Homo homini canis est. „Dogman” (2018)

Matteo Garrone are o perspectivă destul de violentă asupra existenței umane, așa cum ni se arată, de pildă, în filmul despre lumea mafiei – „Gomorrah” (2008) –, care s-a bucurat de numeroase premii, sau chiar și în „Tale of Tales”, filmul său din 2015, în care poveștile scot la suprafață toată cruzimea care le traversează subteran, amintindu-ne că existența este un amestec de frumusețe și oroare.

Zicala latinească „homo homini lupus est”, preluată și teoretizată de Hobbes, poate fi transpusă, în lumea noastră urbană și civilizată, ca „homo homini canis est”, cu tot ce reprezintă câinele pentru societatea umană: animal de companie docil sau vietate sălbatică/ sălbăticită, ce amenință existența și, ca urmare, trebuie închisă sau eliminată.

În 2018, Garrone revine pe marile (și micile) ecrane cu o poveste scoasă parcă dintr-un sertar bine închis al grozăviilor umane, pentru care însă ne oferă și cheia. Marcello este un firav și naiv îngrijitor de câini, ce locuiește singur, despărțit de soție și de fiica lui, Alida. Când și când, se întâlnește cu Alida și, împreună, fac planuri de călătorie, o evadare inocentă și inofensivă din realitate, sortită însă eșecului. Și cum, de obicei, ființele slabe au tendința de a deveni victime, tot așa și viața lui Marcello este bântuită de figura lui Simone, un specimen agresiv, animalic, supus doar instinctelor celor mai elementare. Marcello devine instrumentul și, apoi, țapul ispășitor al tuturor fărădelegilor săvârșite de Simone, în care se bagă atât din naivitate, cât și din dorința de mici (sau mari) câștiguri, ce l-ar putea ajuta să părăsească lumea violentă în care viețuiește și să plece împreună cu fiica sa în călătoria mult visată.

Cuplul Marcello-Simone poate fi foarte simplu transpus în lumea canină, care constituie, de altfel, și spațiul celor mai multe dintre evenimentele filmului. Marcello este asemenea unui câine de talie mică – un chihuahua, de exemplu –, confruntat cu un bulldog fioros și având ca singură armă rapiditatea și ceva mai multă inteligență (sau disperare?). În confruntare deschisă, față în față, Marcello nu are nici o șansă, ceea ce o dovedesc și situațiile în care cade victimă durității lui Simone, dar, profitând de un moment de lăcomie a… bulldogului, reușește să-l prindă în cursă. Victoria însă – care ar înseamna pentru Marcello îndepărtarea amenințării continue exercitate de Simone și recâștigarea statutului în mica sa comunitate – este în cele din urmă o pierdere, o lecție de viață umană ce nu s-a desprins destul de originile sale animale.

Omenescul din „Dogman” este pus în chestiune de la început până la sfârșit, atrăgând atenția asupra animalității, instinctualității și violenței ce încă își au locul în viața oamenilor, oricâtă pretenție de control, civilizație și supremație ar putea trâmbița. Comparate subtil, cele două lumi – cea umană și cea canină – își află corespondențe, dar și diferențe. Raportul pașnic dintre câini – cel puțin, atât cât ni se arată în film –, precum și afecțiunea omului față de vietatea domestică contrastează grotesc cu raportul din interiorul speciei umane.

Garrone ne oferă o lecție incomodă, dar deloc didactică sau pedantă despre limitele sufletului uman, despre ceea ce se află îndărătul lor, fără nici o speranță de transcendere. E ca și cum, prins într-o cușcă, omul latră și dă să muște, știind că nu va fi niciodată eliberat de (și din) sine însuși.

Sursa foto: http://www.magpictures.com/dogman/press-kit/ (Photo courtesy of Magnolia Pictures)

Lasă un răspuns