Junii Brașovului. O tranziție ritualică în actualitate

| Un material de Adelina Sîrbu |

Sărbătoarea Junilor fundamentează vizibil, până în contemporaneitate, tendința omului de a se plasa dincolo de general, într-un particular care îi oferă inerent un statut nou, o poziție izolată și protejată de caractere incontrolabile. Aceste caractere țin de zona indescifrabilă a divinului, a supranaturalului, a cărui sâmbure de manifestare se regăsește și în motivarea intrinsecă a obiceiului prezentat. Fiecare societate generală înglobează subclase de societăți construite tocmai din dorința anterior menționată, a protecției și apartenenței la o formă de organizare restrânsă, focusată pe un anume set valoric și ideatic. În societatea contemporană se poate face distincția între societatea laică și cea religioasă, spre exemplu, însă cea mai importantă și vizibil conservată diferență de-a lungul timpului este bipartiția1 lumii în sacru și profan.

Introducere
Lucrarea de față își propune să analizeze modalitatea în care a fost fundamentat elementul identitar local, prin intermediul unei procesiuni tradiționale din zona Transilvaniei, aceea a Junilor Brașovului, surprinzând metamorfoza semantică și formală a obiceiului, de la geneză până în prezent. Pornind de la o radiografiere teoretică a segmentului antropologic ce cataloghează acest tip de procesiuni, respectiv riturile de trecere, având ca suport particularizarea făcută de Arnold Van Gennep în lucrarea sa „Riturile de trecere”, voi urmări structura istorică a sărbătorii și rezonanța sa în spațiul brașovean actual.
Grefat pe coordonatele unui ceremonial inițiatic cu nucleu păgân, întâlnit la numeroase popoare precreștine, modelul cetei masculine, constituite sub onomastica Juniei, a fost supus de-a lungul timpului, în spațiul geografic anterior menționat, unor procese de redefinire și reconstruire, determinate de influențe exterioare incontestabile. Având ca esență ceremonialul de accedere la un nou statut, acela de inițiat în cadrul unei așa-numite societăți secrete masculine (Männerbunde) și detașarea de condiția naturală a copilăriei, prin dobândirea condiției culturale, definite de un canon valoric strict, Junii au dobândit în timp noi valențe. Astfel, se va evidenția mutația recognoscibilă suferită de imaginea Junilor din Șcheii Brașovului, atât la nivel formal, cât și identitar, odată cu implicarea directă a Bisericii în organizarea și dinamica acestora. Această schimbare a determinat, fără echivoc, maniera de receptare și înțelegere a fenomenului, conexă în zilele noastre ideii de religiozitate creștină. Atât membrii confreriei, cât și cetățenii Brașovului și cunoscătorii acestui obicei transilvănean percep astăzi întregul proces ca pe o convergentă a ceremonialului de sărbătorire a Paștelui ortodox, pierzând din vedere aspectele aflate în spațiul de vădită delimitare.
În capitolele subsecvente se va încerca particularizarea analitică a sărbătorii, de la șablonul său arhaic corespondent riturilor de trecere, în care componenta inițiatică definește tranziția individului dintr-o sferă existențială în alta, la tabloul actual, în care semnificația primară a fost deformată și substituită de influențe divergente, cu accent pe aceea exercitată de Instituția Bisericii. Metamorfoza semantică și formală a acestui obicei este doar o secvență a unui raționament ce are în vedere transformarea identității umane în raport cu inevitabilele mutații istorice și sociale.
1. Elemente ritualice și ceremoniale:
Reconfigurarea nucleului primordial
Ceremonialul ritualic al Junilor comportă, fără doar și poate, o componentă de trecere, ce presupune o schimbare de statut, respectiv o tulburare a vieții sociale și individuale, redată de Robertson Smith prin ideea de deplasare a cercurilor magice2, sau prin pivotarea în jurul unei axe proprii. Această pivotare are loc în momentul în care omul, respectiv tânărul pretendent la statutul de June, aflat în afara ariei de sacralitate (în afara confreriei), dorește să se realinieze cu acea siguranță primordială a apartenenței la spațiul sacru și decide să se desprindă și să pășească peste pragul inițiatic. Această afiliere ține de ceea ce afirma Mircea Eliade, încercarea omului de a recupera elementul camuflat sau degradat3 ce poate asigura comuniunea cu sacrul. Este încercarea novicelui de a-și remodela coordonatele vieții în funcție de întâlnirea cu aparent pierduta transcendență.
Practicile religioase au avut dintotdeauna, așa cum afirmă antropologul Victor Turner4, o însemnătate mai mare decât simple manifestări grotești ale unor credințe, ce se reflectă ca o consecință în modul de raportare la viața economică, politică și socială și la relațiile stabilite între membrii comunității. Ele capătă aura unor modalități de înțelegere a mediului existențial, dar mai important, a formei de existență ce o constituie omul în sine.
Rezultate într-o continuitate firească a nesiguranței omului aflat la o cumpănă, riturile, înțelese astfel ca practici religioase, asigură tranziția omului între două stări. Aflată în dezechilibru, ființa umană simte nevoia de reintegrare într-o ordine firească a lumii, adică de traversare a pragului, prin îndeplinirea unor condiții impuse ritualic. Ritul facilitează procesul de angrenare a omului într-una sau alta dintre categorii. Această trecere poate marca, după forma și modul de manifestare, o schimbare a statutului social, o revalorizare ierarhică, sau o restabilire a echilibrului în urma unui moment de temporar haos simbolic.
