Erori curente de pronunție și scriere

Versurile de început ale „Mioriței” – „Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai” – arată, între altele, că românii au asimilat pământul lor și țara (țările) lor cu un corp omenesc. Piciorul și gura sunt la îndemâna oricui, sunt concrete, tangibile. Numai că aceste două versuri sunt intraductibile, pentru că nu pot să fie redate mulțumitor în alte limbi. De aceea, farmecul unei limbi nu se poate cuprinde decât învățând-o, iar învățarea este anevoioasă.

Referirile din românește la corpul omenesc pot continua. Astfel, ne-am sumețit că nu vom ceda „o palmă de pământ”. La anchete, martorii trebuie să meargă „la fața locului”, soții se află, prin lege, „pe picior de egalitate”, iar femeia este „talpa casei”, deoarece casele, mai demult, nu aveau temelii, ci „tălpi”, precum picioarele omului. Când cineva vrea s-o ia spre dreapta, se duce „pe mâna dreaptă”, demnitatea se exprimă „cu fruntea sus”, banul este „ochiul dracului”, vasul de lut ars are „buză”, rafinamentul semnifică „obraz subțire”, legea talionului înseamnă „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Unii, când vor să meargă departe, ajung „în inima pădurii”, iar alții, când strigă tare, o fac „din rărunchii inimii lor”. Dacă cineva domină o altă persoană, „o are la degetul mic”, iar când un fapt este nesemnificativ, nu reprezintă „nici cât negru sub unghie”. Oamenii se mișcă pe la „poalele muntelui”, pe valea unui râu care „se crăcește”, adică vine din două „brațe” spre șuvoiul comun. Astfel de vorbe înțelepte se folosesc și în legătură cu natura: un bărbat falnic și vrednic este un „stejar”, femeia mlădioasă este „salcie”, copilul este „mugur”, Mihai Vodă Viteazul era „un munte” etc.
Limba română comună este plină de metafore de care nu ne dăm seama. Această frumusețe a limbii este profanată însă mereu, cu termeni improprii și cu formule și formulări greșite. Am auzit, din nou, pentru exprimarea ideii de răspândire a unei vești, că s-a dat „sfoară” în țară. În această formulare, expresia nu are sens. Cum să dai sfoară în țară și de ce? De fapt, este vorba despre „a da sfară în țară”. Vorba aceasta vine de demult, când veștile, mai ales cele rele (năvălirea unei oști străine, cotropitoare, de exemplu), se răspândeau prin focuri aprinse pe înălțimi, care scoteau fum des și înalt, adică sfară.
Din dorința de a evita cacofoniile – destul de supărătoare, este drept – se ajunge adesea la aberații și la greșeli mai mari. Exemple: „Eu, ca și cadru didactic, am datoria să-i învăț pe elevi” sau „Ca și copil, nu are dreptul la moștenire” sau „Maria, ca și cumnată, ar fi putut să tacă în acel moment”. Folosirea lui „ca și”, în aceste cazuri, este justificată de dorința de evitare a cacofoniei, dar nu este corectă din punct de vedere al limbii. Corect ar fi fost să se spună, tot cu scopul evitării cacofoniei: „Eu, în calitate de cadru didactic/ drept cadru didactic, am datoria să-i învăț pe elevi” sau „Fiind copil, nu are dreptul la moștenire”, respectiv „Maria, drept cumnată, ar fi putut să tacă în acel moment”. Din pricina uzului (greșit), s-a ajuns însă la abuz, încât citim și auzim fel de fel de formulări de genul: „Eu, ca și om, nu fac asta”; „Ca și intelectual, mi s-a acrit să mă tot supun”; „Am ținut, ca și prieten, să fiu de față”. În aceste cazuri, nu este vorba de evitarea vreunei cacofonii, ci de extinderea, fără nicio justificare, a unei exprimări categoric greșite. Corect este: „Eu, ca om, nu fac asta”; „Ca intelectual, mi s-a acrit să mă tot supun”; „Am ținut, ca prieten, să fiu de față”. Există unii lingviști care nu găsesc niciodată rostul folosirii lui „ca și”, nici măcar atunci când se formulează comparații. Totuși, atunci când se spune, de exemplu, „copilul, ca și maturul, este tot om” sau „Maria, ca și sora ei, se revoltă” sau „medicii, ca și profesorii, educă oameni”, parcă nu este atât de supărător. Limba, însă, trebuie să beneficieze de claritate și concizie, încât corect și simplu se spune: „copilul, ca maturul, este tot om”, „Maria, ca sora ei, se revoltă”, respectiv, „medicii, ca profesorii, educă oameni”. Tot cu scopul evitării cacofoniilor, se ajunge la bizarerii