Generația Z. Interviu cu Diana Doroftei:

România profundă și reală nu e nici zgomotoasă, nici agresivă. E discretă, așezată, preocupată, inteligentă. Uneori suntem tentați să cădem în capcana facilă a observării zgomotului. De aceea, vrem să scoatem discreția la lumină.
Dialogul cu Diana Nicoleta Doroftei e ca un joc, printre cele 100 de vise și dorințe, enumerate pe blogul său. Un slalom printre lucruri aparent obișnuite și aspirații mărețe… care conturează o personalitate, o lecție despre cum se poate trăi frumos. Un dialog despre căutare şi autocunoaştere, dar şi despre importanţa păstrării identităţii româneşti, ca un răspuns la întrebarea „Cine sunt?” într-un spaţiu îndepărtat şi, adesea, necunoscut…

„Am un avantaj în a-mi păstra identitatea de româncă”

Povestindu-ți viața pe blogul personal, ar părea că hazardul are un loc important: „Nici acum nu știu de ce m-au ales pe mine!” – spui referindu-te la câștigarea Loteriei Vizelor în 2009… Mai crezi și acum că a fost hazard sau predestinare?
Dacă m-ai fi întrebat acest lucru la începutul experienţei mele în Statele Unite, răspunsul ar fi tins mai mult spre hazard, însă, după zece ani de învăţat în ţara adoptivă, tind să cred că e mai mult o predestinare. Privesc oportunitatea prin prisma unei dorinţe de a descoperi contribuţia pe care trebuie să o aduc lumii şi de a o putea îndeplini la o scală mai mare. Blogul l-am început acum foarte mulţi ani şi nu mai scriu nimic care devine public. Cu cât înaintez în vârstă, cu atât sunt mai privată şi mai egoistă cu împărtăşirea experienţelor.

Vorbește-ne puțin despre tine, dincolo de ce se vede prezentat pe blogul personal. Hai să-i zicem… un CV mai romanțat…
De fapt, nu mai scriu pe blog pentru că timpul a devenit o resursă extrem de limitată. Locuiesc de patru ani în oraşul care nu doarme niciodată, New York. Urmez acest trend de nesomn al oraşului, pentru că, în timpul zilei, lucrez full time, iar noaptea studiez. Lucrez pentru una dintre cele mai mari companii de consultanţă managerială din lume, Oliver Wyman, care face parte din compania Marsh and McLennan. Mă ocup de training pe partea de tehnologie şi cyber securitate pentru cei 5000 de angajaţi răspândiţi la nivel global. În timpul liber, serile, şi în week-end-uri urmez un program de masterat de la Universitatea Columbia din New York. Programul pe care îl frecventez este unul pentru executivi, iar focusul este pe Technology Management. Mi-am dorit foarte mult să gust din experienţa educaţională oferită în Statele Unite şi, pe cât de dificilă este experienţa de a lucra şi studia în acelaşi timp, pe atât mă bucur de ea şi sunt recunoscătoare că mi se întâmplă acum. E un adevărat test al tenacităţii şi perseverenţei.

Ce te-ai fi văzut făcând în România și ce faci acum acolo?
M-am născut în oraşul Bârlad, judeţul Vaslui, şi am locuit în România până la 21 de ani. Pentru că eram convinsă că-mi doresc să lucrez în bancă, am urmat Facultatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi unde am studiat Economie şi Administrarea Afacerilor, specializarea Finanţe Bănci. Viaţa a avut alte planuri pentru mine. Imediat cum am terminat facultatea am aflat că am câştigat Loteria Vizelor şi că SUA îmi deschidea braţele să mă mut ca rezident. Aveam doar 21 de ani când am aflat, aşa că fără să mă gândesc prea mult la eşec, circumstanţe şi opţiuni, m-am mutat în State cu un bagaj şi foarte multe dorinţe şi planuri de viitor. Din momentul în care am păşit pe tărâm american, am putut deveni cine vreau, aşa că am luat o traiectorie diferită şi am lucrat pe poziția de consultant mulţi ani, după care m-am refocusat pe partea de tehnologie, tot pentru o companie de consultanţă.
Ce este de fapt „visul american”? Cum l-ai descompune, pentru a-l putea defini? Sau, mai degrabă, ce-a fost (sau n-a fost!) pentru tine?
Visul american, aşa cum îl înţeleg şi îl percep eu, este compus din trei lucruri esenţiale: cine şi ce îţi doreşti să devii, cât de mult eşti dispus să lucrezi pentru a deveni şi cine sunt oamenii care apar în călătoria ta de a deveni. Sună puţin filosofic, dar pot detalia pe baza experienţelor personale de până acum.
Primul ingredient pe care l-am descoperit, şi fără de care nimic nu este posibil, este luciditatea ta ca om vizavi de cine şi ce îţi doreşti să devii. În cazul meu, visul american nu m-a constrâns să devin doar ceea ce am crezut că pot deveni. Am întâlnit oameni care au fost pianişti şi acum conduc companii foarte mari, ingineri care au afaceri de succes online, economişti care lucrează în tehnologie şi oameni din lumea filmului care lucrează în finanţe. În America, statisticile arată că, în medie, un om are şapte cariere în decursul vieţii. Atâta timp cât abilităţile profesionale se pot transfera într-un alt domeniu, şansele ca direcţia vieţii tale să o ia pe o cale diferită sunt foarte mari. În cazul meu, am studiat economie şi lucrez în tehnologie, iar dacă numărătoarea mea este corectă, sunt abia la a doua carieră, având câteva alte domenii de experimentat şi de învăţat.
Al doilea ingredient este tenacitatea cu care eşti dispus să lucrezi pentru a deveni ceea ce îţi doreşti. În America, se lucrează foarte mult şi se ia vacanţă foarte puţin. Am întâlnit oameni străini care m-au ajutat să devin şi să ajung până la punctul în care sunt acum, mai mult decât mulţi cunoscuţi. Ceea ce mă aduce la al treilea ingredient al visului american… oamenii…
Oamenii care te ajuta să devii apar din circumstanţele cele mai neaşteptate. Americanii sunt entuziaşti în general să ajute, să contribuie, să facă parte dintr-o misiune de a-i ajuta pe ceilalţi. Din fiecare moment de cumpănă am ieşit cu ajutorul cuiva care a dorit să pună o cărămidă la fundaţia pe care încercam să o construiesc într-o nouă ţară.