La societățile primitive, în cadrul cărora niciun act nu este independent de sacru, trecerea de la o stare la alta sau de la o vârstă la alta (în cazul grupurilor formate în concordanță cu o medie de vârstă) este însoțită de acte speciale, depășirea acestor praguri reprezentând reintegrarea universală. Gennep remarcă faptul că având același scop, aceste treceri trebuie înfăptuite ținând cont de aceleași mijloace, sau cel puțin analoge5, astfel producându-se transformarea completă. De aici, deducția conform căreia toate riturile de trecere (de naștere, copilărie, pubertate, căsătorie, funerare etc), au același nucleu, societatea fiind structurată pe relația care există între acestea, ele influențând dintotdeauna în mod direct și irevocabil viața oamenilor. Există, de asemenea, o strânsă legătură între tranzițiile ce au loc în viața oamenilor și tranzițiile naturale, respectiv cele cosmice. Acest lucru este evident și în sărbătoarea Junilor, la care ritul de trecere de la condiția de tânăr la cel de June, inițiat, corespundea în vremuri păgâne cu tranziția naturii, respectiv a anotimpurilor, din anotimpul mort al iernii, la noua formă de viață, primăvara.
Riturile cu emfază în ordinea socială, o subordine în raport cu ceea ce înțelege de exemplu Lévi-Strauss (relațiile logice dintre categorii) sunt simplificate, accentul căzând pe mitic și ceremonial. Victor Turner distinge două tipuri de ritualuri liminare: „rituals of status elevation”6 (individul accede permanent la o poziție superioară ierarhic – cum este și cazul Junilor, care trec nu doar la statutul superior în stadiul de evoluție ca bărbat, ci capătă și un statut social privilegiat, respectat de întreaga comunitate) și „rituals of status reversal”7 (schimbarea sezonieră, la un anumit moment în ordinea ciclică, a statutului social în sens colectiv – superiorii își pierd temporar poziția și sunt supuși inferiorilor lor, care se bucură de putere).
Privind din perspectiva riturilor de inițiere, ceremonialul Junilor corespunde, conform terminologiei lui Victor Turner, așa-numitor „life crisis rites and rituals of induction into office”8 care sunt în general rituri de elevare a statutului social, individual. Acestea au în vedere plasarea individului pe o poziție preferențială, superioară, în raport cu grupul comunitar și marchează ferm punctele de tranziție ale omului în stările sale de dezechilibru (exemplu: pubertatea, starea la care se află și pretendentul la statutul de June). În acest caz, ierarhizarea se produce în funcție de clasele de vârstă, neofitul având dreptul de a accede în funcție de acestea la diverse niveluri în cadrul organizației.
Invizibilitatea inițială a novicelui ce trece prin faza de inițiere este, de asemenea, o evidență, acesta fiind readus prin ceremonialul ritualic la statusul de „prima materia”, respectiv la o stare inițială, lipsită de orice grad pe scara ierarhică. Acest proces are rolul unei anulări sociale, tocmai pentru a reliefa nașterea simbolică și reînzestrarea cu valoarea socială, de această dată mai vizibilă decât cea inițială (cu care a pătruns în proces). Extrași din viața cotidiană, tinerii sunt metamorfozați (uneori prin măști sau deghizări cromatice, alteori prin procesiuni fizice sau interdicții) și supuși unui proces de reeducare și remodelare care are în vedere tratamente drastice. Un exemplu potrivit în acest sens este cel oferit de Henri Junod9, referitor la circumcizia băieților Tsonga, care sunt supuși unui proces de purificare, ce presupune agresiuni fizice din partea păstorilor, expunere la frig și vulnerabilitate în timpul nopților răcoroase, interdicția de a bea apă pe parcursul inițierii și alte abuzuri în urma cărora cel ce se inițiază trebuie să se vindece (ritualul se poate finaliza chiar cu moarte, dacă rănile nu se vindecă corespunzător). Violența ritualului este de asemenea consemnată de Hutton Webster10, cu exemple din riturile performate de indienii Tuscarora din Carolina de Nord sau de triburi din partea estică a Australiei. O practică asemănătoare se regăsește și în unele dintre obiceiurile ritualice ale Junilor, și anume Jocul Cățelei sau Aruncarea în Țol, ce au reminiscențe clare în aceste procesiuni inițiatice, presupunând atât violențe fizice, cât și restricții și manifestări clare de trecere dincolo. O idee cu acuratețe desprinsă din studiul lui Junod, care reflectă de fapt mentalitatea de performare a riturilor de trecere în general, este aceea că pentru a te ridica trebuie mai întâi să decazi, așa cum am afirmat mai sus, să ajungi la un punct inițial 0, de la care să pleci în rolul de inițiat.
Heinrich Schurtz11 vorbește în cartea sa despre ceremonialul de trecere a tânărului (a Junelui) în cadrul evoluat al masculinității (Mannbarkeit), despărțindu-se, în consecință, de latura familială maternă și fiind reinvestit cu titulatura și apartenența la grupul tinerilor inițiați. La fel ca Turner, Schurtz accentuează faptul că această procesiune nu este însă una regăsită sub o aură a freneziei extatice, ci este asociată cu brutalitatea și violența necesare pentru a materializa în mintea tânărului sentimentul conștiinței de sine și a conștiinței sociale.
Statutul special pe care condiția de inițiat îl conferă în societățile generale este remarcat și de Hutton Webster12, care marchează, de asemenea, faptul că spațiul inițierii și al tuturor procesiunilor de grup constituie un spațiu tabu pentru neinițiați, respectiv pentru copii și femei. Aici se remarcă încă o dată delimitarea clară a genurilor, dar și a grupurilor de vârstă. În momentul inițierii are loc o desprindere a tânărului de grupul restricționar mai sus amintit și evoluția la noul statut, în cadrul societății masculine. Odată cu această inițiere de pubertate, influența mamei în educație scade și se afirmă rolul tatălui, disproporționalitatea internă despre care vorbea și Jung în legătură cu anima și animus fiind acum accentuat resimțită. Acesta reprezenta probabil cel mai solemn și important eveniment din viața unui băiat.
