Literatura anti-tabu. Édouard Louis, O istorie a violenței

„O istorie a violenței” este al doilea roman al meteoricului Édouard Louis, devenit best seller, la fel cum și prima sa carte, „Sfârșitul lui Eddy Bellegeule”, a cunoscut un excepțional succes. Sfârșitul lui Eddy Bellegeule e povestea autobiografică și parcursul educativ al unui copil, apoi adolescent, apoi tânăr gay dintr-un sat pierdut în Franța, unde problemele sociale conduc la discriminare, violență, abjecție. Copilul acela era Édouard Louis.

Abjecția „naturalistă” pare să îi placă lui Louis în scriere. „O istorie a violenței” se citește în câteva ore este bazat pe întâmplarea reală din viața autorului, pe care acesta declara într-un interviu că vrea să o exorcizeze și să aducă în atenția cititorilor teme tabu, cum este aceasta, a violenței extreme și aparent gratuite.

Cartea este o narațiune la două mâini. Este povestirea unui caz de viol și a unui jaf în viziunea victimei, autorul, și a surorii acestuia, Clara. Clara îi povestește soțului ei întâmplarea abominabilă, cu interpretarea pe care ea o dă faptelor. Naratorul pare că ascultă versiunea surorii și inserează propriul discurs sub forma italicelor. Avem astfel oroarea la pătrat, obsesia ce urmează traumei, sindromul post-traumatic de stres și căutarea derutată a vinovatului. Și avem o lungă reflecție asupra violenței, asupra declasării și ororii care îi face pe oameni să ajungă să facă rău.

Agresorul, Reda, e un tânăr kabil care se autoinvită la Édouard în dimineața de Crăciun. Are loc un episod amoros gay, cei doi se plac, par să dezvolte o relație, dar totul degenerează atunci când Edouard realizează că Reda i-a furat iPad-ul și telefonul mobil. Atunci, încercând să îi protejeze acestuia ego-ul, vrea să obțină înapoi gadget-urile furate spunând că nu va face plângere și pe un ton submisiv. Tânărul maghrebian începe să se enerveze și se simte insultat, îl atacă pe Édouard și îl strangulează, apoi îl violează. Restul romanului este relatarea aproape onirică a aventurilor spitalicești, pentru că Édouard se teme de HIV și se duce la spital să ceară tratament preventiv, și a aventurilor cu Poliția care nu găsește nicio amprentă în garsoniera lui Édouard căci acesta spălase obsesiv totul după plecarea agresorului său (comportament tipic pentru sindromul posttraumatic de stres). Cartea este și o reflecție asupra felurilor cum se naște violența și comportamentul antisocial. Édouard se gândește la viața de privațiuni despre care Reda i-a povestit, la viața de emigrant ilegal a tatălui acestuia, la faptul că și el a furat diverse obiecte în adolescență nu pentru că ar fi avut nevoie de acestea ci pentru că era într-o gașcă de băieți pentru care astfel de comportamente erau distractive iar el voia să se integreze în acea gașcă… după viol, lui Edouard i se întâmplă mai multe evenimente re-traumatizante, cum ar fi deposedarea de propria variantă a poveștii sale. El are o stranie indiferență față de ideea de răzbunare și parcă face totul pentru ca Reda să nu fie prins de Poliție. Dar este semnificativ că trauma aceasta îl face să devină rasist, deși spune încă de la primele pagini că rasismul îi repugnă. Rasismul posttraumatic este mai puternic decât el, și ajunge să aibă un fel de de-realizare când, în decursul unei vizite la Istanbul, are senzația că șoferul taxi-ului îl atacă.

Romanul mai aduce în lumină și ideea sindromului Stockholm și profunda sa lipsă de logică într-un fel foarte intertextual. Autorul citează complet în afara contextului, decupat (de altfel tot romanul dă senzația de colaj, care urmărește firul conștiinței celor doi povestitori, Edouard și Clara, sora lui) un episod din „Sanctuar”, de Faulkner (când un cuplu, victimă a unui accident de mașină e dus la o casă de traficanți de alcool, unde violența e regula. Temple, femeia-victimă, după ce reușește să fugă, se întoarce la casa ororii) spre a explica felul cum victima simte că trebuie să rămână lângă agresor. Édouard rememorează felul cum a început să vorbească în șoaptă și nu a încercat să fugă atunci când a putut, pentru că reacțiile în astfel de situații sunt impredicitibile și ilogice. Încercarea de a le explica nu dă roade și întregul episod are un aer de film sau de piesă absurdă.
Le Monde scria că romanul este „splendid și bulversant”, iar Les Inrocks că e „mai puternic decât primul” iar autorul este numărat printre cele mai puternice voci ale literaturii franceze contemporane. Alte publicații critică această carte numind-o un „kitsch naturalist”. O istorie a violenței este însă o carte puternică, mai ales dacă ai stomac să o citești până la capăt și să privești în față oroarea gestului uman abject. Romanul acesta face o disecție a ororii așa cum ea nu prea „se poartă” în literatură, de obicei de frica lipsei de vandabilitate a subiectului. Lectura sa este, fără îndoială, captivantă, mai ales dacă depășim anecdota senzațională și vedem dincolo de tentativa de crimă și viol interacțiunea individului cu Statul, adesea o traumă suplimentară…

Lasă un răspuns