Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » De ce dă câinele din coadă, și nu invers? „Wag the Dog”

De ce dă câinele din coadă, și nu invers? „Wag the Dog”

 

„De ce dă un câine din coadă? Pentru că un câine e mai deștept decât coada sa. Dacă ar fi coada mai deșteaptă, ar da ea din câine.”

De când cu Facebookul, suntem tot mai alarmați de fake news. Asta arată cât de mult ne-a acaparat produsul lui Mark Zuckerberg și cât de mult face el parte din viața noastră de zi cu zi. Răul însă nu e de azi de ieri, ci de când e lumea lume. Oricine a trăit în comunități mici – la sat, de pildă – știe cât de dăunătoare pentru reputație este gura lumii. Iar lumea vorbește vrute și nevrute, dar mai ales nevrute. Zvonurile se răspândesc rapid și, chiar dacă la început a existat un sâmbure de adevăr, ceea ce ajunge la urechile celui mai îndepărtat interlocutor păstrează doar o mică asemănare cu realitatea – asta în cel mai bun caz. Jucați „Fazanul” și veți ști despre ce vorbesc.

Cum se încing spiritele și cum degenerează o simplă vorbă aruncată în mass-media, știm cu toții. Dar ceea ce conștientizăm mai puțin este cât de mult ne afectează judecata și alegerile fel de fel de informații culese de ici, de colo și neverificate. Sigur, de aici și până la o elaborată teorie a conspirației este doar un singur pas. Uneori, nici nu e nevoie să faci pasul acela, ci doar să întinzi o mână – sau o ureche.

Un film paradigmatic pentru preocupările curente cu privire la știrile false este și „Wag the Dog”, regizat de Barry Levinson în 1997, cu o distribuție menită să te țină cu ochii lipiți de ecran. E suficient să-i amintesc pe cei doi grei ai cinematografiei americane: Dustin Hoffman și Robert De Niro. Cei doi îi interpretează pe Stanley Motss (Hoffman) și Conrad Brean (De Niro), personaje aflate în serviciul din umbră al președintelui Americii. Misiunea lor este aceea de a curăța obrazului liderului american, care a făcut un pas greșit pe câmpia moravurilor; mai exact, a corupt o minoră în Biroul Oval, asta cu câteva zile (unsprezece, mai precis) înainte de alegerile prezidențiale.

Întreaga acțiune a filmului se transformă într-o cursă contracronometru în vederea preîntâmpinării eventualelor daune aduse imaginii președintelui. Este nevoie, așadar, de un scenariu care să abată atenția publicului de la episodul cu pricina, iar pentru asta Stanley și Conrad născocesc un război cu… ia să vedem noi cu cine… da, cu Albania. De ce? De ce nu? Discuția este absolut delicioasă, dar și relevantă pentru o manevră politică aleatorie, ce are ca unic obiectiv spălarea creierului și mușamalizarea, nefiind, de altfel, prima de acest fel: „– Albania? – Ce știi despre ei? – Nimic. – Exact. Par vicleni, aroganți… – Cine are încredere în ei? – Ce ne-au făcut? – Ce au făcut pentru noi?”.

Umorul, dar și ironia situației imaginate de scenariu, pornind de la cartea „American Hero” de Larry Beinhart, vin din faptul că personajul interpretat de Hoffman, Stanley Motss, este producător de film, ceea ce face ca întreaga înscenare să fie o producție „cinematografică” la scară impresionantă, servită americanilor pe micile ecrane și în presă. Rezultatul este un „spectacol pe cinste”, cu scene filmate în studiouri și cântece compuse ad-hoc, un spectacol însă pentru care nu există nici un Premiu Oscar, spre marele regret al producătorului, care începe el însuși să confunde planul realității cu cel al amăgirii („– Uită-te la asta! E o înșelătorie, dar pare foarte reală. E cea mai buna treabă pe care am făcut-o, pentru că e așa de cinstită…”). Producătorul însuși cade victimă propriei înșelătorii tocmai pentru că începe să creadă în ea, e mândru de realizarea sa și simte nevoia să spună povestea mai departe. Numai că aceasta este o poveste menită anonimatului, ca toate poveștile importante care au configurat istoria în cabinete secrete, ne lasă a înțelege filmul. Sistemul este prea puternic, deciziile, prea grave, iar mașinăria politică nu poate permite nici o scurgere de informații. Prețul ar fi prea mare.

„Wag the Dog” este un comentariu caustic pe marginea societății contemporane și a felului în care poveștile sunt create și plimbate de la unul la altul, deloc inocente. În spatele umorului acestui film se ascunde o grimasă, iar mesajului lui te urmărește și după ce au curs genericele. Te întrebi, firește, în ce poveste îți trăiești viața și cui îi mai poți da crezare. Dar cumva știi că răspunsul nu va fi niciodată unul sigur și că ți-e dat să orbecăi prin acest desiș de povești pe care numai omul le poate crea, căzând cel mai adesea el însuși pradă propriilor scorneli.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.