Gennep, pe de altă parte, abordează problematica pe coordonate distincte, dintr-o perspectivă ușor diferită, vorbind despre o diferențiere explicită între pubertatea fiziologică și pubertatea socială, diferențiere ce consideră că nu este făcută de alți cercetători, ar fi mai bine deci să nu numim riturile de inițiere rituri de pubertate13, deoarece pubertatea fizică este un moment greu de datat și variază de la individ la individ. Gennep realizează o expunere detaliată a diferitelor ritualuri de inițiere și botezare ritualică la multiple triburi primitive, având în vedere manifestările pe care le urmăresc și finalitatea comună, aceea de dobândire a statutului de membru al unei societăți speciale, parte integrantă a societății generale. Societățile secrete nu au doar scop religios mistic (controlul fenomenelor exterioare: naturale, transcendente), ci și scop economic și politic (cum e cazul Junilor, care o lungă perioadă în istoria Transilvaniei au servit ca organizații de apărare, de restaurare a ordinii sociale și juridice).
Preluând accepțiunea lui Eliade referitoare la semnificația inițierii, ce este o mutație ontologică a condiției existențiale14, putem avea în vedere faptul că transformarea novicelui reprezintă în fapt redevenirea lui în „altul”, adică transformarea unei condiții de bază a existenței sale. El eșalonează ritualurile de inițiere în colective (de pubertate), ritualuri de intrare într-o societate secretă, într-un Bund sau o confrerie; diferențierea pe sexe (în general acest tip de societăți sunt masculine: Männerbunde) și a treia categorie, a vocației mistice. Având în vedere aceste categorii, putem include, fără echivoc, procesiunea Junilor brașoveni în cadrul riturilor de intrare într-o societate secretă, ei formând chiar o Männerbund sau o organizație masculină). Depășirea modului natural al copilăriei și accederea la modul cultural constituie o introducere în valorile spirituale, valori ce vor fi fundamentate și reprezentate de întreaga societate.
Tânărul este văzut, înainte de a intra în rândul Junilor, respectiv înainte de a trece prin procesul inițiatic, asemenea străinului ce provine dintr-un spațiu al necunoscutului, înzestrat cu potențialitate magico-religioasă15, punând problema antropologică a Celuilalt. Este acesta capabil să se afilieze grupului? Prezintă particularități aparent interesante și folositoare organizației? Este capabil să respecte regulile impuse? Acestea sunt întrebările inerente ce sunt problematizate de inițiatori în cazul oricărui străin, respectiv oricărui tânăr provenit din necunoscut, de această dată profan în raport cu gruparea Junilor. Junele este agregat, nu societății generale, ci societății speciale ce răspunde cel mai bine propriului lui caracter de bărbat activ și în putere16.
2. Premise teoretice și
contextualizare istorică
Junii Brașoveni, originari din zona Șcheiului, au constituit încă de la formare o organizație al cărei caracter inedit a atras atenția etnologilor și istoricilor. Cu toate că Ion Mușlea17 susține noutatea indiscutabilă a acestei forme de organizare, de-a lungul timpului s-a dovedit, așa cum prezintă Alexandru Surdu și, mai târziu, Vasile Oltean, faptul că Junii sunt doar reminiscențe ale unor practici păgâne, regăsite în numeroase părți ale Transilvaniei, cum ar fi Țara Bârsei sau împrejurimile Sibiului, așa cum notează și Julius Teutsch18. Întâia însemnare despre Serbarea Paștilor în Șchei, serbare asociată întotdeauna cu imaginea Junilor, a fost făcută într-un document de la sfârșitul secolului XVIII, „Siebenbürghische Quartalschrift”19, care nu menționează însă prezența campaniilor de Juni. Prima lor mențiune a fost făcută în „Gazeta de Transilvania”, într-un articol intitulat „Alte Gebräuche in Siebenbürgen”, unde se relatează despre cea mai importantă și grandioasă zi din seria ceremoniilor, ziua de miercuri.
Inițial era vorba de Instituția Juniei, nu de Junie ca parte a unei sărbători ce se celebrează într-un moment important al anului. Aceasta (Junia) reprezenta intervalul de la întoarcerea în sat (după perioada de transhumanță) până la căsătorie20. În Șchei această instituție purta numele de ceată sau cumpanie și era întotdeauna respectată cu strictețe ca o formă de accedere la o societate secretă, înțeleasă ca fundamentală în mecanismul comunității.
În înțelesul arhaic al acestei formațiuni, pe vremea când toate formele de structurare și ierarhizare se respectau cu strictețe, în vederea accentuării caracterului de societate secretă și fundamentală, organizația Junilor ocupă în cadrul comunității o funcție primară. Aceasta a apărut odată cu nevoia de protecție și organizare socială în timpul perioadelor lungi în care tineri și bărbați în putere erau plecați în activitățile transhumante. Junii și-au încetățenit, așadar, un rol administrativ, economic și, treptat, chiar juridic. Acest lucru este consemnat și în Regulamentul mai vechi al Junilor din Brașovul Vechi, dar se petrecea și în cadrul altor organizații de acest tip din Transilvania. Printre altele, Junii aveau o funcție de reglementare a relațiilor interumane din cadrul satului 21. Un motiv pentru care s-a diminuat în timp funcția juridică a organizației Junilor este organizarea așa-numitor vecinii cu atribuții trasate de autoritățile săsești, conducătorul fiind de această dată, nu Vătaful, ci Nachbarvater sau Altnachbar, tatăl vecin sau vecinul bătrân.
