Mâl–dans–lotus. Mic tratat de alchimie în artă

Șapte povești sau șapte manifestări diferite ale aceleiași povești. Sau aceeași poveste cu șapte sfârșituri posibile. Sau aceeași esență întrupată în șapte tipare de existență, toate generate de mintea noastră. Succesiunea de povești quasi-similare reprezintă modalitatea prin care dramaturgul rus Ivan Vîrîpaev, interesat de ortodoxie în aceeași măsură ca și de filosofia orientală, alege să-și structureze textul „Dansul Delhi”, produs de Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, în regia lui Radu Afrim. Spectacolul a fost recent prezentat în cadrul Festivalului Național de Teatru. Ca și în cazul piesei „Beție”, textul lui Vîrîpaev se dovedește o gură de aer proaspăt pentru Radu Afrim, un prilej de a se reinventa într-un mod surprinzător.

Brandul Afrim? Acțiune multă pe scenă, glumițe, cântecele, personaje simpatice, frison hiperrealist, care garantează gradul de accesibilitate al spectacolului și priza la public? Nici urmă de ele aici! Dimpotrivă, o montare aproape clasică, cu un rafinament subtil al mijloacelor, bine temperate de esența spectacolului, pe care, de data aceasta, (mai puțin) năstrușnicul Afrim o lasă să acapareze prim-planul. Chiar dacă asta presupune să-și amputeze, deliberat, aripioarele ludice.

Poveștile se succed pe același tipar, cu multe puncte similare, până în apropierea deznodământului: dansatoarea care dansează un fabulos dans Delhi, îndrăgostită de un tip însurat, cu copil, așteaptă, pe holul spitalului, moartea mamei bolnave de cancer. Sau se sinucide. Sau iubitul ei se sinucide din vinovăție. Sau soția acestuia o face pentru că nu mai suportă. Et caetera, et caetera! Punctul terminus al narațiunii este prea puțin important câtă vreme toate virtualitățile pot intra oricând în manifestare. Sau câtă vreme se manifestă în universuri sincrone. Sau câtă vreme amploarea evenimentelor este generată doar de mintea subiectului. Sau… puteți continua oricât cu interpretarea personală. Căci textul, prin sfârșitul blurat, prin tăieturile celor șapte scene atât de asemănătoare, a căror repetare deconcertează privitorul în primă instanță, se dovedește mană cerească pentru orice abordare hermeneutică. Important este că reluarea aceleiași povești cu aceleași personaje (nu din perspective diferite, cea a fiecărui participant, ca în „Iluzii”, alt text al lui Vîrîpaev), ci cu deznodăminte sensibil diferite, dă consistență întregului. Și că scriitura și mai ales modalitatea construcție a acestui eșafodaj al repetițiilor obligă spectatorul să se concentreze, nu să înghită pe nemestecate, fără aplecare cognitivă, mecanisme familiare, pe care le-a mai văzut de sute de ori și le ia de-a gata. Dimpotrivă, repetiția cu doar câteva elemente disjuncte îl ajută să fie atent la textura metafizică ce se întrezărește prin rotirea în buclă a paradigmei narative.

Construcție narativă/ dramatică și distrugere, exact ca și creația/ anihilarea de care răspunde Shiva Nataraja, zeul dansului și al artelor dramatice. După ce distruge tigrul, șarpele și piticul-demon, respectiv mintea primitivă, egoismul și ignoranța, prin dansul său sacru, sursa tuturor mișcărilor, Shiva readuce Universul în stadiu de manifestare, ghidând lumea către o treaptă superioară de evoluție spirituală. La rândul lor, dansatoarele sacre, apsarele, din categoria cărora face parte și personajul de pe scenă, dau expresie adevărurilor supreme prin magia mișcării. În sala de așteptare de la spital, în care se petrec toate secvențele, în proximitatea bolii, a suferinței și a morții, în planul îndepărtat, se deschide un cerc plin de lumină (scenografia Cosmin Florea), exact ca în reprezentările clasice ale figurilor indiene: nimbul care coagulează dimensiunile Universului, cu patul-prag dintre viață și moarte, mai bine spus, dintre existență și non-existență. Dacă în „Dansul Delhi” Radu Afrim pune stilistica sa obișnuită între paranteze, alegând sobrietatea pentru a trata moartea și marile adevăruri, aceasta nu înseamnă, însă, că renunță la rafinamentul vizual și auditiv din instrumentarul marelui regizor care e. Luminile, intermezzo-urile de culoare, videoproiecția discretă, inima care planează simbolic peste spațiul scenic, tonurile, atmosfera și copleșitoarea imagine de sfârșit, borcanul cu floarea de lotus care a prins rădăcini, îmbibă pe nesimțite spectatorul, augmentând intensitatea percepției.

