Festivalul de proză Augustin Buzura. Concursul de proză scurtă destinat elevilor

Moruzi Maria-Cristina
Să-n-cerc o-nșiruire

(fragment)

E destul de greu să mă concentrez asupra ghemotocului de existență (cunoscut sub numele de „bebeluș”) din camera mea, care-mi respiră oxigenul, îmi invadează spațiul personal și miroase rău de tot, pentru că această ființă umană mică și puturoasă este… ÎN CAMERA MEA. Fiind el. Existând. Lângă mine. Aici. Acum. Distrugând totul cu mingea aceea zornăitoare care aduce îngrijorător de bine cu o bilă de dărâmare. Iar eu sunt clădirea de pe lista neagră.
Trei este cifra perfectă. Triunghiul are trei laturi. Stiloul meu are exact trei buline galbene. Multe lucruri au trei… lucruri. Eram un triunghi. Până când latura anexă cu numele de George a apărut. Acum suntem un afurisit de pătrat. Un pătrat mare, imperfect și deloc galben. Trei era cifra perfectă.
Am încercat. Adică, chiar am încercat. Am încercat să nu plâng atunci când mama arăta de parcă și-ar fi strecurat un elefant pe sub haine. Am încercat să-i zâmbesc atunci când l-am văzut prima oară, înconjurat de toate acele tuburi și fire care șerpuiau către nicăieri. Am încercat să nu fiu șocată de cât de mult semăna cu mine, chiar dacă, în numele lui Paul McCartney, semăna înfricoșător de bine cu mine. Am încercat să accept faptul că, de atunci, nu mai eram Nora. Eram „Sora lui George” sau „Draga mea” sau oricum altcumva. Am încercat să nu fiu deranjată de faptul că arătau de parcă nu reușeau să își dea seama ce căuta această străină, al cărui nume nu-l știau, în camera adorabilului-frumosului-inocentului lor copilaș. Am încercat să nu-mi fac griji, fără să știu că trebuia să o fac. Aveam multe motive pentru care trebuia să-mi fac griji, însă am preferat să scutur din cap, să împrumut o rachetă spațială și să trimit aceste gânduri undeva în altă galaxie, unde să le ia asupra sa o persoană care accepta și căreia îi păsa. Căci eu nu puteam accepta. Nu voiam. La fel cum nu voiam să-mi pese. Când, de fapt, problema era că-mi păsa prea mult.
Doi ani mai târziu
Sunt la masă, cu nenorocirea în persoană clipind perplex când în stânga, când în dreapta, balansându-se și dând din picioare întocmai ca o morișcă stricată și aducătoare de belele.
Vine avionul! Gura mare …
Mama îi îndeasă un ditamai cocoloșul de banane pisate și Elton-John-mai-știe-ce-mai-era-pe-acolo, de parcă nu ar fi capabil să digere și mâncare care nu arată ca voma. Ghinionul pe două picioare (care între timp a învățat și să meargă) îi răspunde ființei noastre materne cu niște sunete de balenă-porumbel-ornitorinc care se îneacă.

* Premiul Fundației Culturale Augustin Buzura

CITEȘTE ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS

Lasă un răspuns