Enescu 2019. Operă în trei acte și un prolog

| Un material de Alexandru Pătrașcu |

Recunoașterea compozitorului George Enescu are propriul său parcurs în lume, cu „Œdipe” cucerind teatru după teatru, la Viena, Bruxelles, Covent Garden, Colón și Salzburg, chiar anul acesta, și, oricât au încercat autoritățile culturale românești să-și aroge aceste premiere, a devenit limpede că n-au niciun merit. În același timp, primii care aveau nevoie să înțeleagă cine a fost Enescu sunt chiar românii și Festivalul a reușit ca nimeni altcineva să facă asta.

Prolog
E aproape de miezul nopții, la Ateneu, în penultima seară a Festivalului Enescu 2017. Jordi Savall citește un mesaj de protest. Cu o seară înainte, fusese ovaționat pentru barocul inedit și puțin plicticos pe care-l prezentase. Acum, la al doilea concert, după o oră de muzică veche balcanică, din care manelele nu lipseau, publicul era împărțit în două tabere: o parte care părăsea Ateneul, vexată de afrontul adus templului muzicii clasice din România, cei mai mulți care rămăseseră fiind curioși sau chiar impresionați de muzica celor de la Hesperion XXI. Albumul înregistrat de Jordi Savall, intitulat „Bal-Kan”, fusese premiat de presa muzicală europeană, iar turneul de concerte pentru promovarea lui vizitase catedrale franceze și hispanice și tocmai fusese aplaudat la Salzburg. Acum Savall privea întristat cum spectatorii plecau, constatând că nicăieri în promovarea festivalului nu fusese explicată muzica sa. Într-un colț al Ateneului, Mihai Constantinescu asculta mortificat: nu se mai întâmplase ca un artist invitat să protesteze împotriva lui și a organizării. Iar singurele nemulțumiri de până atunci fuseseră legate de acustica ostilă a Sălii Palatului, cărora li se raliase și el. Și prima hotărâre a fost să nu-l mai invite niciodată pe Savall la bienala Enescu.
A urmat un an 2018 în care Concursul Enescu, evenimentul alternativ al Festivalului, n-a fost vizibil mai deloc. PR-ul festivalului se schimbase. În plus, România culturală se confrunta cu o celebrare căreia forțele artistice locale nu-i puteau face față: Centenarul. Evenimentul de deschidere al anului centenar, organizat de același Artexim, care asigura și managementul Festivalului, e un eșec. Piotr Beczała și Kristīne Opolais, staruri ale operei mondiale, nu înseamnă nimic pentru cea mai mare parte a audienței formată din invitați selecți din lumea politică și diplomatică românească. În ianuarie, de ziua lui Eminescu, ministrul culturii demisionează, practic în timpul unui concert festiv la Ateneu.
România geme de proiecte culturale de prost gust care nu interesează pe nimeni, dar obțin finanțări peste finanțări de la bugetul de stat. O stagiune simfonică a Filarmonicii, urmărind o dramaturgie muzicală pliată pe principalele evenimente istorice ale României, dar și ale lumii muzicale autohtone din ultima sută de ani, completând sonor fresca Ateneului, nu obține niciun ban de la un minister al culturii mult mai preocupat să ctitorească un nou teatru muzical de dansuri populare. Cu toate acestea, stagiunea centenară a Filarmonicii se face și rămâne singurul eveniment artistic memorabil al anului 2018.
Până la noua ediție a Festivalului Enescu mai sunt nouă luni. În vară, deficitul e atât de mare, încât bugetele instituțiilor culturale sunt reduse. Bienala e la un pas de dezastru: cu contractele semnate de un an de zile, incapacitatea de plată ar ruina orice urmă de credibilitate. Totul se rezolvă pe ultima sută de metri. Între 2017 și 2019, anii festivalieri, România a schimbat cinci miniștri ai culturii. Pe 31 august 2019, Festivalul Enescu începe cu „Oda Bucuriei”.
Actul I
Concertul de deschidere e un eveniment de dimensiunea unui vis devenit realitate pentru melomani: Berliner Philharmoniker, la primul turneu cu noul lor director atistic, Kirill Petrenko. Evenimentul nu se transmite nici la radio, nici la vreo televiziune, având statutul unei exclusivități cu care nici cei prezenți în Sala Palatului nu sunt împăcați. Cu două luni mai devreme, TVR pleca de la masa negocierilor, unde trădase încă o dată singura misiune importantă a unui post public: acela de a radia cultura de înalt nivel. În condițiile în care nu avea de plătit niciun fel de drepturi de transmisie, postul național pretinde bani pentru a-și finanța producția. E un scandal, mai întâi de culise, apoi public, pentru că Biserica Ortodoxă face o ofertă de nerefuzat și preia difuzarea festivalului. Lumea culturală românească se privește în oglindă îngrozită, nimeni nu crezuse că se va ajunge până aici, nici măcar cei mai religioși intelectuali. Un eveniment muzical de dimensiuni mai mari decât orice stagiune artistică a vreunei instituții românești reflectă într-o oglindă imaginară proporțiile imense ale Catedralei Mântuirii Neamului. Nici al doilea concert al berlinezilor nu se difuzează. Presa vuiește și se trezește la viață, fiecare colț de Internet vrea o bucățică din festival, se scrie peste tot, în dorința de a informa publicul ca pe vremuri.