Incidența Junilor Brașoveni în viața comunității a fost fundamentată în decursul anilor de coagularea lor în jurul celor mai semnificative aspecte ale dinamicii sociale. Astfel, Junii au ajuns să joace rolul de organizatori și administratori pentru toate evenimentele publice, precum jocuri, ulterior denumite maialuri, spectacole populare ș.a.m.d, dar și pentru cele cu rezonanță mai limitată, în spațiu privat, precum nunți sau înmormântări. Același rol organizatoric și social l-au jucat în timp și în sistematizarea ceremoniilor ce aveau loc cu ocazia sărbătorilor de iarnă, primăvară, vară sau toamnă, cele mai importante fiind, așa cum remarcă Alexandru Surdu, cele de iarnă (ce marcau moartea simbolică a naturii) și cele de primăvară (marcând renașterea naturii). Implicarea Junilor în toate evenimentele ce țineau de viața comunității, sub orice formă apare ea, atât în conexiune cu forțele naturale (antropomorfizate în timpurile păgâne și implicate în riturile performate spre lauda și slăvirea zeităților vegetale și a energiilor organice), cât și ca mecanism de dezvoltare și disciplinare, demonstrează validitatea lor semantică în contextul social și imperativitatea în tabloul evolutiv ulterior.
Într-o societate patriarhală, în care bărbatul deține puterea de decizie, așa cum era societatea în care s-au conturat granițele primei organizații de Juni, este nevoie, în mod incontestabil, de o delimitare clară a spațiilor, de reguli și interdicții menite să asigure grupului un statut privilegiat, aproape plasat în zona sacrului. Primul pas în constituirea acestui tip de izolare simbolică este reprezentat de alegerea unei suprafețe ce urmează să fie utilizată pentru stabilirea locuirii permanente. Această locuire avea să se numească în Grecia andreion sau casa bărbaților. „Men’s house” reprezenta în societățile arhaice cea mai extinsă și impunătoare locuință a tribului, precum consemnează și Hutton Webster în lucrarea sa „Primitive secret societies”22.
În cazul Junilor brașoveni, casa bărbaților sau „andreionul” era în vechime reprezentată de spațiul regăsit între Pietrele lui Solomon, respectiv poiana, cu rol de spațiu izolat, sacru. În timp, această așezare s-a desființat și locația a fost transferată și transfigurată treptat, întâi din așezare permanentă la o gazdă cu rol de andreion, ce era în general casa Vătafului, apoi în așezare temporară, înțeleasă doar ca spațiu de întâlnire în zilele de sărbătoare, consecutive în casele căpeteniilor în zilele de ceremonie. Desacralizarea casei bărbaților, în care nu aveau dreptul să pătrundă femei, copii sau tineri căsătoriți. s-a produs în contextual modernizării și dezvoltării urbane, în care delimitarea de așa-zisul spațiu locuit și pervertit în mod profan era aproape imposibilă23.
Spațiul consacrat ceremoniei Junilor, fosta casă a bărbaților, impresionează prin izolarea sa: înconjurat de stânci, locul în care Julius Teutsch a găsit o serie de artefacte arheologice, care datează chiar din secole premergătoare epocii creștine, atestă faptul că aici a existat o cetate numită Salomonsburg. El spune de asemenea în  „Die Salamonsfelsen bei Kronstadt” că aici și-au găsit refugiul atât regele Solomon, cât și Mihai Viteazul în expedițiile lor armate24 (fapt neatestat de izvoarele istorice ale vremii). Cele două pietre ce străjuiesc poiana reprezentau înainte o poartă simbolică, la care doritorii de a asista la spectacolul Junilor trebuiau să plătească vamă unor vameși (respectiv doi Juni ce stăteau la intrarea în Cetate).
Obiceiul Junilor a fost însă deformat pe parcurs, cea mai importantă modificare structurală survenind odată cu implicarea Bisericii, începând cu anul 1838. În acest an, conform lui Alexandru Surdu, intervenția protopopului Ioan Popazu a determinat apariția elementelor de natură religioasă, creștină, în obicei.
Înainte de această implicare a Bisericii, obiceiul avea o altă configurație de desfășurare: de la momentul alegerii Junilor, până la elementele simbolice cu care marchează procesiunea ceremonială (exemplu: brazii purtați de Juni cărora le-au fost adăugate Cruci și care erau așezați la Troițe sau la Biserici). Locul ceremoniei de constituire a fost mutat de pe Coasta Prundului în curtea Bisericii Sf. Nicolae din Șchei, unde preotul ieșea cu lista Junilor ce era ulterior modificată cu adăugarea sau eliminarea unor membri și numirea șerjelor: Vătaful și armașii, în ordinea numelor de pe listă, care este însă necunoscută. După aceasta, se cânta Troparul Învierii și Junii se salutau între ei (pornind de la Vătaf) cu „Cristos a înviat!”, „Adevărat c-au înviat!” precum și în grecește „Cristos aneste!”, „Adevărat că este!” și slavonă „Cristos văscris!”, „Voisîna văscris”!25. Acestea erau urmate de aruncarea Buzduganului și jocul horei, în jurul Crucii din Piața Prundului (actual Piața Unirii). Regula menționată și de Alexandru Surdu era că în săptămâna Paștilor orice activitate realizată de Juni începea și se încheia cu cântarea Troparului și salutul Vătafului. În dimineața primei zile de Paști se întâlneau la Vătaf (casa bărbaților devenită ulterior locul de întâlnire), de unde plecau pe Coasta Prundului pentru a repeta ritualul de la Blagoveștenii și Florii (jucau hora și aruncau Buzduganul). Alexandru Surdu menționează că în contemporaneitatea sa acest lucru era urmat de împărțirea Junilor pe la Troițele fiecărui grup (până ajungeau la Pietrele lui Solomon, la fel ca în actualitate), unde se pușcă cu chiușoare26, se joacă hora, se aruncă Buzduganul și se întinde masă.
