Femeia, istoria mare și istoria mică

Ce se mai poate spune despre o carte, după ce Ludmila Ulițkaia o numește „un imn închinat iubirii și tandreței în infern”? Sau după ce Evgheni Vodolazkin afirmă că este „cea mai bună carte pe care a citit-o în ultima vreme”? Marea revelație a literaturii ruse din 2015, romanul „Zuleiha deschide ochii”, a fost răsplătit cu cele mai importante premii rusești: Bolșaia Kniga (Premiul întâi și Premiul cititorilor – Locul întâi), Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi) și Kniga Goda și este în curs de traducere în câteva zeci de limbi.

Povestea tătăroaicei cu ochii verzi

Zuleiha e o tătătroaică de 30 de ani, mititică de statură, din care remarci doar ochii verzi, mari și profunzi. Ea trăiește în satul Iulbaș, aflat lângă pădure, alături de soțul ei, Murtaza, cu 35 de ani mai mare, un personaj ce seamănă cu Gingis Han și la înfățișare, dar și la brutalitate. Cu ei locuiește și mama lui Murtaza, soacra Zuleihăi, o bătrână care a uitat câți ani a trăit (peste 100), oarbă și rea, cu darul prezicerilor. Zuleiha este o nevastă tăcută și supusă în toate soțului și soacrei, care o asupresc. Dar Zuleiha știe că aceasta este ordinea lucrurilor în orânduirea patriarhală și neschimbată de secole a lumii sale rurale, unde femeia tace și îndură. Zuleiha a născut patru fete care au murit și pentru care învocă spiritele ascunse ale acestei lumi, să fie ocrotite în lumea de Dincolo, și să-și poată ocroti la rândul lor familia, și pentru care soacra o ponegrește mereu (fetele nu aveau valoare). Zuleiha deschide ochii, zi de zi, către aceeași viață crudă, pe care o acceptă fără crâcnire.

Dar istoria cea mare are adesea tendința de a strivi istoria cea mică, a oamenilor simpli, care nici nu știu cine conduce țara și nici nu-i privește. Așa se întâmplă și cu tătăroaica cu ochi verzi, care se trezește luată pe sus, la deschiaburire, de către noul Stat Sovietic, după ce bărbatul îi este împușcat pe loc, în calitate de „culac” îndărătnic ce se opune exproprierii… Zuleiha îi trăiește moartea cu stoicism, așa cum trăise și morțile fiicelor ei. De fapt, ea simte o stranie familiaritate cu moartea, a cărei prezență i-a fost mereu aproape, de care s-a desensibilizat. Zuleiha este dusă, alături de sute de alți deschiaburiți, mulți murind pe drum de sete și de foame, către inima Siberiei, acolo unde trebuie tăiat lemnul și înființate noi colonii de muncă. Însoțitor al grupului de expropriați este Ignatov, un comunist înverșunat și convins că trebuie stârpite elementele chiaburești. Zuleiha află pe drum că e însărcinată și naște, în ciuda asprimii drumului, un băiat, pe Iusuf, care supraviețuiește și pe care îl crește cu o dragoste și o duioșie maternă ce o transfigurează și care transfigurează însăși realitatea groaznică a vieții în Gulag. Ajunși în colonie, câteva zeci de deschiaburiți construiesc acolo nucleul unei lumi noi, Zuleiha învață să vâneze ager, își salvează băiatul împușcând ursul aflat la câțiva metri de copil, și suportă cu stoicism, ani de zile, regimul insuportabil pentru orice om normal.

Și dacă viața este imprevizibilă și complicată, țesătura sentimentelor omenești este și mai și. Zuleiha și Ignatov, ucigașul soțului ei, se vor îndrăgosti implacabil unui de altul („parcă pășeau prin miere” după cum descrie scriitoarea). Zuleiha află că sexualitatea nu mai e doar o datorie pentru care femeia strânge din dinți, așa cum o făcuse să creadă mama ei. Zuleiha deschide ochii către dragoste, așa absurdă, ilogică și copleșitoare cum e ea. Ignatov e un personaj paradoxal, deloc liniar și simplu. Este o brută cu rudimente de empatie ce devin copleșitoare adesea și pe care le-ar vrea stinse. Ignatov simte milă față de cei care mor pe drum, dar nu îi poate privi ca pe niște oameni, îi dezumanizează în mintea lui pentru a putea tolera morțile acestora. Are ceea ce azi am numi „sindrom posttraumatic de stres”, cu toate simptomele (îi revin în vis chipurile celor morți, bea vârtos ca să-și anestezieze culpabilitatea). Ignatov e un personaj cu lumini și umbre, așa cum sunt oamenii reali, niciodată pe de-a întregul demonici sau angelici.

Rafinamentul și brutalitatea

Dar dacă vorbim de personaje angelice și demonice, merită atenția cititorului cele secundare. Wolf Karlovici, un medic atins de nebunie, care o ajută pe Zuleiha să nască în condiții de lipsă totală de mijloace medicale, Konstantin Arnoldovici, un evreu rafinat și soția acestuia, Isabella, posesoarea unor pălării aristocratice și a unor maniere la care nu va renunța nici în mijlocul pustietății. Mesajul scriitoarei este clar: umanitatea nu poate fi ștearsă, educația aleasă transformă cele mai urâte zile în ceva suportabil (cei doi soți își recită versuri în franceză) și chiar dacă brutalitatea nu poate fi îmbânzită (Gorelov, personajul eminamente negativ ajunge să domine mica comunitate), merită să îți cizelezi spiritual, măcar că asta îți va furniza un fel de divertisment și de bucurie pe care brutele nu o pricep (pictorul Ikonikov pictează orașele Europei pe un panou de îndocrinare socialistă și se amuză amar păcălindu-i pe cei care nu au văzut vreodată Parisul).

De ce este cartea aceasta foarte mare

Pentru că are o alonjă narativă ce amintește pe undeva de Tolstoi, Soljenițîn sau de Aitmatov, pentru că vorbește despre o epocă pe care literatura nu prea a tratat-o și vine din experiențe reale (bunica scriitoarei a trait în Gulagul siberian). Pentru că e un roman despre o femeie și despre experiența feminină a supunerii și maternității, așa cum nu s-a mai scris. Pentru că este o carte care dă speranță că viața rezistă și acolo unde întunericul naturii și al istoriei e mai adânc. E un roman care cinstește viața și cerbicia de a o apăra și de a nu ceda atunci când simți că te îneci…

 

Lasă un răspuns