Migrația. O problemă economică sau una culturală?

La un prim nivel de înțelegere, problema migrației ar putea fi văzută ca una a numerelor mari și a clasamentelor internaționale: în Europa, Rusia e pe primul loc, cu 146 de milioane de locuitori, Germania pe doi, Turcia pe trei; România e pe locul 10, chiar și după scăderile demografice recente. În Uniunea Europeană e pe locul 7, între Polonia și Olanda. În lume, e pe locul 59, între Sri Lanka și Burkina Fasso. Sunt simple clasamente, bune cel mult să stabilească numărul de europarlamentari pe care România îi trimite la Bruxelles.

Dar, oricât ar părea de solide, numerele reflectă realitatea doar într-o oarecare măsură. Migrația internațională e un fenomen complex, nu întotdeauna licit, iar cifrele se bazează pe estimări și pe rapoarte (cu miză politică) ale unor organisme statale și internaționale.

Dubla scară a statisticii
În întregul complex al migrației internaționale, țările din Europa de Est reprezintă realmente un caz special. Migrația intracomunitară nemaifiind reglementată, iar Uniunea Europeană fiind lipsită de o minimă centralizare, dinamica fenomenului este destul de puțin transparentă. Astfel, în România cifrele oficiale care descriu fenomenul s-au blocat la câteva sute de mii. Este vorba despre o interpretare hiperconservatoare, care ia în seamă doar populația care a procesat întregul proces administrativ de schimbare a rezidenței și a notificat despre asta autoritățile române. Sursele care iau în calcul migrația efectivă, dincolo de oficializarea raporturilor cu administrația, împing cifra la câteva milioane. Tradițional, pe baza remitențelor (banii trimiși în țară de către emigranți), totalul estimat de Banca Mondială și de Banca Națională a României este de 3,5 milioane de români stabiliți (semi)permanent în străinătate. De notat că sunt monitorizate exclusiv remitențele efectuate prin intermediul organismelor financiare, nu și cele directe sau prin intermedierea unor mecanisme nebancare. Estimările făcute de OECD, Națiunile Unite, Eurostat sau bazele de date dedicate migrației și demografiei oferă cifre destul de diferite între ele, conturând ideea unei transparențe limitate. Într-adevăr, există localități și comune în România efectiv abandonate, iar efectul unei transparentizări efective ar fi desființarea unui mare număr de UAT-uri (unități administrativ teritoriale) care au devenit nesustenabile sau complet depopulate. De asemenea, dacă s-ar opera cu cifrele reale de locuire, impactul s-ar resimți și la nivelurile administrative superioare, schimbând vectorii politicilor publice (atât cât sunt ele implementate) sau echilibrele politice din administrația locală; pe de altă parte, impunând ca necesară recalibrarea atenției și a interesului acordat cetățenilor români din străinătate – de la dreptul de vot (calibrat în prezent pentru câteva sute de mii de persoane, nu pentru câteva milioane, cât reprezintă migrația reală) la asistența consulară, susținerea organizațiilor și asociativității diasporei, susținerea la niveluri acceptabile a acțiunilor economice și culturale transnaționale. Asta cu atât mai mult cu cât, pe lângă remitențe (în valoare de câteva milioane de dolari pe an, cu un vârf de aproape 10 milioane în 2008), mulți dintre cei plecați plătesc unele categorii de taxe în România, au proprietăți sau susțin financiar persoane rezidente.
Operarea cu date statistice nereale, colectate rigid și în contratimp cu dinamica fenomenelor sociale, este caracteristică nu doar pentru migrația internațională, ci și pentru migrația internă. Astfel, multe orașe mici și UAT-uri din mediul rural au o populație scriptic mai mare decât cea reală, în timp ce mari orașe precum București, Cluj-Napoca, Iași ș.a. au o populație efectivă mai mare decât cea nominală. Recent, primarul Bucureștiului, Gabriela Firea, a estimat populația reală a orașului ca fiind de minim 4 milioane, dublu față de cifrele oficiale.

