Elasticitatea capitalului – punctul nevralgic al politicilor românești

A fost numită de guvern Ordonanța Lăcomiei. A apărut de sărbători, peste noapte, pe neștiute, și afectează largi domenii din afacerile românești. Dincolo de argumentele punctuale prin care este susținută sau combătută, dincolo de eventualele posibile ajustări, Ordonanța 114 este expresia unor decalaje structurale între capital și societate.

Participant la stabilirea strategiei economice a guvernării PSD, Cristian Socol a încercat să argumenteze unele atribute macroeconomice ale strategiei #wageledgrowth (creștere economică forțată prin creșteri salariale), care este constanta programelor de guvernare din ultimii doi ani. În pagina sa personală de pe Blogurile Adevărul, Cristian Socol a publicat recent o analiză privind creșterea deficitului extern. Oarecum cu surpriză, autorul constată că politica de stimulente salariale a dus la creșterea decalajului dintre importuri și exporturi, un capitol care a reprezentat o problemă permanentă a economiei românești. Premisa lui Cristian Socol este că deficitul nu se datorează creșterii importurilor, ci faptului că oferta internă nu a putut face față ritmului de creștere a cererii, iar asta pentru că băncile nu finanțează economia românească.

Argumentele sunt cele care au fost folosite și în susținerea Ordonanței 114, atât în ce privește măsurile contra companiilor bancare, cât și pe cele contra fondurilor de pensii: că nu investesc în economia românească și că dobânzile sunt prea mari pentru a fi atractive pentru antreprenoriat. Situația este una reală, dar pentru a o putea ajusta este nevoie ca ea să fie analizată și înțeleasă în mecanica fluxurilor economice și în logica piețelor financiare.

Capitalul este o problemă cronică a României. Deschiderea către modernitate s-a petrecut cu o întârziere de 200 de ani față de Occident. Sistemul de relații din interiorul Imperiului Otoman, dar și ortodoxia, au fost agenții care au întârziat dezvoltarea capitalului autohton. De la bun început, primele bănci și primele companii au apărut și s-au dezvoltat prin investiții străine. Ulterior, acumulările de capital au fost lente, piețele imperfecte, autohtonizarea greoaie, penetrarea în hinterland foarte slabă. Naționalizarea de la începutul comunismului a rezolvat problema localizării capitalului deja investit, dar a blocat timp de două decenii orice alt aport de capital. Dezvoltarea industrială a fost posibilă doar în anii 1970, prin împrumuturile de la FMI și Banca Mondială, dar proasta gestiune a producției industriale, lipsa unei mentenanțe proprii a echipamentelor (și a unor fluxuri constante, pragmatice de capital) a dus la ruinarea în mai puțin de un deceniu a întregului eșafordaj economic. Suprapusă cu eliminarea forțată a datoriei externe (care a dus la diminuarea sub orice cote a capitalului real), slaba performanță economică a industriilor (ascunsă prin mecanisme de consum forțat și consum restricționat) a generat un faliment treptat și pe termen lung. Izolarea internațională, care a continuat și în anii 1990, a cronicizat penuria de capital, iar soluțiile artizanale de asigurare a unui minimum pentru dezvoltare au fost instituții de tip Caritas și FNI sau bancruta unor bănci ca Bancorex, Columna, Bankcoop. O altă măsură, tot informală, a fost generalizarea corupției, care a funcționat ca substitut ieftin al capitalului. Abia ieșirea din izolare, prin aderarea la NATO și apoi la Uniunea Europeană, a dus la o injecție de capitaluri în economia românească, fapt ce s-a resimțit în deceniul următor printr-o creștere economică accelerată și o recuperare a nivelului de trai. Însă penetrarea capitalului este restrânsă geografic la câteva orașe mari și la câteva sate unde s-au dezvoltat serviciile și este concentrată în activitățile cu cel mai mare randament și cele mai solide garanții: consumul, imobiliarele și împrumuturile de stat. Sursa capitalurilor care au dus la dezvoltarea de după 2007 este în întregime externă și s-a manifestat prin cumpărarea băncilor românești de către unele străine (și intensa lor capitalizare), prin investiții directe ale companiilor și prin implicarea unor fonduri de investiții.

O sursă de capital extrem de ieftin, având programatic costuri negative, a fost reprezentată de fondurile europene. Însă proasta prenegociere a condițiilor de acordare a acestora (fără a se ține cont că mediul de afaceri românesc era atât de decapitalizat încât, în primii ani, nu a putut nici măcar să asigure cofinanțarea a 10-20% dintr-un proiect minimal), proasta construcție instituțională pentru acordarea fondurilor sau fenomene precum lipsa culturii manageriale și lipsa unui know-how specific, toate acestea au întârziat și diminuat impactul fondurilor europene în economie și în nivelul de trai. Singurul program european cu rezultate bune, direct resimțit în teritoriul profund, a fost cel al subvențiilor pentru agricultură, unde mecanismul este simplist, iar investițiile neglijabile.

