„În continuare mi se pare mai palpitant filmul românesc de cinefil decât cel de public”

(Intervenție în dezbaterea „Filmul românesc la el acasă”, realizată de Iuliana Alexa)

Cred că e mult talent care așteptă să se afirme în critica românească. De regulă, cine crede altfel nu prea citește recenzii sau critică de orice fel și nici nu se întreabă cum se face selecția festivalurilor.

Sunt două categorii de scrieri despre film pe care, din motive personal-profesionale, le urmăresc constant: ce se publică în volum (nu e o cantitate copleșitoare de citit niciodată și, aici, în ultimii ani, merită atenție tot ce a apărut la editura Tact, adesea sub coordonarea lui Andrei Gorzo) și ce scriu colegii mei mai tineri de la Acoperișul de Sticlă sau absolvenții UNATC interesați de critică de film. Alex Mircioi, Georgiana Mușat, Flavia Dima, Călin Boto, Liri Chapelan, Diana Smeu sunt, cum se spune, nume de care veți mai auzi (deși nu trebuie să așteptați, desigur, puteți da acum un search) și mai mulți dintre ei sunt capabili să scrie și în limbi străine. Victor Morozov și Ionuț Mareș au un elan pe care-l admir pentru scris cronici de întâmpinare. Gabriela Filippi, Andra Petrescu, Radu Toderici și Andrei Rus sunt speranța mea pentru noile istorii ale vechilor filme românești, pentru cine trece greu prin cele scrise deja sau rămâne cu întrebări și nelămuriri. Dana Duma a ținut cu mari eforturi Filmologia pe linia de plutire la UNATC. Andrei Tănăsescu și Oana Ghera fac muncă de curatoriat de calitate. În ansamblu, e un moment bun să fim colegiali în critica de film. Sunt mai mulți critici pe care mi-aș dori să-i citesc mai des, doar că e o meserie de care e greu să te ții constant.
Noul Cinema Românesc e veteran, deja. I se tot anunța moartea, dar eu sunt de părere că merită descris cu pledoarii pro și contra. Pro: grija stilului regizoral – dincolo de a bifa rostirea de replici și performarea acțiunilor din scenariu –, importanța dată duratei experienței trăite, provocarea spectatorului să-și ajusteze atenția și răbdarea la ce vede pe ecran, în loc să aștepte să-i vină pe bandă rulantă glumițe, răsturnări de situație, momente tari. Puiu, Rădulescu, Porumboiu, Mungiu & co. au adus „arthouse”-ul internațional în România, ceea ce nu e puțin lucru, ba chiar, în noul peisaj, e singura șansă de supraviețuire. Argumentul contra e că „felia de viață” e până la urmă o rețetă care poate fi copiată, inclusiv mai prost, și s-au tot făcut de cincisprezece ani lungmetraje și scurtmetraje destule care n-adaugă nimic la ce merită să rămână, pentru cine ține la a avea un canon restrictiv. Apoi, în mare parte naturalizează o viziune despre viață, despre capitalismul târziu adoptat recent: viața e un lung sictir de după job, tatăl de familie e cel a cărui atitudine contează cel mai mult (chiar dacă, de pildă, „Alice T” are o adolescentă în centru), tinerii, femeile și părinții îmbătrâniți sunt adesea niște inconveniente necesare, sistemul e corupt, individul, deși cât se poate de moral, e constrâns să calce strâmb etc. Clar sunt un pas înainte față de infantilizarea culturii, dar adesea deghizează fatalismul în maturitate (vezi „Bacalaureat”) sau ridică un caz de excepție sistemică la nivel de frescă socială (vezi „După dealuri”).
Nicolae Constantin Tănase e interesat să folosească inteligent elemente de film de gen și abia aștept să văd în ce direcții se duce. Ivana Mladenovic e o curajoasă exploratoare de tabu-uri sociale cu mult fler regizoral. Ana Lungu și Marius Olteanu experimentează formal în spunerea unor povești familiare. Tudor Jurgiu și Sarra Tsorakidis au orizontul larg în cinema arthouse și o sensibilitate aparte. Adina Pintilie recuperează niște elipse ale cinema-ului românesc, care, în alte părți, proliferează bine-mersi. În continuare mi se pare mai palpitant filmul românesc cinefil decât cel de public, dar judecând după scurtmetraje, există experimente în ambele direcții (Matei Lucaci-Grunberg, de exemplu, pleacă de la premise cu potențial de „audience flick”).
Cred că mediatizarea e, de regulă, cu un pas-doi-trei în fața distribuției în săli. Nu spun asta doar din solidaritate de breaslă. Puține cinematografe expun film românesc, iar atunci când o fac, acestea rulează doar o săptămână. Ca regulă generală, când un film intră în săli, există deja cronici de festival, interviuri, poate chiar analiza lui în articole mai ample care să ajute publicul (dacă le caută) să se hotărască. Tot așa, la un moment dat, filmele reapar pe HBO Go sau MUBI România sau Cinepub, dar sărind peste etapa în care cineva a investit mulți bani așteptând să recupereze mulți bani când aceste filme ajung la public. Pentru un răspuns mai aplicat, merită văzute/căutate/așteptate filmele regizorilor de mai sus), plus acest „MO” – programat să apară în toamnă –, care e surprinzător de rafinat și ofertant pentru discuții despre consimțământ, solidaritate feminină (sau lipsa ei), vulnerabilitatea fetelor tinere la complimente despre potențialul lor etc.
Există întotdeauna crowdfunding-ul și opțiunea de a face filme între prieteni și cu scenografie adusă de-acasă și alte feluri de a economisi în producția de obicei foarte scumpă a filmului. Acestea fiind zise, greu se poate găsi compensare pentru ce nu finanțează CNC-ul prin concursuri de proiecte care ar trebui să fie regulate, o Lege a cinematografiei defectuoasă și alte asemenea lucruri care sună plictisitor, dar care sunt cruciale, de fapt. Teoretic, platformele de streaming pot investi în producție pentru a-și asigura un public fidel, doar că mai e până să avem un Netflix românesc, mai ales când pirateria furnizează opțiuni mult mai diverse. Cât despre modele străine de business, Polonia e un model interesant, cu un lanț de săli de cinema competitiv, un Institut al Filmului solid și un număr mare de bilete vândute la filme poloneze. Nu știu dacă e un model 100% dezirabil, pentru că încurajează multe filme glorificatoare cu eroi istorici, drămulețe și comedioare uitabile și alte asemenea. Există și un arthouse polonez, dar de obicei e altceva decât ce vede publicul și n-are neapărat aceleași surse de finanțare.
Cred că la noi există o falsă (sau incompletă) concentrare pe social. Deci, o primă direcție e extinderea acestei reprezentări înspre alte medii, cu protagoniști atipici etc. Apoi, Radu Jude încearcă să experimenteze diverse genuri de film politic, de la adaptare/biografie („Inimi cicatrizate”) la „found footage” („Țara moartă”, „Cele două execuții ale Mareșalului”) la filmul brechtian/godardian/meta („Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari”). Sunt curioasă cum va arăta audiovizualul făcut de generația care acum se maturizează, pentru care montajul și efectele speciale vin firesc, totul e „flow” și marele ecran nu joacă un rol important în ecuație. N-am văzut încă exemple concludente în spațiul românesc.

Irina Trocan este critic de film și co-selecţioner
la Festivalul NexT. A fost membru în juriile
de la Festivalul de Film Francofon de la Namur
şi la Festivalul Timishort.

VEZI ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS

Lasă un răspuns