Impactul economic, substratul social

Luând ca bază datele oferite de Eurostat, cu 3,6 milioane de români rezidenți în alte state ale Uniunii Europene, România se află pe primul loc în UE, urmată de Polonia, cu 1,5 milioane de emigranți, Italia, cu 1,3 milioane, și Portugalia, cu 0,9 milioane. Nu doar țările cu economiile cele mai puțin performante sunt surse ale acestei mobilități intracomunitare, ci și Marea Britanie, Germania, Franța sau Spania, care ocupă locurile următoare în clasamentul mobilității, fiecare cu peste o jumătate de milion de emigranți. Astfel, după pattern-urile inițiale, în care migrația a însemnat trecerea de la zone de joasă productivitate economică la zone de înaltă productivitate, se face o trecere graduală la diversificarea pattern-urilor, la urmărirea unor oportunități specifice fiecărei zone, tinzând spre echilibrarea dezvoltării și omogenitatea economică la nivelul Zonei Euro. În ce privește România, amânarea repetată a calendarului de convergență și de adoptare a monedei europene va întârzia omogenizarea economică și diversificarea fluxurilor demografice.
Chiar și în condițiile în care România nu este membru Schengen și nu a adoptat moneda Euro, caracteristicile migrației s-au schimbat semnificativ în ultimii 20 de ani. Anterior integrării în Uniunea Europeană, migrația a avut un foarte mare grad de vulnerabilitate: cazurile de trafic de persoane, exploatare a femeilor, exploatare a adulților sau muncă forțată erau foarte numeroase, plasând România printre țările cu cel mai mare risc, alături de fosta Iugoslavie, Uruguay, Tanzania și Georgia. Accesul liber pe piața muncii din unele țări europene, după 2007, a diminuat vulnerabilitatea migranților și criminalitatea transfrontalieră legată de aceștia. Totuși, fenomenele nu au dispărut cu totul. Conform CDTC, care monitorizează traficul global cu ființe umane, România se menține parte a unor fluxuri de criminalitate transfrontalieră prin care persoane din Republica Moldova (95% femei) și din alte țări ex-sovietice sunt exploatate sexual în România (89%) sau pentru muncă forțată (10%), iar persoane din România, predominant femei, sunt victime ale exploatării în foste republici iugoslave (FYROM și Bosnia).
În general, datele privind migrația internațională și studiile bazate pe acestea sunt motivate de necesități economice și umanitare. Acționând în direcții uneori divergente, acești vectori de monitorizare eclipsează, de regulă, celelalte perspective asupra acestei problematici – pe cele socioculturale în primul rând, respectiv pe cele care țin de identitate și pe cele care țin de multiculturalism.

Noile Românii
din jurul României

1.190.000 de cetățeni români trăiesc oficial în Italia. Sunt 73 de state membre ONU care au o populație sub această cifră. Numărul crește de la an la an cu minim 100.000 (circa 50 de state ONU au populații sub această cotă).