Dincolo de forma de ajutor pe care o reprezintă fondurile europene, problema finanțării economiei românești pare că a ajuns la o întrebare cheie: cum putem forța băncile și fondurile internaționale să participe la finanțarea dezvoltării întreprinderilor? Răspunsul logic este: prin stimularea cu randamente și garanții. Însă nu acesta este spiritul Ordonanței 114.

În dezbaterea despre finanțarea întreprinderilor românești nu este implicat doar guvernul, ci și Banca Națională. Primele discuții despre disfuncțiile din creditarea de acest tip au fost inițiate de BNR, care, prin sondajele pe care le face, prin seturile de indicatori și prin analizele pe care le oferă a relevat că există două situații radical diferite în economia românească, ambele nebancare: marile companii cu capital străin își asigură investițiile, dar și celelalte fluxuri de capital, prin sprijinul pe care li-l acordă companiile-mamă. Dimpotrivă, conform lui Daniel Dăianu, membru în CA al BNR, întreprinderile românești au acces redus pe piața creditelor și se pot dezvolta prin scheme de ajutor guvernamental sau prin reinvestirea propriului profit. IMM-urile sunt cele care au cel mai redus scor de acces la capital. Conform Consiliului Național al IMM-urilor, citat de Cristian Socol, 79% dintre IMM-uri se autofinanțează, 28% se finanțează prin credite furnizor (avansuri primite de la cumpărători), 15% prin credite bancare, 7,5% prin leasing, 4% din credite nerambursabile și 0,5% pe piața de capital. (Cifrele au fost rotunjite și schema simplificată). Situația este astfel recunoscută de către toți cei implicați, dar soluțiile (și cauzele) diferă de la o analiză la alta.

Conform declarațiilor lui Darius Vâlcov și conform analizei lui Cristian Socol, băncile din România nu finanțează economia românească pentru că deciziile de finanțare se iau în străinătate, nu în subsidiarele din România. Dimpotrivă, sondajele BNR indică o reticiență majoră a mediului de business românesc față de împrumuturile bancare (mai mult de 60% dintre oamenii de afaceri declară că nu ar lua credite indiferent de condiții). Iarăși, cauzele acestui fenomen în care unii nu dau bani pentru că nu au încredere, iar ceilalți nu iau bani pentru că nu au încredere, sunt unele structurale.

O treime din firmele românești dau faliment în primul an de la înființare. Este un efect complex al lipsei de cunoaștere economică, al capitalurilor extrem de reduse (care nu permit provizioane de risc și o elasticitate în raport cu piața) și al instabilității legislative și fiscale la care sunt supuse companiile. Cât privește capitalizarea companiilor, circa 150.000 de societăți comerciale au o capitalizare de circa 1000 de euro, iar 120.000 au un indice de risc între 90 și 100%; 80% din companiile din țară sunt IMM-uri (date combinate, strict în scop ilustrativ, din studii realizate de Risco, Keyfin și Sierra Quadrant). În schimb, blocajul economic continuă să afecteze părți mari din economie, și nu doar companiile mici. 400.000 de firme (64% dintre agenții economici) au datorii comerciale, suma acestora fiind în 2016 de 307 miliarde de lei. Capitalul bancar ar duce la scăderea acestor vulnerabilități, dar companiile sunt deja în incapacitatea de a asigura o minimă bonitate: au istoric de neplată și nu dețin garanții.

Frecvența schimbărilor legislației financiare vulnerabilizează și mai mult situația acestor întreprinderi. Este drept, impozitarea capitalului în România este mică la nivel european și este de natură să stimuleze investițiile. Totuși, schimbările legislative intempestive, neanunțate (și realizate prin încălcarea tehnicii legislative), ruinează predictibilitatea investițiilor și chiar a operațiunilor curente. Starea de provizorat este cea dominantă în mediul de business și ea s-a accentuat grav în ultimii doi ani: Codul Fiscal este încă pe Ordonanță de Urgență, corectat prin alte zeci de Ordonanțe de Urgență și pasibil de a fi invalidat, parțial sau total, la trecerea prin Parlament sau, ulterior, la Curtea Constituțională. De asemenea, modificările salariului minim, modificări de taxe, modificări de proceduri au loc de pe o zi pe alta și intră în vigoare în același exercițiu fiscal. Presiunea la care sunt supuse companiile face ca activitatea lor, oricât de bine ar fi planificată și organizată, să devină una impredictibilă. Asemenea fluctuații se constituie, evident, într-un factor de risc și cresc costul creditării sau o fac neatractivă.

Dincolo de declarațiile politice, Ordonanța 114, în capitolele care reglementează activități financiare, nu produce o schimbare a modelului și nu are, intrinsec, capacitatea de a provoca o creștere a creditelor acordate întreprinderilor. Dimpotrivă, pe mecanismul direct stipulat, orice formă de creditare va fi impozitată suplimentar în cazul creșterii ROBOR. Creditele acordate populației (consum și ipotecare) sunt, alături de creditele de investiții sau cele de cash flow, active bancare și devin susceptibile de supraimpozitare. La fel și împrumuturile acordate guvernului. Devine astfel neclar cum guvernul va realiza obiectivul propus – creșterea creditării economiei – punând impozite pe creditele acordate.