De influența Bisericii asupra obiceiului amintește și Ion Mușlea, care indică implicarea definitorie a protopopului Popazu și reglementările ulterioare aduse de premergătorii lui, care i-au urmat exemplul. Teama folcloristului, exprimată în paginile cercetării sale etnografice, se bazează tocmai pe aceste schimbări ce survin și modifică structura de bază a unei procesiuni. El se temea de asemenea că din pricina războiului organizația Junilor va dispărea, deoarece există din ce în ce mai puțini tineri doritori sau care să îmbrace portul popular, în vremea lui componența societății fiind de doar 12-15 persoane. Odată cu dispariția Junilor, ar dispărea tabloul unei întregi comunități istorice, căci Junii reprezintă, în mic, însăși icoana evoluției românilor din Șchei27.
3. Influența Bisericii.
Metamorfoza semantică și formală
Pornind de la un tip de instinctualitate, care a determinat individul încă din timpuri primitive să se îndrepte spre căutarea unei forme de existență capabile să îi confere un tip de înțelegere asupra propriei funcționalități organice și spirituale, ceremonialul Junilor Brașovului poate fi înțeles ca o tipologie a acestei categorii extinse, în cadrul căreia ritualul joacă un rol esențial. Ritualul de trecere, respectiv de dobândire a unui nou statut, acela de inițiat în cadrul societății masculine secrete, poziționează Junele, așa cum am demonstrat în analiza anterioară, în centrul unei manifestări precreștine, cu nucleu păgân, reminiscențe ale unor comunități în care ordinea socială era dictată de interdependența funcțională a membrilor de secvențialitățile ciclice.

În conștiința colectivă a comunității brașovene imaginea asociației Junilor s-a constituit și s-a autovalidat pe parcurs, prin complementaritate cu ceea ce locuitorii și membrii au perceput drept veridic. Această veridicitate formală este una de dată recentă, întrucât rădăcinile precreștine amintite au fost acoperite de o puternică și indubitabilă influență din partea Instituției Bisericii. Asociată acestui concept de religiozitate creștină, Junia nu mai este o simplă formă de manifestare a unui rit de trecere spre o nouă etapă a vieții, ci o emblemă locală ce definește spiritul și consecvența existențială a unei întregi comunități. Mânați de dorința de a se alinia rânduielii creștine, oamenii au început de zeci de ani să privească procesiunea ca având rol de amuletă, de ritual, ce are ca scop buna desfășurare a activităților în toate ariile sociale.
Astfel, cei mai vârstnici locuitori ai Brașovului participă cu mândrie la defilarea Junilor din Duminica Tomii, având siguranța că odată cu investirea indirectă cu forța sacră a salutului creștinesc de Paști, alături de ascultarea Troparului și vizualizarea ceremonialului Horei și aruncării Buzduganului, sunt înzestrați cu certitudinea unei ordini intrinseci, de natură locală. Junii au devenit astfel parte nu doar din identitatea socială a individului, cât și din cea spirituală. Sentimentul de siguranță și apartenență determinat de înfățișarea impunătoare și deosebit de estetică a călăreților este, desigur, dublat, în cazul majorității privitorilor, de acel spirit creștin ce se statornicește prin siguranța că Junii sunt într-adevăr elemente de perpetuare a unei forme de sacralitate.
Desprinsă de această perspectivă relativ nostalgică și, poate, într-un anume sens, neverosimilă, imaginea creștină suprapusă imaginii inițiale a ritului de trecere provine din instinctul Bisericii de a restructura o societate masculină, la acel moment lipsită de reguli clare, ce amenințau în mare măsură buna funcționare a colectivității.
Biserica a dorit să impună respectarea unei anumite conduite, menite să delimiteze ordinea socială și să formeze tinerii spre o educație restricționată, ghidată după reguli și valori clar definite. Această impunere a modelului creștin pornește din anul 1741, anul de atestare a obiceiului în Șcheii Brașovului, când în timpul unui ritual efectuat de Juni o fată a fost rănită. Acesta este punctul inițial ce a declanșat creștinarea obiceiului și intrarea organizației sub pecetea Bisericii, care avea să joace un rol esențial în receptarea și interpretarea ulterioară.
Lunea Paștilor era momentul anului în care tinerii necăsătoriți colindau casele fetelor în vederea alegerii viitoarei neveste. Acest ritual al colindatului avea specific „udarea” sau „stropirea”, astfel că ziua a fost redenumită Lunea Stropitului sau Udatului. Se afirmă originea maghiară sau săsească a obiceiului, acesta nefiind întâlnit în alte regiuni de peste Carpați. Inițial băieții obișnuiau să umble cu găleți cu apă la casele fetelor sau chiar să le salte și să le arunce în apă. Această manifestare a fost însă stopată în momentul producerii accidentului mai sus amintit.
Precum relatează istoricul Alexandru Stănescu28, Magistratul a interzis atunci vehement practicarea obiceiului udatului.
Tradiția era însă fundamentală mecanismului social ce stă la baza funcționării Șcheilor, întrucât era mijlocul de inventariere și ierarhizare a viitoarelor posibile relații cu fetele pe care le stropeau. Evaluarea avea mai multe straturi, după cum afirmă Alexandru Stănescu, bazându-se pe experiența personală, respectiv o estimare a aspectului fizic al fetei, dar și o contabilizare a situației familiale, a statutului material și a trăsăturilor feminine de bază pentru o familie, precum înzestrarea culinară, eficacitatea în gospodărie ș.a.m.d (vreau să zic că asta am făcut și eu cu colegii mei, […] dacă toate lucrurile sunt în ordine, de exemplu, la toarta ceștii dacă e mizerie, să-și dea seama și cât de cloșcă e mumă-sa, pe sub masă, cei care ajungeau în dormitor mai ridicau salteaua să vadă ce are ascuns)29.
Tocmai din acest considerent al importanței sociale, obiceiul a fost preluat și reorganizat mai apoi de comitetul Parohiei Sf. Nicolae, pentru a-i reda o formă mai coerentă și mai organizată. Odată cu acest prim moment de incidență a Autorității Bisericești, obiceiul a pierdut aproape în totalitate configurația arhaică cu trimitere directă la valențele sale primitiv-păgâne.
