Capitalismul postcomunist reconstruiește centrele orașelor mari, dar lovește zonele rurale.
Suntem în mijlocul unui proces istoric: cândva intens mitizat, satul românesc se stinge cu fiecare zi. Trei procese contribuie la această evoluție socială aflată acum la apogeu: capitalismul românesc postcomunist; deschiderea granițelor în perioada post-2007; declinul familiei (bilanțul demografic negativ) în postmodernitatea vremurilor noastre.
Capitalismul românesc postcomunist i-a ruinat pe micii proprietari agricoli. Împroprietărirea post-1989 nu a creat acea categorie distinctă, fermierii, în stare să trăiască din munca micilor lor exploatații. Nici nu ar fi avut cum. În anii 1990, orașele mari ale României erau deschise, iar țăranii își vindeau produsele nu doar în piață, ci și direct pe caldarâm, în preajma piețelor. Administratorii orașelor permiteau ca recoltele să fie vândute oriunde, iar cultivatorii să fie relativ mulțumiți. Cu trecerea anilor, condițiile au devenit tot mai restrictive. Marile fluxuri de distribuție nu doreau o concurență din partea micilor țărani care încă își cultivau terenurile cu încăpățânare. Crearea „tomatei de supermarket” de către G. C. (Jack) Hanna la Davis, între anii 1940 și 1950, i-a afectat, normal, și pe ruralii români. Cu ivirea supermarketurilor, totul a devenit caduc pentru omul de la țară. A te deplasa cu o marfă perisabilă la oraș devenea tot mai riscant și mai ineficient. Acum, cei care încă mai cultivă se împart în două categorii: i) cei care dețin un anumit capital economic și își permit încă să penetreze piețele urbane și ii) cei care-și vând marfa direct de pe câmp (aceștia sunt majoritatea), iar intermediarii o re-vând apoi în orașe (cu supraprețul aferent). Ambele categorii sunt tot mai reduse numeric. Munca în agricultură este istovitoare, impredictibilă economic, depinzând de foarte multe variabile. În plus, agricultura științifică și modernă nu se împiedică prea mult de micii fermieri individuali. Iată de ce tinerii de acum nu mai sunt dispuși să depună munca uriașă pe care o făceau părinții și bunicii lor, iar asta în timp ce nivelul veniturilor scade constant. Iată câtva motive solide pentru ca aceștia să caute alternative. Cea mai facilă a venit imediat după 1989: on the road, din periferie către Europa centrului.
Pe câmpiile Spaniei, Italiei și Franței, în orașele Europei de Vest robotesc foarte mulți români, cei mai mulți dintre ei provenind din mediul rural, din ariile economic înapoiate, din Moldova, Oltenia și Muntenia etc. România este țara cu cei mai mulți emigranți din Europa, minim 3-3,5 milioane de concetățeni fiind plecați din țară. Dinamica economiilor contemporane este cea care structurează aceste fluxuri de migrației. În sate rămân bătrânii ce-și cresc nepoții. După cum subliniază George Țurcănașu, „numărul și repartiția copiilor ai căror părinți se află la muncă în străinătate e o reflexie a ignoranței autorităților centrale vis-à-vis de problemele cu care se confruntă teritoriile marginale”. Astfel, Moldova, o regiune sistematic ignorată de autorități, dă grosul numărului de copii cu părinți plecați la muncă în străinătate. Deși doar 20,7% din populația României trăiește în cele 8 județe din Moldova (cu 22,7% din populația din învățământul preuniversitar), în Moldova locuiesc aproape 40% dintre copiii ai căror părinți se află la muncă în străinătate.
Dar, chiar și situația aceasta, a copiilor rămași în țară, crescuți pe mahalale rurale de bunici, devine una tot mai rară. Natalitatea tot mai scăzută a devenit o constantă și în lumea satului. Ca o notă personală: am fost în Oltenia pentru două zile. În sudul Doljului, la Dăbuleni, spre exemplu, strada pe care am copilărit este aproape pustie. În vremea copilăriei mele, ziua pe stradă întâlneai două categorii de oameni, bătrânii (ieșiți să sporovăiască) și copiii. Ceilalți, adulții, erau la muncă. Acum au rămas bătrânii, dar din peisaj lipsesc copiii. Eram peste patruzeci de copii (relativ clasele V–VIII, gimnaziu), abia dacă mai sunt vreo patru acum – pe aceeași stradă, în același mediu rural. În Dăbuleni existau patru școli generale, fiecare cu două clase pentru fiecare an. Între timp una s-a desființat, Școala generală nr. 4, iar la celelalte mai există doar o clasă pe serie. Lipsa copiilor a făcut ca la ciclul I–IV să nu se poată constitui anumite clase primare. Se restrâng catedre, se fac punctaje pentru clasificare profesorilor ce vor pleca și a celor care vor rămâne etc. Când cei care azi au peste 50-55 de ani nu vor mai fi, va fi o abundență de case goale și, cel mai probabil, abandonate. În acest cadru general, orice investiție edilitară, apă, canalizare, străzi asfaltate, este/va fi de o inutilitate perfectă: vor fi drumuri care tot vor duce către nicăieri, șerpuind printre străzi ce vor fi pustii. O mare parte din lumea satului românesc, intens cântată și promovată în trecut, își trăiește în acești ani, în aceste decenii, ultimele momente. Sfârșitul va veni inevitabil, fără milă și fără durere.
i „…migrants constitute a mobile army of international labour that originates in the displacement
generated by capitalism’s unevenness, and whose peripatetic wanderings feed
capitalist accumulation across the world”. Vezi Adam Hanieh (2019),
„The contradictions of global migration”, Socialist Register, Vol 55: https://socialistregister.com/index.php/srv/article/view/30927
CITEȘTE MAI MULT ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS
- Micile comunități depărtate de centrul cultural - 9 decembrie 2023
- Aurelian Giugăl: „Împotriva gustului comun, s-au făcut și se fac multe filme bune în România” - 12 noiembrie 2022
- Abisurile omului. „Balaur” - 12 noiembrie 2022