Derapaje politice, societăți viciate. Shakespeare și Radu Nica la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț

Radu Nica păstrează doar esențialul din textul lui Shakespeare, tăind tot ce este de prisos pentru publicul contemporan, mult mai sintetic azi decât în vremea bardului. Reușește o montare unitară, cu concept și structură solide, cu abundență de comic, cu energie și ritm viu, cu personaje bine conturate și tipuri ușor recognoscibile de azi, cu partituri savuroase în care toți actorii strălucesc. Pe scurt, un spectacol pe care ai chef să-l vezi și să-l tot revezi.

Shakespeare, mereu actual când regizorii au ceva de spus. În „Mult zgomot pentru nimic”, de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Radu Nica propune un comentariu inteligent asupra puterii politice discreționare din orice epocă. Drept e că ar fi greu să nu recunoști falnicii reprezentanți autohtoni în tușele de mitocănie groasă, prostul gust, iresponsabilitatea față de supuși, ca și în limbajul actualizat. Iar perechea contrastantă a feminității, cu mimoza care își canalizează întreaga activitate mentală pe propriul fizic pentru a deveni păpușica perfectă, ca și poziția masculilor educați și utilați cu toate clișeele patriarhale, lasă loc comentariului de gen. Cu totul în spiritul textului, de altfel, câtă vreme „nothing” din titlul „Much Ado About Nothing” trimitea la al doilea sens al cuvântului, „no thing” care, în slangul elizabetan, desemna vaginul.

Decorul simplu (scenografia Iulia Gherghescu), în fond, o rampă, ritmează spațiul, impunând interpreților un plus de tensiune în mișcare. Iar costumele întregesc comicul, îngroșând trăsătura principală a personajului ca, de exemplu, cagula galbenă purtată de feminista Beatrice.

Îmbrăcat în haină albă de blană, cu pantofi roșii și lanț gros la gât, etichetă pe două picioare a prostului gust, doi bani nu dă conducătorul discreționar pe valorile după care ar trebui să se ghideze capul luminat al Cetății: echilibru, dreptate, imparțialitate, înțelepciune. Dimpotrivă, singura rațiune a existenței acestui lider cu inflexiuni de mitocan în voce rămâne distracția. Cum să bage zâzanie între prieteni și între cei ce-i sunt fideli, spre propriul amuzament, cum să-și urmărească interesele fără miză par să fie singurele principii ale guvernării sale. Din păcate pentru noi, cetățenii „lumii libere” de azi, oricât de savuroasă ar fi interpretarea lui Mircea Postelnicu – și este din belșug –, prin definiție nu se poate ridica la cotele prostului gust ale clasei noastre politice.

De altfel, nu loialitatea celorlalți îi este pe plac conducătorului, ci supunerea de speță joasă, primitivă, lingușeala în fața stăpânului, repere, din nou, ușor de recunoscut ale profilului nostru de ieri și de azi, ca în cazul lui Lenato (Tudor Tăbăcaru, cu un firesc demn de invidiat), tatăl dispus să-și sacrifice fata acuzată de infidelitate, fără măcar să o asculte, doar pentru a-i face pe plac stăpânului. Cu burtă atașată și mers comic, cu aerul că joacă relaxat, din poignet, Mircea Postelnicu este de-a dreptul spumos. Detașarea sa jucăușă comentează ironic, în timp real, ticăloșiile personajului. El și cu ceilalți doi prieteni (Andrei Merchea Zapotoțchi, cu bună inteligență scenică și Valentin Florea, actor care captează prin jocul lejer și statura elegantă) se poartă ca băieții de cartier, pasându-și femeile de la unul la altul (cel puțin, în intenție). Cu un bonus clar pentru prințul care beneficiază de dreptul stăpânului de a deschide seria!

O societate complet viciată pentru care reperele morale nu există iar singura preocupare este cum să-l lucreze pe la spate pe celălalt, dușman sau prieten, construiește Radu Nica, atent, însă, ca realitățile dure să nu estompeze nici o clipă comicul. O societate în care adevărul nu numai că nu învinge, dar, în epoca fake news, pare că nici măcar nu mai are teren pe care să se nască. Piesă cu piesă, regizorul compune o adevărată galerie a lipsei de scrupule. În pardesiu lung și negru, fratele bastard al prințului, deopotrivă de ticălos, se arată dispus la orice complot împotriva stăpânului și a prietenilor lui. Băiatul, emblemă a vulnerabilității, își va face apariția cu „Sonetul 66” („Mă uit scârbit la tot…”). Doar că dezgustul lui nu vine nici pe departe din rectitudine morală, ci din tristețea de a trebui să se supună fratelui. Pentru că nu are încotro! Cu postura sa reflexivă, încărcată de melancolie, Emanuel Becheru polarizează privirile. Foarte curând, în interpretarea inspirată a actorului, Don John se va dovedi la fel de găunos ca toți ceilalți, bașca prudent, unsuros și demonic. Ce-i drept, îl ajută și servitorul său, cap al răutăților și complotului (Dragoș Ionescu, într-un personaj pe cât de nevolnic, pe atât de simpatic).

Actualizarea lui Radu Nica nu privește numai clasa politică, ci și discuția despre gen în România. Regizorul imaginează o pereche contrastantă a feminității în care fiecare dintre cele două o potențează pe cealaltă. Îmbrăcată în roz pal, în Hero cea feminină și supusă, Cătălina Bălălău construiește deliberat un personaj convențional, cu o atitudine de prostuță perfectă, înțepenită în poză chiar și când se sărută cu iubitul. Nici emoțiile nunții, nici șirurile de flori care coboară inspirat de sus nu o vor face să renunțe la postura de model. La antipodul său, Sabina Brândușe, sprințară și nărăvașă în Beatrice, aduce în fața publicului o tipă belicoasă, inteligentă, cu personalitate puternică și discurs feminist, care refuză să se mărite. Iubirea dintre ea și Benedict se va naște din orgoliul fiecăruia de a nu se îndrăgosti și din pariul aferent.

Știți spectacolele acelea în care regizorii vor să-și arate talentul spălând textele de tot comicul și virând spre noir sau spre melancolie sau spre dumnezeu mai știe ce? Iar spectatorul cinstit, care s-a dus și el la o comedie clasică cinstită, iese mai devitalizat decât după opt ore de muncă. Nu e cazul aici. Radu Nica etalează o pleiadă de mijloace comice, de la cele mai simple, ca frățiorul bastard ce se zbate agățat în cui de parpalacul lui lung sau ca dansul popular cu măști și costume, în care o horă este exact ce se potrivește mai bine cu universul shakespearean, la cele subtile, de virtuozitate, ca monologul Cătălinei Bălălău spus pe repede înainte. „Mult zgomot pentru nimic” se pliază cu succes pe tradiția comediilor inteligente, cu umor de calitate, din istoria acestui teatru, numărându-se printre cele mai vitale, mai pline de energie și mai antrenante spectacole pe care le-am văzut în ultimul timp. Dați fuga la bilete!

 

Lasă un răspuns