Românii sunt cea mai importantă comunitate străină din Italia, reprezentând un sfert din totalul migrației din Peninsulă. Sunt urmați de albanezi, marocani, chinezi și ucraineni. La scara Italiei, românii reprezintă sub 2% din populație, dar sunt principala minoritate etnică. Există 180 de școli cu predare în limba română și 160.000 de copii români la grădinițe sau în școli primare. Există 250 de biserici ortodoxe românești și alte aproape 200 de alte confesiuni (romano-catolice, greco-catolice, adventiste, baptiste, penticostale). Există aproape 1.000 de restaurante, magazine alimentare cu specific românesc, carmangerii, brutării, patiserii și cofetării. Există circa 100 de asociații culturale și umanitare românești (potrivit Ambasadei României la Roma). Cei mai mulți români trăiesc în Lazio, Lombardia, Piemont și Veneto, iar densitatea e mai mare în regiunile nordice, dar comunități românești importante pot fi găsite pe tot teritoriul Italiei (cea mai mică este în Sardinia, sub 15.000 de persoane).
Italia a cunoscut ea însăși un fenomen similar migrației românilor, în urmă cu 100 de ani, când Peninsula era părăsită anual de 750.000 de italieni. Astăzi, cele mai importante comunități cu ascendență italiană se află în Brazilia (25 de milioane), Argentina (20 de milioane), SUA (18 milioane), Franța (5 milioane) ș.a., constituind o populație care o depășește pe cea actuală a Italiei.
Spania este cea de a doua destinație pentru români, cu cca 600.000 de persoane stabilite oficiali. Românii și marocanii sunt prinicipalele minorități etnice din peninsula spaniolă, unde minoritățile nu depășesc cu puțin ponderea de 10% din populație. În 2010 populația românească era și mai numeroasă, cca 900.000 de persoane, dar, în plină criză economică, guvernul spaniol a luat mai multe măsuri pentru a descuraja migrația din România și a provoca descreșterea șomajului. Există 375 de școli cu grupe în limba română (cele mai numeroase în zona madrilienă, cele mai puține în Baleare), 115 asociații românești și câteva sute de biserici ortodoxe, greco-catolice, catolice, adventiste. Numărul magazinelor și restaurantelor românești este de câteva sute, cu o mare densitate în zona Madrid-Getafe și pe Costa Blanca. Alte comunități importante în Spania sunt cea ecuadoriană și cea britanică.
În Germania, cu o prezență de circa 600.000, românii sunt a opta minoritate etnică (a patra dacă excludem minoritățile istorice)ii. Față de alte țări vest-europene, Germania are o pondere mai mare a diversității etnice, doar 80% fiind germani (față de 90% în Italia și Spania – ponderea populației majoritare). Principala minoritate este cea turcă, constituită în anii 1960-70, când Germania Federală a trecut printr-o criză a forței de muncă. Astăzi turcii reprezintă 3,7% din populație și au avut influențe importante asupra vieții sociale din Germania, în special prin bucătăria levantină și, mai nou, prin generații de artiști cu succese remarcabile în muzică și cinematografie. Dintre minoritățile istorice se remarcă cea poloneză și cea rusă, iar dintre grupurile etnice recent stabilite, cele mai importante sunt cel sirian, cel românesc și cel italian.
Românii au devenit al patrulea grup etnic și în Irlanda, unde 95% din populație este reprezentată de „irlandezi albi”, iar imigrația istorică este reprezentată de britanici. În 2018 al doilea grup etnic din Irlanda era reprezentat de polonezi, britanicii ocupau poziția a doua, lituanienii, românii și letonii completau clasamentul. De notat că Irlanda are o populație totală de 4,7 milioane de locuitori și una dintre cele mai mari rate ale fertilității din Uniunea Europeană, dar susține, totuși, o rată a migrației net pozitive de aprope 1 la mia de locuitori anual.
