Hoții de familii. „Shoplifters”

Nominalizat la Oscar, la fel ca și „Capharnaum”, la categoria „Cel mai bun film într-o limbă străină”, filmul japonez „Shoplifters”/ „Manbiki kazoku”, regizat de Hirokazu Koreeda și lansat în 2018, are câteva lucruri în comun cu filmul libanez. Amândouă au în centrul lor sărăcia și relațiile familiale problematice și amândouă aleg să se exprime prin vocea (și trupul) unor copii, secondați de adulți. Dacă în „Capharnaum”, cele două teme sunt puse într-un context mai special, de natură socio-politică, și anume acela al refugiaților, în „Shoplifters”, discursul este plasat într-un cadru larg, la fel de larg ca viața însăși.

Totul începe „natural”, cu o familie în care există o bunică, un tată, o mamă și niște copii. E adevărat că ei își duc existența de pe azi pe mâine, fiind nevoiți să recurgă la mici pungășii. Toată lumea este implicată, de la cel mai mic la cel mai mare. Cu toții caută expediente pentru a o scoate la capăt. Numai că, din momentul în care la sânul acestei familii este adăpostită o fetiță abuzată de ai ei, lucrurile devin tot mai tulburi. Începi să bâjbâi printre relațiile acestei familii și să te întrebi cine e fiul sau tatăl cui. O bănuială începe să prindă contur, dar ea capătă un chip mai definit abia de la jumătatea filmului încolo, fără a deveni cu totul clară nici după genericul de final. Identitățile personajelor sunt laxe, sunt fluctuante, ceea ce creează o stare de disconfort. Pentru că îți dai seamă că situația nu e așa cum pare, dar nici nu știi cum este ea cu adevărat și, în cele din urmă, ce este adevărul însuși.

Prin fluctuarea identităților și a statutului (fiu, tată, mamă, bunică), filmul atacă o temă care mi se pare deosebit de interesantă. Ce constituie o familie și cât din legăturile care îi țin pe membrii ei laolaltă are de-a face cu sângele sau cu o comunitate de interese care asigură supraviețuirea? Este necesară o filiație naturală pentru a fi copilul cuiva sau ceea ce te prinde în ghemul familial sunt nevoile fizice și afecțiunea care îți sunt acoperite?

Ceea ce într-o producție simplistă (americană?) poate că ar fi fost un thriller-horror-crime story despre răpirea și exploatarea unor copii se desface aici în toate bucățelele și se reface într-o imagine care te năucește. Violența lipsește, există momente de fericire autentică – scena de pe țărmul Oceanului, de pildă –, există iubire, așa utilitaristă cum este, dar ea există și se manifestă, contrastând cu lipsa de dragoste părintească din casa micuței luate în grijă (pentru a fi pusă „la lucru” când va crește mare?).

Gesturile sunt mărunte, măsurate, așa cum e mersul japonezelor. Nimic nu se face în grabă în filmul acesta, nimic nu e forțat și nici nu te forțează, chiar și atunci când evenimentele sunt dramatice. Totul este recuperat într-o narațiune care alunecă aidoma unei flori de cireș pe apa unui pârâu. Asta nu înseamnă că avem de-a face aici, cum se întâmplă în multe filme japoneze, cu o perspectivă estetizantă asupra realității. Ci doar timpul narațiunii are ceva neoccidental în el, ritmul curge altfel, stârnind uneori o senzație de stranietate și tulburare. E ca și cum logicii aristotelice, definitorie pentru Occident, i s-ar mai adăuga câteva principii care reușesc să surprindă realitatea mult mai bine, în tot ce are ea straniu.

E de admirat economia jocului actorilor, finețea cu care exprimă sentimentele și creează situații, fără emfază și „dramatisme”, în linii simple, de stampă. Totul se consumă în și totul reiese din gesturi mărunte, care îl țin pe spectator la distanță, ca și cum ar fi separat printr-o vitrină de mișcările tenebroase ale sufletului uman. Un film discret, despre probleme mari, ce completează excelent perspectiva din „Capharnaum”.

Sursa foto: http://www.magpictures.com/shoplifters/press-kit/ (Photo courtesy of Magnolia Pictures)

Lasă un răspuns