Ești foarte tânără și totuși percep la tine o abordare aproape nietzscheană a vieții, în special când vorbim de rolul autocunoașterii, al perfecționării. „Împodobindu-se pe sine, trandafirul împodobește grădina” – spune Nietzsche, deci...
Eşti foarte poetică în cuvintele tale frumoase… Îţi mulţumesc! Această nevoie de autocunoaştere a fost esenţială încă de când am păşit în această ţară. Eram foarte tânără şi am crezut că o voi putea lăsa pe Diana în urmă şi voi putea fi un burete care absoarbe absolut tot în jur, începând de la limbă şi până la valori şi principii. Am încercat câţiva ani această devenire de la exterior spre interior, pentru că îmi doream foarte mult să mă integrez şi să aparţin noii mele ţări adoptive. A fost o experienţă destul de plăcută… însă numai până la un anumit punct, când între cea care eram atunci când am plecat din România şi cea care devenisem în State era un amestec confuz, aşa că a trebuit să schimb tactica şi am început să devin din interior spre exterior. Acela a fost momentul când am descoperit că am un avantaj în a-mi păstra identitatea, aceea de româncă. Deşi sunt cetăţean american şi locuiesc în America de zece ani, când sunt întrebată de unde sunt, prima dată spun din România şi după aceea intru în detalii despre partea ţării sau a oraşului în care locuiesc.
În călătoria mea de autocunoaştere am luat „drumul lung spre casă” şi anume faptul că, la sfârşitul zilei, sunt Diana din România şi apoi toate celelalte. În acest proces de autocunoaştere am publicat şi o carte care se numeşte „The Little Book of Romanian Wisdom” („Micuţa carte a înţelepciunii româneşti”). Am creat-o pentru a-mi onora originile şi a invita lumea să ne cunoască, să ne afle cultura într-un mod în care era deja obişnuită şi anume prin citate şi proverbe. Cartea este menită să fie o punte de legătură între România şi America sau, mai bine spus, între România şi orice om care vorbeşte limba engleză. Pentru că viaţa m-a ţinut în ţara adoptivă tot acest timp, continui să contribui de la depărtare prin cartea despre care am menţionat, care se distribuie în Mare Britanie, Canada, Japonia, Mexic, Australia şi în multe alte ţări (https://www.amazon.com/Little-Book-Romanian-Wisdom-English/dp/0975280260).

Ai o listă cu 100 de vise și dorințe… o parte dintre ele fiind deja bifate… E o listă care s-a construit singură, în timp? Unele dintre dorințe sunt foarte îndrăznețe: ca de exemplu, să faci 1 milion de dolari într-un an… sau să ai prilejul de a asculta un discurs de-al lui Dalai Lama.
E o listă pe care am făcut-o acum câţiva ani, pe parcursul câtorva luni. A fost un proces de creaţie în care mi-am imaginat cum ar fi dacă nu ar exista limite, de timp, de oportunităţi, financiare… O mare parte din dorinţe le-am pus pe listă mai mult în glumă decât în serios, ca mai târziu să îmi dau seama că ele deja s-au întâmplat. Sunt absolut fascinată de potenţialul uman, de depăşirea limitelor pe care le avem sau ne imaginăm că le avem, de faptul că mintea noastră nu poate face diferenţa între ceea ce e real şi ceea ce ne imaginăm.