Nu faptul că durerea și suferința lumii se decantează în artă – un clișeu binecunoscut –, respectiv în dansul fetei de care se îndrăgostesc toți privitorii, nu faptul că arta spală atât micile culpabilități cât și marea vină, transformându-le în emoție și compasiune, nu faptul că treptele rarefiate ale spiritului nu sunt de conceput fără de experiența mâlurilor mustoase însoțite de suferință contează, ci mai ales mântuirea prin iubire și compasiune. Nu poveștile care se tot repetă în aceleași tipare existențiale sau artistice, ci cantitatea și calitatea emoției, a trăirior care antrenează saltul cognitiv. Și, după el, arta.

Invitat la FITS, Ivan Vîrîpaev afirma: „nu mai există artă, ci doar un spaţiu al sacrului reinterpretat. Spaţiul creaţiei e ceea ce schimbă lumea, dar în prezent acesta s-a încheiat. Omul este însă acest proces activ, conştient, al dezvoltării creatoare a Universului. Sensul omului este să se conştientizeze ca parte a Universului. Dinspre Dumnezeu trecem spre propriul ego, iar arta trebuie să ajute individul să se conştientizeze pe sine în procesul de creaţie”.

Mama fetei înțelege situația, judecă fără să anatemizeze, dă sfaturi, apoi acceptă și iubește. Iubirea ei antrenează pacea și serenitatea. În costumul universal al mamei, actrița Pușa Darie își îmbracă partitura cu un firesc ca la carte. Matură, realistă, reținută și echilibrată, Mama încearcă, din perspectiva bunului-simț comun, să-și înțeleagă fata, să accepte și să nu judece. Prins între dragostea pentru dansatoare și familie, fascinat de artă, iubitul (Dan Prisacariu) se sinucide. Cu o construcție clasică și austeră în raport cu obișnuitul univers afrimian, Ada Lupu, în rolul dansatoarei în jurul căreia se coagulează toate acțiunile dramatice, imprimă anumite accente și mișcări care mai degrabă sugerează dansul. Cu corpul său longilin, cu apariția gracilă, personajul transformă sărăcia și durerea din care și-a inspirat dansul în trăire extatică. În schimb, pentru suferința personală din momentul în care îi moare mama nu va găsi cuvinte. Repetă obsesiv neputința de a exprima ceea ce simte.

Sub semnul inexprimabilului în fața dansului stă, paradoxal, și un alt personaj, criticul de balet, responsabil cu structurarea și transcrierea operei de artă în forme inteligibile. Frumusețea operei în mișcare îi taie și ei puterea de a găsi cuvântul expresiv și coerent. Tocmai capcitatea discursului de a cuprinde în cuvinte este pusă la îndoială de Ivan Vîrîpaev. Cu voce sonoră, cu dicție impecabilă, Tatiana Ionesi își construiește partitura strecurându-i puțin din aferarea criticului care, după ce a înghițit tone de artă, se simte familiar cu orice discurs artistic. Cu femeia sa inteligentă, lucidă, intelectuală, actrița are o contribuție importantă la reușita spectacolului. Voce bună și o puternică prezență de scenă sunt calitățile cu care Livia Iorga interpretează asistenta ce va aduce în fiecare scenă, cam cu aceleași cuvinte, vestea morții.

Detașat de instrumentele cu care își vrăjește de regulă publicul, fără însă a pierde nimic din forța de a-l captiva, în „Dansul Delhi”, Radu Afrim alege să transpună, cu mijloace subtile și rafinate, substanța existenței și a artei. Și o face halucinant-poetic, cum numai el știe.

Lasă un răspuns