Inegalitățile de clasă influențează inegalitățile din învățământ. Note pornind de la volumul lui Sebastian Țoc „Clasă și educație…”

Sistemul educațional de care se ocupă Sebastian Țoc în „Clasă și educație. Inegalitate și reproducere socială în învățământul românesc”, putea fi mijlocul prin intermediul căruia copiilor României să li se ofere șansa mobilității sociale. Potrivit legii educației, sistemul de învățământ trebuia/trebuie să asigure egalitatea de șanse și incluziunea socială. În acest cadru, o importantă întrebare de cercetare propusă de Țoc este „În ce măsură sistemul de învățământ așa cum este constituit în prezent poate contribui la reducerea sărăciei/inegalităților sociale?”

În fazele neoliberale ale României post-1989 s-a produs o „redistribuiție în sus” a veniturilor (Ban), clasele prospere devenind și mai prospere. În paralel, țăranii au sărăcit, agricultura de subzistență a devenit norma, iar dezindustrializarea a amplificat șomajul și a vulnerabilizat economic o mare parte din populația urbană. Un fel de triumf al neoliberalismului economic implementat pe filieră politică. Despre dimensiunea inegalităților și sărăciei în România postcomunistă sunt sumedenie de referințe bibliografice, inclusiv datele de la Eurostat sau cele prezentate în subcapitolul „Tranziție și reformă în România postsocialistă” din volumul lui Sebastian Țoc. Anumite tradiții dau seama asupra rolului școlii în lumea capitalistă. Dimensiunea funcționalistă (Talcott Parsons) este optimistă, subliniind că prin intermediul școlii elevii vor primi un status social instituționalizat, distincțiile fiind făcute în funcție de criterii non-biologice (o egalitate fără bariere). Tradiția conflictualistă e mai… hard, conflictul dintre clasele sociale (Marx) primând, școala neputând avea un rol semnificativ în privința șanselor de reușită în viață, ea doar încastrând antagonismele de clasă (Bowles și Gintis). Teoria reproducerii culturale (Bourdieu și Passeron) ne spune cam aceeași poveste ca și paradigma conflictualistă: capitalul simbolic pe care îl posedă elitele – nu aș zice doar cele culturale, ci elite într-un sens larg – îi ajută pe copiii acestora să beneficieze de cele mai prestigioase școli și, mai apoi, ocupații.

Capitolul III, „Familia sau școala? Ce determină șansele de reușită școlară în România?”, spune o poveste similară. Folosind baza de date de la testele PISA din anul 2012 (5.074 de observații provenite de la elevi cu vârsta de 15 ani din 176 de școli), Țoc ajunge la concluzia că „cel mai important care explică performanța școlară este statutul ocupațional al părinților, urmat de capitalul cultural al familiei și de calitatea resurselor școlare educaționale”. Dar această variabilă ocupaționalo-culturală se subsumează, în definitiv, factorului economic. Selecția și ierarhizarea școlilor gimnaziale și liceale (capitolul IV – „Ierarhie școlară sau socială? Modalități de legitimare a selecției elevilor în sistemului de învățământ”) contribuie și ele la creșterea inegalităților dintre școli. Mai mult, școlile considerate eficiente sunt situate în zone prospere din punct de vedere socio-economic. Invers, cele ineficiente sunt localizate în zone sărace.

După cum observă și Țoc, la bază ne confruntăm tot cu probleme de natură economică. Din cauza sărăciei elevii abandonează școalai. În prezent, aproape o cincime din elevii României părăsesc prematur școala. Conform datelor Eurostat, în 2017, peste 15% din tinerii cu vârste cuprinse între 15 și 24 de ani nici nu lucrează, nici nu urmează vreo formă de școlarizare. În acest clasament, țara noastră se află pe locul 4 în UE, după Italia, Cipru și Bulgaria. În aceste condiții, și dacă ar fi o țară a meritocrației (nu este, rețelele de familie, networking-ul de tip clientelar funcționează la parametri optimali buni), în condițiile actualelor dezechilibre economice, mobilitatea socială ar fi oricum una mică. Ceea ce aflăm din analiza lui Sebastian Țoc este că performanțele școlare sunt strâns corelate cu veniturile cetățenilor și, subsecvent, cu capitalul simbolic al familiilor.

În „Strategia Națională în domeniul politicii de tineret 2015-2020”, la rezultate așteptate ca urmare a politicilor ce vor fi aplicate sunt inserate anumite sloganuri, folosindu-se un perfect limbaj de lemn:

«Îmbunătățirea participării tinerilor la educația non-formală, prea puțin dezvoltată în România după cum a arătat analiza situației, se va realiza concomitent cu performanțelor sistemului școlar și creșterea relevanței școlii pentru piața muncii și pentru viața adultă independentă. Educația non-formală în România reprezintă atât o oportunitate de compensare a deficitelor acumulate în sectorul formal, privind calitatea învățământului și capitalul educațional, și de creștere a competențelor profesionale și a incluziunii sociale, cât și o modalitate de schimbare a percepției asupra educației, de la înțelegerea ei ca o etapă în dezvoltarea inițială a indivizilor la promovarea învățării pe tot parcursul vieții. Strategia își propune să conducă la îmbunătățirea și creșterea ofertei de educație non-formală, scăzută în prezent, dar și la creșterea interesului populației (și în mod special al tinerilor) pentru această arie a învățării.ii»

Strategia Națională e plină de astfel de construcții lingvistice. Este greu să identifici o măsură concretă, ceva clar măsurabil după ce perioada de implementare a strategiei expiră. Este una din multe hibe ale României postcomuniste. Se fac strategii doar pe hârtie. Cercetările făcute de scholars sunt simple analize, în general nefolositoare, o literatură științifică de sertar, bună doar de citit și citat în scopuri ce țin doar de contextul promovării academice. Politicile publice fac cu obstinație abstracție de ceea ce, pe ici pe acolo, se mai cercetează în zona socialului. Iată de ce, urmare a dezinteresului general, cele mai multe studii și cercetări din sfera științelor sociale sunt total lipsite de relevanță științifică. În acest cadru anost, când tot identificăm aspectele negative ale societății noastre, sărăcie, excluziune socială, abandon școlar, performanțe școlare inegale, nu-i oare nimerit să încercăm, dacă nu să schimbăm, măcar să săpăm solid la cauza/cauzele ce influențează decisiv inegalitățile economice și sociale?

ii Din documentul Strategia Națională în domeniul politicii de tineret 2015-2020, pp. 20-21.

Lasă un răspuns