Despre instituționalism și decalajele dintre națiuni

Încercând să decripteze mecanismele prin intermediul cărora anumite națiuni devin/ajung/sunt prospere, iar altele își perpetuează sărăcia și mizeria, Acemoglu și Robinson lucrează 15 ani la un volum și se cantonează confortabil în zona instituționalismului.

La granița dintre Mexic și Statele Unite există două orășele gemene: Nogales Arizona și Nogales Sonora, cunoscute ca Ambos Nogales. Orașul mexican este mult mai sărac decât omologul său american. Cei mai mulți locuitori nu au o diplomă de liceu și mulți copii nu merg la școală, drumurile sunt proaste și nivelul economic este scăzut. Spre deosebire de orașul din Sonora (Mexic), Nogalesul american își trăiește comod prosperitatea capitalistă. Salariile sunt mari, rețeaua de drumuri e corectă și diversificată, populația e sănătoasă, pe scurt, întâlnim aici toate atributale dezvoltării moderne. Care-i logica, ce e diferit în evoluția celor două spații geografice vecine de există așa diferențieri? Instituțiile diferite, așa ne spun autorii, iar instituțiile își au propria lor istorie. În cazul celor două localități, istoria colonială timpurie este fundamentul peste care s-au așternut aceste decantări istorice, separările instituționale generând efecte cu persistență seculară. Iată de ce autorii fac o pedantă incursiune în istoria celor două Americi în încercarea lor de a decripta forțele care modelează instituțiile politice și economice. După cum autorii mărturisesc, teoria lor se referă deopotrivă atât la economie, dar și la politică. Mai precis, autorii discută in extenso despre „efectele instituțiilor asupra succesului și a eșecului națiunilor – adică economia sărăciei și a prosperității” (p. 65).
În dezvoltarea argumentelor, autorii ne poartă în epoci și spații geografice diferite: de la perioada colonială americană din secolele XIV-XV, până la perioada modernă, din Europa și America (de Nord și Sud), până în Asia (se discută – cum altfel? – cazul celor două Coreei, cu diferențele de dezvoltare dintre ele cu tot). Întreg demersul argumentativ gravitează în jurul a ceea ce autorii numesc i) instituții economice extractive și incluzive plus ii) distrugerea creatoare. Instituțiile economice incluzive sunt acelea „care permit și încurajează participarea marii mase de oameni la activitățile economice”, folosind cât mai bine talentele și competențele indivizilor (p. 107). În contrapartidă, logic, instituțiile extractive au rolul de a extrage bogăția dintr-un subansamblu al societății în beneficiul unei minorități a acelei societăți (p. 110). În acest mod, unele societății devin abuziv-clientelare (instituția mita), altele sunt mai democratic-egalitare, instituțiile incluzive pregătind terenul pentru două motoare ale prosperității: educația și tehnologia.
Distrugerea creatoare (terminologie preluată de la Schumpeter) se referă la modul în care noile tehnologii înlocuiesc vechile mecanisme economice și sociale. Cu toate eforturile ludiților, în Marea Britanie burghezia a câștigat lupta împotriva aristocrației și a clasei meșteșugarilor, apusul vechiului regim și consecințele luptei pentru supremație generând ceea ce autorii înțeleg prin distrugere creatoare. Sunt explicate nu doar mecanisme ale acestor evoluții economico-politico-instituționale, dar și cauzele primare, micro-condițiile locale ce au stat la baza acestor diferențe spațiale: revoluția industrială a apărut în Anglia și nu în Imperiul Otoman, coloniile din America de Nord interacționau mult mai democratic între ele comparativ cu cele din America de Sud etc.
Parcurgând volumul celor doi universitari (Acemoglu este profesor de economie la MIT, iar Robinson este profesor la Harvard) și urmărind demonstrația lor ai impresia clară că totul e chiar așa de simplu. Ajunge să-ți dezvolți niște instituții funcțional-solide și prosperitatea-i gata – via educație și tehnologie. Te și miri cât de îndărătnice sunt anumite națiuni, nevrând sub nici un chip să schimbe direcția către propria lor dezvoltare. Înțelegem că, la start, anumite popoare au beneficiat de unele condiții speciale, condiții locale ce au venit în contra tendințelor claselor dominante, cu modelul lor extractiv-exploatator. Bun, și dacă unele națiuni au „furat” startul, forțate cumva să alerge pe pista instituțiilor incluzive, nu devin ele mai apoi, în virtutea tehnologiilor pe care le-au dezvoltate, imperialist-opresive, participând la întărirea modelului extractiv, acum rulat în jocul dintre națiuni? Nu cumva stabilesc ele regulile meciului economic și celelalte țări doar joacă după cum le cântă orchestra națiunilor puternice, cu instituții incluziv-prospere? Se cunoaște că în istoria modernă sunt puține țări ce se ridică din propria mizerie la rangul de societăți prospere, cazul mult trâmbițat al Coreei de Sud și acela în regim cadențat-autoritar, iar asta e deja o realitate descurajantă. Dacă-i așa de simplu și dacă la atât de puține variabile trebuie umblat, cum se face că ridicarea economică a națiunilor e așa de sinuoasă, cu multe obstacole? În acest registru volumul celor doi economiști nu clarifică mai nimic. Privit dinspre stânga, volumul este unul previzibil. El dezvoltă o narațiune care te ajută să înțelegi anumite evoluții politice și economice, dar lasă în beznă alte variabile. Societățile contemporane evoluează în logica globalismului capitalist. Poți avea instituții funcțional-incluzive, dar pentru a ajunge din periferie în centru parcă e nevoie de mult mai mult, nu? Per ansamblu, demersul celor doi autori este minuțios și ultra-detaliat, indispensabil acelora care vor să înțeleagă societatea contemporană. În final un cuvânt de laudă și pentru traducător, volumul fiind admirabil transpus în română de Anca Simitopol. n

Lasă un răspuns