Biserica s-a hotărât atunci, conform informațiilor lui Alexandru Stănescu, să împartă Junii în trei grupări, conduse fiecare de șerje, alcătuite dintr-un vătaf (capul grupării) și doi armași, în ordinea în care urmau să meargă călare. Junii trebuiau să fie acompaniați de muzicanți, care să le anunțe venirea. Procesiunea constă în adunarea Junilor, la ora 12, după Sfânta Liturghie, în Piața Unirii, unde cântă Troparul Învierii la Crucea Căpitanului Ilie Birt30, joacă Hora Junilor, spun salutul tradițional de Paști în cele trei limbi – română, neogreacă și slavonă –, după care cetele pornesc prin cartier, alături de muzicanți. Acesta era momentul prim de verificare a tinerilor de către autoritățile Bisericii, în momentul în care preotul ieșea în Piață, după Slujbă și le verifica conduita: vestimentația trebuia în mod obligatoriu să fie costumul de sărbătoare, iar cântecul trebuia să răsune ferm și hotărât, în caz contrar fiindu-le interzis să meargă mai departe, la Udatul fetelor.
Mai mult decât această verificare strictă, li s-a impus Junilor și un traseu bine definit, pe parcursul căruia trebuiau să îndeplinească o serie de procesiuni, și anume: la fiecare Cruce sau Troiță întâlnită Junii trebuie să se oprească, să repete Troparul Învierii, salutul în cele trei limbi, să își facă semnul Crucii și să cânte alături de muzicanți pentru a-și anunța venirea, astfel încât să le dea răgaz familiilor cu fete să pună la punct ultimele detalii. Odată ajunși în curtea fetei, Junii trebuie să repete salutul tradițional de Paști, uneori repetând chiar și Troparul. Aici feciorii sunt așteptați cu ouă roșii, pe care cei abia inițiați le poartă într-un batic legat la capete. Tot ca parte a obiceiului, fetele obișnuiesc să le prindă în piept flori Junilor preferați, astfel că cel care ajunge seara acasă cu cele mai multe flori este încrezător în validarea lui în raport cu segmentul feminin al comunității.
Unul dintre cele mai interesante și poate surprinzătoare elemente introduse în ritual și dezvoltate ca urmare a implicării Bisericii este trecerea de la stropitul fetelor cu apă la stropirea acestora cu parfum. Biserica a confecționat un fel de buzdugane miniaturale din alamă în care Junii puneau parfum și pe care le purtau cu ei în Lunea Paștelui. Inițiativa a fost apoi preluată în toate zonele Transilvaniei, forma actuală datorându-se Bisericii Sf. Nicolae din Șchei.
Mersul Junilor după ouă roșii, așa cum este el cunoscut astăzi, este nucleul de la care au pornit organizarea în forma actuală a societății și manifestările în jurul cărora sărbătoarea Paștilor a dobândit la Brașov o nouă semnificație, fiind asociată permanent tabloului cromatic și emblematic al Junilor. Fiind considerat cel mai bun și vizibil exemplu de impact în procesul de creștinare demarat de Biserică, obiceiul constituie de asemenea șablonul unei unități structurale și formale, la care nu s-ar fi ajuns, în mod cert, dacă nu era demersul disciplinar inițiat de aceasta, menținând statornicia conservativă, până în prezent, timp de aproape 250 de ani.
O altă reminiscență străveche ce a fost impregnată mai apoi de spiritul creștin impus de Biserică societății masculine este Jocul Strămoșesc. Acesta datează de pe vremea vecinătăților săsești medievale, așa-numitele Nachbarschaften, ce segmentau spațiul șcheian în trei regiuni: Cacova, pe Coastă și pe Tocile. Vecinătățile au fost organizate după modelul structural al Junilor, având aceeași ierarhie și respectând anumite sărbători din timpul anului. Preoții de la Sf. Nicolae au început să ceremonializeze din acea perioadă Slujbe pentru hramurile Crucilor aflate în aceste vecinătăți, care erau, după afirmațiile șcheienilor, cele mai mari, unele dintre ele având chiar capelă și la care, conform obiceiului statornicit, Junii erau nevoiți să cânte, să salute și să-și facă semnul Crucii, după cum erau îndrumați de Biserică.
Convergent întregului instrumental mistico-religios ce a intervenit în procesiunile Junilor, așa cum a fost exemplificat anterior, de la secvența inițială, declanșatoare, până în contemporaneitate, este și momentul de constituire al Companiei Junilor asociat Duminicii Paștilor, respectiv primei zile de Paști. Până în zilele noastre, ziua marchează investirea Șerjilor Junilor Tineri cu armele specifice, respectiv buzduganele, păstrate de Biserica Sf. Nicolae și înmânate Vătafilor de către preotul paroh31. Acest lucru marchează într-o evidență uluitoare transformarea extrinsecă a obiceiului, unul dintre simbolurile păgâne de celebrare ritualică fiind acum în posesia unei autorități creștine, care nu doar că le păstrează, dar și reglementează posesia acestora și întregul proces de investire. Mai mult decât atât, întreaga ierarhie a Junilor este normată și stabilită de Paroh, care are în posesie lista tuturor membrilor societății și trecea pe listă, în Duminica Paștilor, noii membri sau, după obicei, pe cei ce doresc să se pună cu Junii (cu toate că în zilele noastre acesta e mai puțin un ritual de inițiere, cât un proces formal, birocratic de recomandare și evaluare).
