am mai avut parte de un somn liniștit de nu mai rețin când.

În prezent închiriez camera cea mai detestabilă a unui hotel de pe unul din cele mai circulate bulevarde ale capitalei. Din cauza unor probleme de autorizație, întreaga clădire, cu excepția primului etaj, a fost modernizată. Aici în schimb pereții au rămas neizolați, iar prin ferestrele vechi, cu ramă din lemn, traficul se-aude atât de clar încât ai putea crede că te afli într-o cutie de carton. Mi s-a transmis că aș fi singura persoană care-a insistat vreodată să închirieze camera, mai ales după ce mi se prezentaseră variante mult mai satisfăcătoare. Au fost necesare două zile ca să șteargă praful și să o aerisească. Încă se mai simte un miros puțin acru, ca și cum ar fi ținut ascuns pe undeva un cadavru. Nu mă deranjează. Până la urmă tocmai de-aia stau aici. Zgomotul neîntrerupt al orașului și alte detalii, care mai înainte m-ar fi determinat să-i dau în judecată pe proprietari, sunt o distragere. Au un efect oarecum efervescent. Mă ajută să rămân conectat.

Îmi propun să nu ies din cameră până ce nu termin de scris (se poate ca ideea să-mi fi fost inspirată de vreo scenă de film văzut demult). Cred că mi-e teamă ca nu cumva reluarea contactului cu lumea să mă determine să amân întregul proces. Sunt la fel de laș ca oricare altul când vine vorba de recunoașterea și asumarea greșelilor. O fac deoarece n-am de ales. Nici ție nu ți-am oferit posibilitatea de-a alege când am luat decizia să-ți adresez cuvintele astea. Trebuie să-i vorbesc unei persoane, să simt că nu pornesc în călătorie de unul singur.

Tu ai fost cea mai puternică dintre toți și a fost cel mai dificil să te conving. Nici măcar nu cred că am reușit cu-adevărat. Ai rămas probabil cu impresia că ascund ceva. Înainte de a-ți confirma lucrul ăsta și a-ți dezvălui detaliile, am nevoie de răbdarea și de atenția ta. Nu-ți pot cere să-ți folosești imparțialitatea și nici nu îndrăznesc să sper că o vei face. Știu totuși că, în ciuda fricțiunilor noastre, ai o mare putere de înțelegere și-mi vei ierta (oare?) faptul că vreau să profit de ea.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.