Dan Pleșa, autorul volumului „Povești de dragoste și neputință”

Am scris cartea asta din joacă, ambiție și orgoliu. Joaca de a mă lăsa inspirat de o serie de fotografii și a scrie niște povestiri în care să fie importantă povestea. Ambiția de a găsi limitele felului meu de a scrie în timp ce încerc, alandala, diferite stiluri literare, de la un text poetic la unul administrativ, de la epistolă la rememorare, de la povestire simplă – am făcut, am mers – la o schiță de nuvelă. Și orgoliul de a scrie 21 de povești cu personaje extrem de diverse ca personalitate, de la abuzatori la fricoși, de la geloși la oameni cumsecade. Mai puțin două povestiri care au un singur protagonist, în rest sunt cupluri, triumvirate, patrulatere, deci peste 50 de personaje în doar o sută de pagini de carte, și 21 de spații extrem de diferite în care se petrec întâmplările. Această diversitate are și un dezavantaj pentru cititor: dacă o povestire îi place foarte mult, sigur nu va găsi alta care să semene cu ea în toată cartea.

(fragment)

Dan Pleșa, Povești de dragoste și neputință, Editura Vellant, 2019

Victima perfectă

Nimic nu e mai plăcut și reconfortant decât săţi plângi de milă.

Cum făceam eu, zilnic. Căpătasem o dexteritate incredibilă în ami îndeplini obligaţiile, a sta în ședinţe, a completa rapoarte după rapoarte și, în același timp, o părticică activă a creierului sămi plângă de milă, săși strige frustrarea, să se gândească neîncetat la o demisie răzbunătoare. Dacă aș fi avut și cea mai mică speranţă că demisia mea iar fi făcut sămi ducă dorul, să le creeze probleme, săi necăjească măcar puţin, aș fi făcuto imediat. Dar știam că nimeni nu va remarca dispariţia mea, așa că numi rămăsese decât sămi perfecţionez abilitatea autovictimizării.

Cerasela fusese cea mai prietenoasă colegă când ajunsesem în companie. Eram apropiate ca vârstă, și ea venise de puţin timp acolo, cu douătrei luni înaintea mea, avea o putere de muncă incredibilă, era tonică, încurajatoare și o confidentă perfectă. Nui plăcea să vorbească despre ea deloc, însă avea un mod reconfortant de a te face să i te destăinui, săți verși întregul sac de nemulţumiri și frustrări și să te simţi eliberat după asta. De câteva ori, am ieșit împreună, iam cunoscut și soţul, un bărbat frumos și puternic, sigur pe sine și împlinit profesional, bine înfipt în vârful unei corporaţii. Cred că, în acele vremuri, Cerasela era modelul meu în viaţă. Și mam bucurat sincer când, după un an și ceva, a fost promovată și a devenit șefa mea și a încă treizeci de colegi.

Trăiam sentimentul plăcut că la noi în firmă lucrurile merg bine și că, iată dovada, cei buni sunt apreciaţi și promovați, ceea ce, pentru că mă credeam, undeva în sinea mea, bună și muncitoare, avea să mi se întâmple întro bună zi și mie. Poate că, dacă naș fi considerato o foarte bună prietenă, aș fi văzut mai repede transformarea ei, cum de altfel au văzuto colegii care încercau sămi deschidă ochii, ușor prudenţi și neștiind dacă e bine ce fac, spunând, chiar dacă în șoaptă, lucrurilor pe nume, în timp ce eu o apăram din tot sufletul. Până când mi sa întâmplat și mie. A fost un șoc atunci când am realizat că ceea ce eu vedeam ca fiind siguranţă de sine era aroganţă, că cemi părea prietenie era duplicitate, că cemi părea obiectivitate era doar un mod arbitrar de ași exercita autoritatea, și că se pricepea de minune săși însușească ideile noastre bune și să le prezinte șefilor ca fiind ale ei, iar greșelile ei, atunci când apăreau, să le pună pe seama noastră. Poate că, la urma urmei, așa sunt toţi șefii, peste tot, însă cel mai greu de suportat era lipsa timpului personal. Începuse criza, lucrurile mergeau prost peste tot și, pentru a ieși în evidenţă, ne ţinea peste program. Nu erau rezultate, însă se apăra mereu demonstrând cum departamentul ei stă până la zece seara în mod curent, lumea vine des sâmbăta și duminica la birou, fără a spune că asta se întâmpla doar pentru că ne punea să refacem rapoartele de fiecare dată, chiar dacă varianta finală era aceeași cu cea iniţială, că lucram la strategii care rămâneau în sertar, că eram la cheremul toanelor ei.