Întreaga Săptămână Luminată stă sub pecetea Sărbătorii Junilor, dar, mai important, sub pecetea a ceea ce Sărbătoarea Junilor a devenit în urma văditei influențe bisericești, care a conturat granițele unui fenomen nu departe de revoluționar, și anume transfigurarea noului în tradițional și impunerea sa ca literă fundamentală. Astfel, ceea ce era inițial un obicei păgân de organizare, de ritualică trecere și poate chiar de mistică slăvire a naturii în acest proces de tranziție sezonieră, se solidifică în inconștientul colectiv ca o desfășurare ceremonială închinată Învierii Domnului și asociată indubitabil imaginii creștine. Rolul inițial asumat de Instituția religioasă, și anume de disciplinare și impunere a unui cod etic și comportamental în rândul tinerilor, o așa-numită Școală de dansuri și bune maniere32 cum este ea catalogată de Alexandru Stănescu, a depășit premisele fundamentale și s-a extins spre o complexă procesualitate sacră, desprinsă categoric de mecanismele sociale profane din restul anului. Săptămâna Luminată este singura secvență ciclică ce aduce în spiritualitatea subconștientului brașovean responsabilitatea de a conserva un fenomen mai amplu decât pare la prima vedere și mai semnificativ decât se desprinde el din sursele livrești. Procesualitatea ritualică sacră cu care este investită Sărbătoarea Junilor Brașoveni este un rezultat al metamorfozării lor constante, care în mod paradoxal a aprofundat semnificația și importanța lor ereditară.
Biserica constituie, de asemenea, pentru o semnificativă parte a Junilor brașoveni, nucleul de fundamentare a întregului itinerar dinamic pe care ei înșiși îl pun în funcțiune. A considera obiceiul succesor al unor practici păgâne unanim întâlnite în cazul tuturor societăților masculine întemeiate în diversele triburi ale lumii este cu certitudine o ipoteză pe care foarte mulți dintre aceștia o resping sau o invalidează prin simpla lipsă de documentație care să o ateste. Radiografiind opinia publică în rândul practicanților obiceiului din zilele noastre, se remarcă, fără echivoc, îndepărtarea de orice percepere și înțelegere a nucleului precreștin și a faptului că multe dintre acțiunile practicate, chiar inexplicabile la nivelul altei terminologii, sunt doar translocări în timp ale unor practici atestate cu mult înainte de răspândirea și impunerea Creștinismului. În lipsa fundamentului teoretic doveditor și al unei convenționale explicații justificabile, toată înțelegerea actuală a Junilor, atât din interior, cât și din exterior, se revendică din raporturile stabilite cu Instituția Creștină.
În vederea accentuării acestei concepții, se poate considera relatarea unuia dintre membri, Vătaf al Societății Junilor Brașovecheni33, ce afirmă că grupul, oricum marginal o mare perioadă de timp în raport cu nomenclatura unitară astăzi, s-a format în jurul și datorită Bisericii. Toate activitățile organizate de această societate aveau în trecut și au și în prezent (parțial) loc în curtea Bisericii Române, în jurul Troiței pe care au construit-o membrii. Buzduganele sunt de asemenea întotdeauna păstrate de mai marii Bisericii, expuse într-o panoplie, pentru a evidenția legătura și susținerea reciprocă a celor două Instituții, cea a Juniei și cea religioasă. Mai mult decât atât, particular pentru grupul Brașovechenilor este și faptul că și-au fondat sediul tot în curtea Bisericii, o altă emblemă a interdependenței față de această autoritate.
Contrar aparentei reciprocități particularizate anterior, la toate nivelurile de receptare a obiceiului, atât în rândul privitorilor, cât și în rândul celor direct implicați, există instanțe care au sesizat de-a lungul timpului o metamorfozare a relației și o slăbire treptată a acestei legături. Astfel, începând cu momentul de cumpănă al interzicerii practicării obiceiului de către regimul comunist, iar ulterior reglementării lui sub o aparență nereligioasă, Biserica s-a îndepărtat formal de obligațiile morale și intrinseci pe care le-a investit anterior în tot ceea ce înseamnă tabloul Junilor Brașoveni. Astfel, conform mărturiilor obținute de la membrii diferitelor grupuri, s-a ajuns în prezent la problematizarea acestei relații, pretinzându-se că legătura ar presupune doar asocierea cu o verosimilă notorietate și impozanță socială, fără însă ca Instituța Bisericii să mai contribuie în vreun fel la dezvoltarea și perpetuarea tradiției. Cercetarea de teren a permis observarea unui tip de reticență din partea Junilor pentru Instituțiile statului, care se bucură de renume pe considerente clădite și întreținute exclusiv de membrii Societății.
Într-un trecut relativ apropiat de contemporaneitate, Biserica era o forță care susținea în mod activ Junii Brașoveni și se implica în menținerea statorniciei lor pe toate planurile, atât ca renume, cât și ca resurse materiale. Analizând informațiile oferite de președintele Societății Brașovechenilor, Mihai Moraru34, se remarcă faptul că, în trecut, cele două componente formau un tot unitar, devenind un factor social formator de opinie, un factor decisiv în procesul de coagulare și disciplinare socială, cuvântul Junilor, dublat de cel al Bisericii, fiind într-adevăr răsunător în dinamica orașului.
Interacțiunea directă cu întreg ansamblul procesiunii Junilor, prin consemnarea informațiilor oferite de membri, constituie segmentul decisiv de demarcație a fațetelor obiceiului. Inițial într-o formulă precreștină, ghidați de considerente ritualice păgâne, Junii s-au coagulat, în timp, în jurul unui alt nucleu semantic, acela al Bisericii, pe care l-au asimilat în totalitate. Ceea ce se petrece azi în cadrul sărbătorii este o imagine conturată recent de această Instituție, impactul ei fiind implacabil pentru participanți. Analiza rezultată din cercetarea de teren marchează vehemența cu care Junii se asociază identitar Autorității bisericești, desprinzându-se totodată în actualitate de totala suprapunere a cadrelor. Interesant este de remarcat modul în care ritualurile mistice, intermediate de filtrul creștin, sunt astăzi mai valorizate de Juni decât de Instituția creștină în sine, iar disocierea celor două direcții, în sens formal, se accentueză treptat.