Kirill Petrenko descumpănește. Muzicienii profesioniști conchid că, atâta vreme cât partitura a fost respectată până la ultima indicație a lui Beethoven, a fost un concert la înălțimea evenimentului. Obișnuiți cu execuții tehnice mult mai slabe timp de doi ani, o mare parte a publicului și a criticii acceptă explicația, deși toată lumea simte că a lipsit ceva: sufletul, sau, metaforic spus, o viziune interpretativă care face diferența dintre un eveniment memorabil și unul care se va șterge din minte la următorul concert. Kopatchinskaja e singura artistă căreia toată lumea îi acordă laude, deși „Concertul pentru vioară” de Schoenberg e dificil și interpretarea lui e greu de comparat cu altele. E suficient ca în următoarele două seri ale turnirului celor mai strălucitoare falange muzicale să vină London Symphony Orchestra pentru ca germanii să fie uitați. Trinitas începe transmisiunile, preluate de TVR și de site-ul Festivalului, la fel și radioul începe să vibreze în ritmul armoniei lumii, noul motto al bienalei. Prin comparație, magia din vechiul blazon pare dintr-un ev întunecat. Matsuev dă foc pianului în al doilea concert al lui Prokofiev, Diana Damrau cântă Strauss, pregătind atmosfera pentru prima mare premieră națională de operă din acest an, iar Noseda și londonezii o anticipează pe a doua, cântând interludiile din „Peter Grimes”. Publicul freamătă așteptând catharsis-ul artistic din următoarea zi.
Vladimir Jurowski risipește umbra încă prelungă a lui Holender, „Die Frau ohne Schatten” e un triumf de public și de presă. Predecesorul său la direcția artistică a festivalului, mereu îndoit de capacitățile lui, mereu critic, e uitat, deși dirijorul Orchestrei Radio Berlin și al Operei de Stat din München nu face decât să aprindă flacăra operei cu aceeași torță purtată de Holender cu mulți ani în urmă. A doua zi, Jurowski revine onorându-l pe Enescu, dirijându-i „Simfonia nr. 3”, cea mai frumoasă, cea mai complexă, cea mai grea. Evgheni Kissin și Yuja Wang urcă și ei pe scenă și oferă un tablou complet al artei pianistice, de la rafinament și emoție până la pirotehnii tehnice ireale. La Ateneu începe nebunia baroc, cu nopți îndelungi și spectatori fanatici, care au uitat de somn și de oboseală. Christopher Maltman, cel mai nou „Œdipe” la Salzburg, și Anna Caterina Antonacci sunt statuari, estetizând clasic o „Iphigénie en Tauride”, altădată un apanaj al divei Callas. Haendel și Vivaldi ornamentează sonor cupola Ateneului în nopțile următoare. Chiar și protestul lui Jordi Savall a avut un rezultat: spectatorii au acum programe de sală. Mihai Constantinescu jubilează: e o ediție istorică, pornită într-un galop nebun.
Actul II
Defilarea starurilor continuă, Ateneul devine versiunea muzicală a covorului roșu de la Cannes, cu recitalurile lui Rolando Villazón și Bryn Terfel. În nebunia generală, nimeni nu-și mai aduce aminte că, după 2021, Festivalul Enescu va fi condus de o altă echipă. Ion Marin încearcă să seducă presa invitând-o la un coffee-break la care nu vine aproape nimeni. Temirkanov își anulează participarea la bienală, turneul în care e inclus și Bucureștiul îi va fi încredințat dirijorului român, pentru ca bătrânul director să poată reveni odihnit și spectaculos la Paris, în ultima apariție europeană a Filarmonicii din Sankt Petersburg înainte de stagiune. Comunicatele de presă curg triumfaliste, e o goană după proiecte care să justifice pretendența la direcția artistică. Zgomotul de fond e oprit brusc de Vassily Petrenko și Filarmonica din Oslo: în două seri consecutive, toată săptămâna precedentă e spulberată cu eleganță. Mai mult, Petrenko repune spiritul critic în drepturi, reluând excitant „Simfonia nr. 5” a lui Ceaikovski net mai interesant decât rendiția berlinezilor. În culise începe să se vorbescă de el ca succesor al lui Jurowski.