Până în noaptea aceea. Renunţasem la gândul de a prinde ultimul metrou ca să termin fișa clientului și mă pregăteam să chem un taxi. Eram ultima, am stins lumina și am văzut cușca biroului ei de sticlă strălucind albăstruie. Ușa nu era încuiată cu cheia și am vrut săi închid computerul. Plecase în mare grabă și o rutină a softului intern, o eroare de programare, făcea ca, dacă nu închizi aplicaţia, calculatorul să nu se închidă. Am tras cu ochiul la monitor. Era interzis să stai la calculatorul altui coleg, darămite la cel al unui șef. Însă curiozitatea era prea mare.

La fel ca și premiul, unul pe măsură: avea deschis un cont de email personal, pe Yahoo. Nu se delogase. Mam așezat pe scaun și am început să scotocesc. Faptul că încerca săși negocieze o poziţie mai bună și un salariu mai mare la un concurent direct nu ma surprins. Ma surprins căși înșela soţul acela frumos. Corespondenţa fierbinte era pigmentată și cu niște poze explicite, aproape pornografice. „Să ne ajute când nu ne putem vedea“, cum îi scria amantul. Nu mia fost greu să iau o decizie. De pe contul ei, am trimis pozele și emailurile către concurenţă marelui șef și celui de la resurse umane. A doua zi, când stăteam la birou și o vedeam prin geamul de sticlă, aproape cămi părea rău. Priveam înfrigurată către ea, așteptând să se întâmple ceva. Nu mia venit să cred că a plecat liniștită seara, când sa terminat programul. Abia a treia zi a primit un telefon, a ieșit din birou și sa întors după treizeci de minute. A început săși strângă lucrurile plângând, în timp ce băieţii de la pază se uitau la ea prin geamul de sticlă, politicos, în afara biroului.

Nu am privito când a ieșit, mă prefăceam absorbită de monitor. Nici ea nu a salutat pe nimeni. Miam mușcat des limba zilele următoare, când toată lumea făcea speculaţii, încerca să afle ce sa întâmplat, ce a făcut Cerasela ca să fie zburată în așa hal. Am sperat că voi fi eu promovată în locul ei, deși era o concurenţă acerbă. Era criză, așa că marele șef na mai angajat pe nimeni, ia preluat el atribuţiile. Nu a fost nici mai rău, nici mai bine decât pe vremea Ceraselei. Nimeni nu ia dus dorul, așa că nu am aflat ce sa mai întâmplat cu ea.

Când am întâlnito, la peste o jumătate de an după ce fusese dată afară, mam speriat. Iniţial nu am recunoscuto, se îngrășase cu peste douăzeci de kilograme. Fusese nu neapărat frumoasă, însă atât de elegantă, încât părea frumoasă. Acum era prost îmbrăcată, neîngrijită, cu o privire pierdută. Am vorbit puţin, de ajuns însă cât să aflu că nuși mai găsea serviciu, de trei ori ma întrebat, sfâșietor, dacă nu știu ceva, dacă nu am cum să o ajut săși găsească ceva, și că divorţase.

Nu mă bănuia.

De atunci nu mai dorm. Nu știu dacă asta este ceea ce se cheamă remușcare.

Dacă nu îmi ocup mintea cu ceva, îi văd chipul peste tot. Trebuie să fiu foarte atentă. O văd pe stradă în orice femeie de vârsta noastră. Mă gândesc la Cerasela dimineaţa, când mă trezesc. Este primul meu gând. În metrou, când mă uit prin geam la tunelul negru. Când ridic ochii de pe taste și verific pe monitor ce am lucrat. Nu mă pot uita la un film, nu pot citi o carte, gândul îmi fuge la ea. Cel mai greu e noaptea, înainte de a adormi. Atunci sunt cel mai vulnerabilă. Ca să pot să adorm, stau pe net. Miam făcut un cont de Facebook și stau până la patru dimineaţa cu noii mei prieteni. Când mă ustură ochii și mă dor oasele, intru în pat. Iniţial, nu era de ajuns sămi obosesc ochii. Dar am o nouă tehnică de a adormi. Mă gândesc imediat ce aș face cu cele două milioane de euro pe care leaș câștiga la loto, sau îmi pun mâna între picioare până când pulpele îmi devin fierbinţi.

Lasă un răspuns