și mai mari. Nu de puține ori se aud propoziții de genul: „Ca, virgulă, copil, am fost teribil de neastâmpărat” sau „Nu am nimic să-mi reproșez ca, virgulă, caracter” sau „Ai fost promovat ca, virgulă, colonel”. Efectul este stupefiant, prin lipsa lui de eleganță, prin pocirea limbii, prin exagerata pudoare. Decât așa, mai bine să folosim cacofoniile. Au și ele farmecul lor, iar uneori sunt imposibil de evitat. Se cunosc cazurile clasice învățate în școală: Ion Luca Caragiale și biserica catolică. Ar mai fi și altele. În poezie, anumite cacofonii au chiar valoare stilistică. Prin urmare, decât să stricăm „limba veche și-înțeleaptă”, mai bine să lăsăm cacofoniile în voia lor.
La fel de supărătoare ca acest inutil „ca și” (adaus de prisos) este suprimarea prepoziției „pe”, marca acuzativului. „Muzeul care mi l-ai lăudat”, „omul care l-am pomenit” sau „cântecul care l-am auzit” sunt numai câteva exemple în acest sens. Corect este, evident: „muzeul pe care mi l-ai lăudat”, „omul pe care l-am pomenit”, respectiv, „cântecul pe care l-am auzit”. Dar nu numai acuzativul suferă în româna contemporană, ci și dativul. Am văzut scrisă recent următoarea frază: „Tot ce pot face este să nu mai destăinui la toți colegii și prietenii emoțiile mele de homo politicus”. Intenția acestui homo politicus – real sau fictiv – este una bună, dar exprimarea este eronată. Corect ar fi fost: „Tot ce pot face este să nu mai destăinui tuturor colegilor și prietenilor emoțiile mele de homo politicus”. Mai auzim „i-am urat la Maria”, în loc de „i-am urat Mariei” sau „îi cumpăr la tata o pâine”, în loc de „îi cumpăr tatei o pâine” etc. „Am fost la prietenii mei” este una, iar „Le-am spus la prietenii mei” este alta. În prima propoziție avem de-a face, firesc, cu acuzativul, iar în a doua ar fi fost absolută nevoie de dativ: „Le-am spus prietenilor mei”. Alte mostre de ocolire a dativului („Să le spunem la lucruri pe nume!”, „I-am făcut un tiv la rochie”, „Le-am spus la toți ce aveam de spus”, „Le-am arătat la invadatori că pe-aici nu se trece”), culese recent din emisiuni de televiziune, arată cât de răspândit este fenomenul.
Tot mai multă lume nu mai percepe articularea cuvintelor cu articol hotărât enclitic, mai ales atunci când este vorba de a se scrie cu doi de „i” sau cu trei de „i”. De exemplu, în expresia „propriii copii ai inculpatului au fost de față”, adjectivul „propriu”, care are un „i” în rădăcină și unul ca marcă a pluralului, se scrie cu trei de „i”, al treilea fiind articolul hotărât.
Se neglijează exprimarea prin acuzativ sau prin dativ. Ce să mai vorbim de articolul posesiv (genitival) – al, a, ai, ale – pus mai întotdeauna incorect, adică neacordat cu substantivul? Dincolo de intenția de comunicare, generatoare de diferențe (de exemplu, se poate spune „Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei”, dar și „Muzeul Național de Istorie al Transilvaniei”, în funcție de ce fel de posesiune dorim să exprimăm), se produc erori evidente, ivite din ignoranță și din lipsa de exercițiu. „Am remarcat o serie de replici a colegilor mei” sau „Am cunoscut mulți cântăreți de operă a căror voci m-au copleșit”. Evident, replicile erau „ale” colegilor, iar vocile erau „ale” cântăreților.
Grija pentru corectitudinea și pentru armonia limbii, deopotrivă în vorbă și scris, nu este facultativă. Nu este îngăduit ca unii să vorbească și să scrie corect și alții nu. De la ultimul război mondial au trecut circa trei sferturi de secol, iar sărăcia nu mai este, pentru marea majoritate a românilor, un motiv de a nu merge la școală. Școala puțină este astăzi un semn clar de paupertate intelectuală și de înapoiere culturală. Românii care nu se instruiesc în mod organizat, adică prin școală, pierd și simțul limbii. Pe de altă parte, școala, mai ales în domeniul gramaticii, are nevoie de constanță în abordări, fiindcă limba română, dincolo de dinamica sa firească, nu este fluidă. Curentele noi din gramatică se cuvin abordate cu discreție, cu reținere, cu precauție, iar ceea ce s-a experimentat de secole și a funcționat bine nu merită abandonat de dragul modernității.

Ultimele postari ale lui Ioan-Aurel Pop (vezi toate)

Lasă un răspuns