Opera inundă scenele festivalului. „Leonore” cucerește inimile la Ateneu și Beethoven e repus în drepturi, pentru ca Antonacci să le frângă mai târziu cu „La voix humaine”. Apoi, o nouă mare premieră națională absolută: „Peter Grimes”. Aproape totul e perfect, inclusiv emoția. În aceeași noapte, „Missa solemnis”, suprapusă peste ultimul act al celei mai cunoscute opere britanice, provoacă haos. Nimeni nu vrea să rateze nimic și spectatorii fug de la Britten la Beethoven, sub privirile uimite ale lui Lise Davidsen, soprana tuturor speranțelor wagnerienilor. Carmen Lidia Vidu, autoarea unor proiecții excepționale pentru acest concert, e în lacrimi și renunță să iasă la rampă într-o Sală a Palatului în care s-a scris istorie în câteva ore, recuperându-se ani de decalaje culturale. În acest tumult artistic atât de intens, concertul Orchestrei de Tineret, deși e sold-out, e uitat a doua zi. Fabio Luisi dezamăgește în „Requiem”-ul lui Verdi, dar revine a doua zi pentru „Simfonia nr. 3” de Enescu galvanizată de italienizare. Melomanii români dezbat între interpretarea lui și cea a lui Jurowski și Europa muzicală care încă n-a auzit de simfonismul matur al lui Enescu pare rămasă în urmă. Diminețile sunt rezervate muzicii contemporane, adusă aproape de marile serii de concerte de la Sala Palatului și devenind relevantă. Pentru o dată, festivalul stradal asociat marii sărbători muzicale rămâne fără spectatori în Piața Palatului, totul se întâmplă în cele două săli de concerte între care aleargă mii de spectatori în fiecare zi.
Actul III
Cu al treilea dirijor în câteva săptămâni, Filarmonica din Sankt Petersburg ajuge debusolată la București. Nelson Freire e bătrân, dar încă mai poate emoționa în „Concertul nr. 4”. Nu e suficient. Sinaisky galopează în prima „Simfonie” a lui Mahler, dar viteza de execuție nu poate acoperi scârțâielile unei falange redevenite atât de estică. A doua zi, Christian Badea preia conducerea și, după un Vadim Repin incendiar în „Concertul ”lui Șostakovici, „Lumea nouă” a lui Dvořák e survolată cu măreția unei locomotive traversând neobosită preeria americană. Honegger e compromis de amplificarea electrică, Marion Cotillard deziluzionează și „Jeanne d’Arc au bûcher” rămâne doar în memoria cinefililor.
Filarmonica George Enescu reușește să strângă neașteptat de mult public pentru cea mai dificilă operă din Festival, „Moses und Aron”. Corul Ateneului se ia la întrecere cu Vocalconsort Berlin și cântă umăr la umăr într-o altă seară istorică. Ieșite de sub microscopul concertelor simfonice, orchestrele Filarmonicii și Radioului nu mai primesc aplauze complezente, ci ovații în picioare, deși instrumentiștii se plânseseră până atunci că fuseseră scoși din zona de confort a simfoniilor de Brahms și Ceaikovski.
Mariss Jansons anulează prezența la București și Concertgebouw va fi condusă în prima seară de Cristian Măcelaru, faimos pentru disponibilitatea sa în astfel de situații. Horia Andreescu pleacă în turneu în Austria, Ion Marin revine cu comunicatele de presă despre turneul cu Sankt Petersburg și Bucureștiul oferă o imagine caricaturală a unui Berlin interbelic, în care puteai întâlni pe stradă numai dirijori legendari ai unor mari orchestre. Măcelaru contraperformează, „Eroica” olandezilor sună ca un concert obișnuit de la Sala Radio, dar asta nu-i împiedică pe suporterii lui din radioteleviziune să-l proclame un al doilea Celibidache. Bursa pariurilor pentru direcția artistică a Festivalului are acum material pentru doi ani de zile.
La Ateneu, „Don Giovanni” e atât de electrizant, încât ovațiile publicului împiedică sextetul final, verva lui Giovanni Antonini și a unei distribuții care a suferit nenumărate modificări de la anunțul inițial e cuceritoare și reușește să rețină în sală mulți dintre spectatorii care aveau bilet și pentru concertul de închidere.
Mihai Constantinescu e fericit, a fost cel mai eclectic și mai interesant festival. Ce-i drept, a durat 30 de ani până a ajuns la această formă. Niciodată banii publici din cultură n-au fost cheltuiți mai bine. Chiar dacă încasările au fost mai mici decât altădată, creațiile românești ale unor opere de secol XX acoperă diferența cu asupra de măsură.
Cortina cade peste Enescu 2019. Ediția din 2021 e terminus paradis pentru directorul Artexim și pentru Vladimir Jurowski și nimeni nu poate ști dacă succesul de acum poate fi capitalizat suficient pentru ca războiul de succesiune la conducerea bienalei să nu sacrifice însuși mobilul lui, Festivalul. Zgomotul alegerilor prezidențiale, locale și parlamentare începe să se audă tot mai tare și va continua multe luni, timp în care politica va face tot posibilul ca să uităm de muzică și de idealul ei umanist, căci anul viitor Beethoven împlinește 250 de ani. 

Lasă un răspuns