Concluzii
Într-o dinamică a vieții în care contemporaneitatea presupune cu certitudine impunerea considerentelor de desacralizare și desprindere absolută de influența unei forțe transcendente, obiceiul Junilor propune, la nivelul receptării, un model contrastiv, chiar opus din perspectivă evolutivă. Ceremonialul lor social imprimă, prin expunerea unor „personae” sau măști, inerența unei legături cu sfera sacralității, indiferent de faptul că natura acesteia s-a metamorfozat cronologic, în funcție de contextul istoric, de la o formă păgână la una creștină.
Grefată în jurul unui nucleu de conformație precreștină, Junia a tranzitat pe spectrul relației cu sfera sacrului și s-a transformat, receptând în timp existența, în funcție de coordonate distincte. Certitudinea întregului proces rămâne faptul că umanitatea a simțit întotdeauna nevoia de raportare la o forță superioară prin intermediul căreia să își asigure un tip de echilibru intrinsec și un fel de siguranță menită să susțină continuitatea în această lume. Maniera de raportare la această energie sacrală a devenit în cazul Junilor brașoveni o emblemă a fundamentării Creștinismului și dogmelor creștine, relieful unei posteriorități identitare păgâne fiind privit reticent și aproape unanim exclus.
Astfel, odată cu implicarea instituțională a acestei autorități, scenariul sărbătorii a fost iremediabil modificat, devenind o structură hibridă ce amalgamează două tipare contrastive, respectiv un discurs creștin suprapus unui șablon ritualic păgân. Eliminând nevoia de recuperare etimologică a întregului proces, elementele din itinerarul mistic au fost preluate și asimilate ca un segment indisociabil, imanent înțelegerii originare.

Note
1. Mircea Eliade, Nostalgia Originilor, București, 2013, p.197.
2. Robertson Smith, Die Religion der Smiten, Darmstadt, 1967, p.327-328
3. Mircea Eliade, op. cit., p. 187
4. Victor Turner, The Ritual Process, New York, 1991, p. 6
5. Arnold Van Gennep, Riturile de trecere, București, 1996
6. Victor Turner, op. cit., p. 167
7. Ibidem, p. 167
8. Victor Turner, op. cit., p. 169
9. Henri Junod, The Life of a South African Tribe, Switzerland, 1912, p. 93-111
10. Hutton Webster, Primitive Secret Societies, New York, 1908, p. 33-40
11. Heinrich Schurtz, Altersklassen und Männerbünde: Eine Darstellung der Grundformen der Gesellschaft“, Berlin, 1902, p. 96
12. Hutton Webster, op. cit., p. 20
13. Arnold Van Gennep, op. cit., p. 68
14. Mircea Eliade, Nostalgia Originilor, București, 2013, p.167
15. Arnold Van Gennep, op.cit., p.34
16. Ibidem, p. 42
17. Ion Mușlea, Cercetări etnografice și de folclor, București, 1972, p. 37
18. Vasile Oltean, Junii din Șcheii Brașovului, Brașov, 2017 , p. 24
19. Ibidem, p. 37
20. Alexandru Surdu, Șcheii Brașovului, București, 1992, p. 80
21. Ibidem, p. 85
22. Hutton Webster, op. cit., p. 2
23. Alexandru Surdu, op. cit., p. 82
24. Julius Teutsch, Die Salamonsfelsen bei Kronstadt, Bericht des Burzenlander sachsischen Museums in Kronstadt, 1913, p 23-26
25. Alexandru Surdu, op. cit., p. 116
26. Alexandru Surdu, op. cit., p. 115
27. Ion Mușlea, op. cit., p. 107
28. Interviu cu Dr. Istoric Alexandru Stănescu, cercetător științific al Muzeului Județean de Istorie Brașov, secretar al Asociației Junilor din Șcheii Brașovului
29. Ibidem
30. Alexandru Stănescu, Tradițiile
unilor din Șcheii Brașovului și Brașovechi, 2017, p. 17
31. Alexandru Stănescu, op. cit., p. 18
32. Interviu cu Dr. Istoric Alexandru Stănescu, cercetător științific al Muzeului Județean de Istorie Brașov, secretar al Asociației Junilor din Șcheii Brașovului
33. Interviu cu Sorin Nicolae Gîmfălean, Membru al Societății Junilor Brașovecheni
34. Interviu cu Mihai Moraru, Președintele Societății Junilor Brașovecheni

Bibliografie
Bibliografie primară:
1. MUȘLEA, Ion, Cercetări etnografice și de folclor, București, Editura Minerva, 1972
2. OLTEAN, Vasile, Junii din Șcheii Brașovului, Brașov, Libris Editorial, 2017
3. STĂNESCU, Alexandru, Tradițiile Junilor din Șcheii Brașovului și Brașovechi, Brașov, 2017
4. SURDU, Alexandru, Șcheii Brașovului, București, Editura Științifică, 1992
5. TEUTSCH, JULIUS, Die Salamonsfelsen bei Kronstadt, Bericht des Burzenlander sachsischen Museums in Kronstadt, 1913
Bibliografie secundară:
1. ELIADE, Mircea, Nostalgia Originilor, București, Humanitas, 2013
2. JUNOD, Henri, The Life of a South African Tribe, Switzerland, Neuchatel, 1912
3. SCHURTZ, Heinrich, Altersklassen und Männerbünde: Eine Darstellung der Grundformen der Gesellschaft“, Berlin, Druck und Verlag von Georg Reimer, 1902
4. SMITH, Robertson, Die Religion der Semiten, Darmstadt, 1967
5. TURNER, Victor, The Ritual Process-Structure and
ntistructure, New York, Cornell University Press, 1991
6. VAN GENNEP, Arnold, Riturile de trecere, București, Polirom, 1996
7. WEBSTER, Hutton, Primitive Secret Societies, New York, The Macmillan Company, 1908

Lasă un răspuns