În Ungaria, românii reprezintă al cincilea grup etnic (dacă luăm în calcul grupurile istorice) și primul grup etnic (dacă luăm în calcul migrația recentă). Astfel, conform Eurostat, dintre rezidenții în Ungaria, 207.000 de persoane sunt născute în România, reprezentând aproape 40% din imigrația recentă. Un număr mare dintre aceștia este reprezentat de etnici maghiari din România, dar, chiar excluzându-i pe aceștia, românii rămân cel mai important grup etnic. Ungurii reprezintă 84% din populația țării, iar principalele minorități istorice sunt cea romă și cea germană. De asemenea, existau comunități istorice românești și slovace în Ungaria, la granița cu cele două țări vecine, iar numărul acestora a crescut după integrarea în UE a tuturor țărilor din zonă.
În Austria sunt 113.000 de rezidenți născuți în România, constituind al patrulea grup etnic raportat la migrația recentă. Conform Index Mundi, 91% din populație este reprezentată de austrieci, iar principalele minorități istorice sunt cele provenite din fosta Iugoslavie (4%). Migrația recentă este constituită din cetățeni germani, sârbi, turci, români și bosniaci.
Oarecum surprinzător, românii au o pondere semnificativă și în Slovacia, unde sunt al treilea grup etnic recent constituit, după cehi și maghiari, dar mai numeroși decât polonezii și germanii. Slovacia este, ca și România, una dintre țările cu cele mai mici rate ale imigrației, iar românii din Slovacia nu depășesc 10.000. În ceea ce privește minoritățile istorice, slovacii reprezintă doar 80% din populație, iar celelalte etnii sunt maghiară, romă și ucraineană.
O altă prezență surprinzătoare în clasamentele Eurostat este cea a românilor în Danemarca. În migrația recentă, populația originară din România ocupă locul 4, după polonezi, sirieni și turci, dar în fața etnicilor germani. Danezii reprezintă 86% din populația țării, iar cele mai importante minorități în secolul 20 au fost albanezii și arabii (Liban, Irak, Iordania), acceptați în cadrul unor proceduri de recrutare de forță de muncă, dar și în urma unor acțiuni umanitare. De asemenea, românii reprezintă o pondere importantă în procentele care descriu migrația în Islanda. Insula are grupuri etnice istorice provenite din Danemarca, Suedia și alte țări din nordul Europei, iar recent polonezii constituiau grupul etnic cel mai dinamic. Românii stabiliți în Islanda depășesc cu puțin o mie de persoane, dar au o pondere de luat în seamă în cazul statului cu doar 338.000 de locuitori. Islanda și-a dublat populația în ultimii 50 de ani, o sursă importantă fiind imigrația.
În Portugalia, grupul etnic majoritar reprezenta până recent o pondere de 95% din populație. Restul, o mare parte, era constituit din persoane originare în vechi colonii portugheze, predominant Capul Verde (pe coasta Africii) și Brazilia. După integrarea în Uniunea Europeană, Portugalia a lansat un program de diversificare etnică ai cărui principali beneficiari sunt ucrainenii și românii. Depășind cu puțin numărul de 30.000, românii beneficiază în Portugalia de programe de educație în limba română mai bine dezvoltate decât în alte țări unde au o prezență mult mai mare.
În afara Uniunii Europene, dacă Brexitul devine efectiv, cele mai mari comunități românești sunt cele din Marea Britanie. Cu un total de 411.000 de rezidenți români, conform oficiului britanic de statistică, comunitatea românească de peste Mânecă a devenit relevantă după 2011, când a înregistrat rate anuale de creștere de peste 25%. Nativii britanici au o pondere de 80% din totalul populației, iar peisajul etnic din Regatul Unit este unul caracterizat de o mare diversitate: 7,5% dintre locuitori au origini asiatice, iar 3,3% au origini africane.