Este acolo o alăturare, probabil întâmplătoare, la dorințele 78 și 79, deși e limpede că nu se succedă oarecum în timp. La 78 – dorinţa de a face un milion de dolari, urmată – la 79 – de dorinţa de a te apropia de Divinitate. Din acel milion de dolari de la 78 bănuiesc vei îndeplini și dorința nr. 16 – aceea de a face un cămin de bătrâni în orașl tău natal – Bârlad…
Da, mi-aş dori foarte mult să fac ceva în oraşul meu natal. Am avut o tentativă nereuşită de a începe ceva şi m-am împotmolit deja de la primii paşi, acela de a dobândi o proprietate pe care acest cămin de bătrâni sau orice altceva să fie construit. Pentru a face lucrurile să meargă trebuie să fiu fizic în ţară, iar în momentul actual nu îmi permit timpul şi nici circumstanţele vieţii. Am renunţat pentru moment, însă am încredere că, dacă e menit să se întâmple, viaţa îmi va aduce în cale şi oamenii care să contribuie la această misiune.

La dorința 79 îți propui să te apropii de Dumnezeu…
E o muncă într-un progres continuu. Ne cunoaştem mult mai bine acum şi El este motivul pentru care îmi testez limitele şi potenţialul.

Apare Tina Turner de trei ori pe lista ta; o dată la dorința nr. 27, „Să conduc o decapotabilă pe autostradă ascultând la maxim melodia Tinei Turner “The Best”, apoi 41 și 42, dorința de a merge la un concert de-al ei și de a o întâlni personal. Acest ”The Best” ce rol joacă în viața ta, sigur, din perspectiva ambiției, a dorinței de a fi cel mai bun?
Nu am realizat acest lucru, până acum când l-ai menţionat tu. Sunt foarte inspirată de povestea ei de viaţă. A fost într-o căsnicie nefericită mulţi ani şi supusă violenţei domestice şi abuzului emoţional/mental de către soţul ei. Şi-a găsit refugiul în muzică şi meditaţie ca un mod de a evada din realitatea de zi cu zi. Din acel refugiu s-a născut Tina pe care o ştim noi acum şi toate aceste melodii. Pentru mine, Tina este o inspiraţie atât prin modul în care trăieşte, cât şi prin muzica pe care o face.

Inevitabila întrebare adresată tuturor tinerilor cu care am stat de vorbă: modelele tale?
Am modele pentru diferite aspecte ale vieţii. Părinţii îmi sunt modele în ceea ce priveşte principiile şi valorile în viaţă. Am de asemenea foarte mulţi mentori, atât la Universitate la Columbia, cât şi la compania la care lucrez, Oliver Wyman. Sunt oameni ale căror nume vor rămâne mereu necunoscute, dar pe care îi sun ori de câte ori am nevoie de ghidare în ceea ce priveşte viaţa sau cariera. Cărţile se pot considera modele? Citesc foarte mult şi, uneori, mă conectez cu autorii cărţilor în persoană. Am construit nişte prietenii grozave datorită curiozităţii mele de a cunoaşte oamenii din spatele mesajelor cu care mă identific atât de mult. Acum mulţi ani, am citit cartea „Ce culoare are parașuta ta” de Richard Nelson Bolles („What Color is Your Parachute”). Este o carte care te ajută să îţi identifici abilităţile pentru a putea găsi un job care să ţi se potrivească şi pentru a creşte într-o carieră care să te reprezinte. Am ajuns să fim prieteni buni şi am petrecut multe zile împreună cu el şi cu soţia lui în San Francisco. Am o recunoştinţă infinită pentru oamenii care mi-au fost modele atunci când nu aveam atât de multe de oferit înapoi.

După „Visul American” nu te-ai gândit că ar putea urma un „Vis Românesc”, o întoarcere acasă? Cum ar fi, dac-ar fi?
M-am gândit de foarte multe ori, mai ales în primii ani după ce m-am mutat în SUA. Acum, când sunt întrebată dacă m-aş mai întoarce vreodată, glumesc şi spun că da, dacă aş avea opotunitatea să fiu preşedintele ţării. Gluma aceasta vine din dorinţa de a contribui şi de a da ceva înapoi ţării care m-a format. De aici, de departe, se vede foarte bine potenţialul ei şi mi-aş dori să contribui la devenirea ei. Chiar şi în ziua de astăzi îmi tresare inima când aud că se vorbeşte româna pe stradă şi am făcut o misiune aparte din a propune companiilor să îşi deschidă birouri în România sau să angajeze români.

VEZI ARTICOLUL ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS

Lasă un răspuns