Legarea supraimpozitării de ROBOR este și ea de natură să creeze confuzie. Indicatorul exprimă tocmai o creștere a cererii de bani în raport cu oferta (și, indirect, reflectă inflația). Cum impozitul nu poate crea ofertă de bani, efectul ancorării la 2% va fi de a lăsa cerere neacoperită, deci de a reduce creditarea. (Asta ca principiu; un calcul brut al cifrelor din OUG 114 arată că, de facto, efectul de dobândă dat de creșterea ROBOR va fi împărțit direct, în proporții aproape egale, de bancă, prin dobânzile încasate, și de stat, prin noua taxă).

Dacă ceea ce s-a dorit de fapt a fost penalizarea băncilor pentru optimizările fiscale pe care le fac și pentru că exportă profit către entitățile internaționale de care aparțin, măsurile nu transpun o asemenea penalitate, ci afectează un cu totul alt capitol, necesarul de capital, unul care este deja deficitar, un punct nevralgic al economiei românești. Singurul debușeu real pe care îl au băncile la dispoziție și pe care ezită să îl folosească este reprezentat de depozitele atrase. Indicatorii macroeconomici arată un potențial redus al acestora, totuși ecartul dintre dobânzile atrase și dobânzile oferite este de până la 9%, iar dobânzile la depozite sunt mult sub inflație.

Dezvoltarea capitalului românesc este imposibilă prin măsuri de forță, mai ales când sunt neadecvate scopului. Ea poate fi făcută doar prin creșterea competitivității (cu o necesară îmbunătățire a achizițiilor publice, dar și a combaterii operațiunilor de tip cartel), a transparenței (finanțarea prin bursă, nu prin investiții directe), prin stabilitate legislativă, prin politici fiscale și prin simplificarea administrării afacerilor (începând cu regulile contabile, complet neadaptate granulației actuale a agenților economici). Adițional, prin reducerea drastică a fenomenelor evazioniste, care nu doar că degradează mediul economic, ci reduc în mod fals indicatori precum randamentul afacerii și, implicit, bonitatea.

În fapt, indicatorul formării brute a capitalului urmează un trend ascendent în România, similar cu cel din alte state europene, inclusiv Germania (evident, valorile atașate trendului sunt altele). Ceea ce face diferența este amploarea unor sinusoide (precum cea de la sfârșitul lui 2016 și începutul lui 2017, dar nu este singulară) care reflectă măsuri politice și fiscale care pot fi cu ușurință legendate. Sunt șocuri care afectează întreaga economie, resimțite cu fidelitate de către acest indicator, iar pantele abrupte, fie crescătoare, fie descrescătoare, se traduc în limbaj financiar doar prin expresii de tipul: risc, instabilitate, bulă, oportunitate speculativă.

Concluzia este că #wageledgrowth duce într-adevăr la creșteri, dar unele care nu fac decât să evidențieze și mai clar decalajele struturale ale unei economii. Intervențiile asupra economiei fiind numeroase și rapide în ultimii ani, adesea contradictorii, un calcul al pierderilor și beneficiilor este greu de făcut. Asta cu atât mai mult cu cât fenomenele economice și sociale nu au toate aceeași viteză, iar efectul unora va fi vizibil mult după dispariția cauzelor. Salariile au stimulat creșterea importurilor și creșterea deficitului balanței comerciale. Parte din presiune s-a resorbit în inflație, parte în deficitul comercial. Datoria publică a crescut în cifră netă și a scăzut procentual pentru că PIB-ul a crescut mai mult decât deficitul plăților. Grosul creșterii economice este preluat de servicii. Comerțul și industria, propulsorii creșterii în 2017, au diminuat ritmul de creștere. Salariile au crescut cu 12% în 2018. Vor crește cu peste 10% și în acest an, deși plusul anticipat pentru PIB este de 3% (sau 5,5% conform Legii Bugetului). Însă oferta internă, din nou, va avea un ritm de creștere mai mic decât cererea, iar creșterea PIB se va muta în importuri și va duce la înstrăinare de capital. Investițiile străine s-au plafonat, iar cele românești cunosc șocuri pozitive și negative. Se va vedea și mai bine la sfârșitul acestui an, când rezultatele pariului pe salarii vor fi și mai clare, dar se poate deja afirma că teoria economică se reconfirmă și că elasticitatea capitalului, la fel ca elasticitatea pieței muncii, nu poate fi activată prin politici de tip „burst”, ci doar prin măsuri structurale, bine planificate și urmărite pe termen lung.

Referințe:

https://tradingeconomics.com/romania/

https://adevarul.ro/blogs/cristian.socol

BNR, Seriile de date „Contextul economic și financiar intern și internațional”

BCR, „Focus lunar februarie 2019”

Lasă un răspuns