Mare și ciudată Ți-e grădina, Doamne! Dependent de „Stranger Things”

Cred că toată lumea cunoaște senzația aceea de oboseală, seara, când rezervele de energie au scăzut spre zero, iar singurul lucru pe care îl mai poți face este să te pui în fața unui film nici prea prost, crezi tu, dar nici prea inteligent, pentru care n-ai mai avea oricum nici un pic de rezervă mintală ca să-l urmărești. Chestia cu „nici prea prost, nici prea inteligent” este desigur subiectivă și, dată fiind epuizarea, criteriile oscilează și ele, până ajung sub limita acceptabilului. Și uite cum te poți trezi că urmărești ceva ce nici în vis n-ai accepta să vezi. Un episod din „Stranger Things”, de pildă. Vezi unul, apoi, din nu știu ce inerție, mai pui un altul, și iată cum se duce un întreg sezon, după care juri că n-o să te mai uiți niciodată. Apoi, apare al doilea sezon, oboseala revine și ea, ca o obsesie netratată, și-ți spui: am trecut eu de un sezon, noi fi fost atât de prost încât să-l văd, așa că ia să vedem ce-au mai făcut americanii. Și se duce și al doilea sezon. Întrebări serioase privind sănătatea ta, oboseala și alegerile cele mai proaste în viață începi să-ți pui serios abia după ce ai văzut și cel de-al treilea sezon. Ceva e în neregulă, îți zici. Și la americani, dar și la mine în cap. Cu adevărat un strange thing. Și ce-i mai ciudat decât atât e „nota” de pe IMDb, după care, trebuie să recunoști, te mai ghidezi ca după o busolă în momentele de oboseală. Păi, da, „Stranger Things” are 8,9, cât de rău poate fi dacă semenii tăi îl apreciază atâta.

Una dintre problemele acestui serial – și o spun cu obida celui care a văzut toate sezoanele, jurându-și după fiecare că n-o să mai repete greșeala – e că nu știi cui i se adresează. Este el un serial pentru copii? Păi, nu prea pare, că e destul de horror pentru mințile micuților. Dar, cum micuții nu mai sunt ce au fost pe vremuri, poate că… Totuși, are atâtea scene care depășesc puritanismul american, încât ajungi să te gândești că ceva e putred în America. Nu e întâmplător că spărtura aia se cască tocmai la ei, într-un orășel nesemnificativ, iar rușii se cară acolo, tocmai din Mama Rusie, cu oameni de știință și cu echipamente, ca să… ce? Asta recunosc că n-am priceput. Ce căutau și ce ar fi obținut rușii din toată povestea aia? Nu mai zic că americanii pică tare prost în toată povestea. Adică niște copii reușesc să deconspire o întreagă uneltire de care guvernul american n-are habar! Apar și guvernamentalii la final exact ca instalatorii noștri, după ce tot pocinogul s-a produs.

Deci, pentru copii nu prea cred că e, că oricum ar trebui să privească serialul cu aprobarea și sub supravegherea părinților. Altfel, n-ar mai putea ei să doarmă atât de liniștiți după ce au răscolit Facebookul, Instagramul și ce alte aplicații or mai folosi.

Atunci poate că serialul e pentru adulți? Ei, aici problema se îngroașă. Dacă tot aș mai vedea niște copii uitându-se la el printre degete sau pe sub pături trase peste cap, pe adulți nu știu unde aș putea să-i încadrez. Poate doar la categoria de extenuați, de plictisiți sau de ronțăitori de filme-semințe. Și chiar îmi imaginez niște ședințe la psiholog, în care, întrebați ce probleme au, adulții aceștia și-ar roade anxioși degetele spunând: „Sunt dependent de «Stranger Things»”. Sunt tare curios ce clasificare și ce tratament ar alege pentru ei terapeutul.

Acum, serios vorbind, serialul ăsta e tare ciudat. Amestecă elemente de horror, science-fiction, copii, glumițe din categoria „peste 16 ani”, glume mai mult sau mai puțin reușite, o creatură cu multe defecte de construcție și cam tâmpită, în fine, o salată de zile mari, și o vinde ca pe… ce? Recunosc că n-am reușit să-mi dau seama. Iar asta îmi creează anxietăți. Apropo, știți cumva când scot sezonul al patrulea?

Lasă un răspuns