i 673.000, cf. Eurostat 2018. O altă sursă, Observatorul Permanent al Imigrației, citat de g4media,
dă pentru 2018 numărul de 1.030.054 de cetăţeni români cu rezidența înregistrată în Spania.
ii https://www.worldatlas.com/articles/largest-ethnic-groups-in-germany.html

A doua provocare: imigrația

În 1994, România raporta, la nivelul întregii țări, 874 de imigranți. Numărul a cunoscut variații în anii care au urmat, dar până în 2006 n-a trecut de 7.500. În 2008, România a urcat brusc la 140.000. Cei mai mulți dintre imigranți sunt din Republica Moldova și au dorit dreptul de rezidență sau cetățenia română după integrarea României în Uniunea Europeană. Însă, o mare parte dintre cei care au obținut cetățenia nu s-au stabilit aici, ci au plecat în alte țări europene, beneficiind de statutul de cetățeni comunitari.
Conform Eurostat, în ianuarie 2018, România raporta 508.000 de persoane născute în străinătate (2,6% din populație), dintre care 210.000 proveneau din țări ale UE, iar 298.000 din țări ne-membre. Chiar și în aceste condiții, România avea cea mai mică pondere de rezidenți din străinătate raportați la mia de locuitori, mult sub Cipru, Austria și Estonia, unde ponderea acestora depășește 15%. Media UE este în jurul a 5%, dar asta în condițiile în care Polonia, Ungaria, Croația, Bulgaria și alte țări estice au cote apropiate de România. În schimb, Germania, UK, Irlanda, Belgia, Spania, Franța, Suedia, Italia au medii în jurul a 10%.
Autoritatea responsabilă în România este Inspectoratul General pentru Imigrări. Cele mai recente analize statistice pe care instituția le-a publicat privesc anii 2011-2012. La acea vreme, 1 din 4 rezidenți străini era din Republica Moldova, urmați de cei din Turcia, China, Siria, SUA, Serbia, Israel, Tunisia, Liban. Ei locuiau în București (1 din 3), Ilfov, Iași, Constanța, Timiș, Cluj, Galați, Prahova și Suceava. Permisele de muncă eliberate erau pentru cetățeni din China, Turcia, Filipine, Moldova, Sri Lanka, Serbia, Coreea de Sud și Nepal. Meseriile pentru care au fost eliberate aceste permise de muncă erau: guvernantă, zidar pietrar, dulgher, fotbalist profesionist, administrator de societate comercială, bucătar, betonist și șofer.
Necesitatea relaxării pieței muncii și posibilitatea angajării de personal din străinătate nu a fost o prioritate până anul trecut, când un mare număr de firme, din multe domenii de activitate, au reclamat lipsa de personal și imposibilitatea de a-l găsi în oferta internă. Până în prezent, România a avut un uriaș șomaj cronic, mascat sub formula fermelor de subzistență și a persoanelor aflate în întreținerea familiilor (femei, tineri). Din acest șomaj cronic a fost alimentată migrația din ultimul deceniu, dar și surplusul de forță de muncă necesar compensării fluxurilor economiei interne (în condițiile în care forța de muncă a scăzut în perioada 2007-2017 de la 9 milioane la 8,7 milioanei, dar numărul de angajați s-a menținut în jurul a 4,7 milioane). Totuși, conform studiilor efectuate în 2018, capacitatea de activare economică a acestor categorii pare epuizată. Coaliția pentru Dezvoltarea României (CDR) a publicat în octombrie 2018 un barometru realizat de PwC din care rezultă un deficit de 1,1 milioane de persoane pe termen scurt. Dintre soluțiile vizate, acoperirea cu imigranți a deficitului este o soluție pe termen scurt pentru a împidica blocarea unor sectoare economice precum construcțiile, turismul și agricultura. Pe o listă extinsă, alte domenii economice care pot beneficia de forță de muncă din străinătate sunt IT, producție, comerț cu amănuntul, logistică (livrări la domiciliu).
Atragerea de forță de muncă din străinătate este o soluție plauzibilă și pe termen lung. După 2030 România se va confrunta cu o îmbătrânire masivă a populației, atunci când cele mai mari generații („decrețeii”) vor atinge vârste de pensionare. Natalitatea extrem de redusă din deceniile următoare, dar și emigrația recentă vor face ca, pe actualul trend, numărul salariaților și al pensionarilor să fie aproape egale (în 2050). Chiar și la rata de dependență actuală (0,6 pensionari la fiecare angajat), sistemul de pensii este unul greu sustenabil. Pentru ca el să fie menținut minim la actualele cote, ar fi necesară suplimentarea forței de muncă prin atragerea a 2 milioane de muncitori străini în 2030 și a 4 milioane de muncitori străini în 2050. (Potențial, o parte din deficit va fi compensată prin robotizare și creșterea randamentului economic, dar deficitul va fi unul extrem de mare pe toate scenariile pe care le avem la dispoziție.)
Site-ul MigrationDataPortalii, care oferă hărți comparative extrase din cercetări calitative privind migrația, oferă, între altele, o hartă a acceptării imigranților în opinia publică. Bazându-se pe o cercetare Gallup din 2015, România este, alături de celelalte state fost-comuniste, printre țările cel mai puțin permisive la afluxul de migranți: 47% din populație este de acord, față de procente de peste 70% în toate țările vestice.
În prezent, conform Eurostat, în România se află 161.000 de cetățeni moldoveni, 56.000 de italieni și 48.000 de spanioli. Ucrainenii, britanicii, francezii, germanii și bulgarii reprezintă grupuri de peste 10.000 de persoane. Cifrele sunt valabile pentru 2017. Din țările non-UE, conform Raportului 2018 al Inspectoratului General pentru Imigrări, 120.000 de străini au dreptul de ședere legală în România, aceștia fiind membri de familie ai unui cetățean român (37%), la studii (23%) și cei care beneficiază de drept permanent de ședere (17%). Se adaugă 2.317 cereri de azil din partea unor persoane din Irak, Siria și Iran.

i cf. Ciprian Iftimoaei, Ionuț Cristian Baciu, „Analiza statistică a migrației externe
după aderarea României la Uniunea Europeană”, în „Revista Română de Statistică. Supliment”, 12, 2018.
ii https://migrationdataportal.org/data?cm49=642&focus=profile+&i=stock_abs_&t=2017

CITEȘTE MAI MULT ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS

Lasă un răspuns